ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 666/2023

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași, secția civilă la data de 03 septembrie 2020, sub dosar nr. x/2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea Deciziei de validare nr. 5994/30.07.2020 emisă de către pârâtă, obligarea pârâtei la emiterea deciziei validare și de acordare a compensațiilor pentru bunurile abandonate de B. pe teritoriul statului bulgar în comuna sat Carol al II-Iea, comuna Silistra, județul Durostor, conform cererii nr. x/12.08.2005 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest proces. În drept au fost invocate prevederile art. 8 din Legea nr. 164/2014, art. 10 din Legea nr. 9/1998, art. 3 și 35 2 din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 9/1998.

Sentința pronunțată de Tribunalul Călărași Prin sentința civilă nr. 150/2021 din 15 martie 2021, Tribunalul Călărași – secția civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 1567A din 11 noiembrie 2021, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul reclamantei împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis cererea. A anulat Decizia de validare nr. 5994/30.07.2020 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. A anulat Hotărârea nr. 5100/20.02.2019 emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituției Prefectului – Municipiul București. A obligat pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să emită o decizie de validare, prin care să stabilească dreptul la despăgubiri și cuantumul acestora în favoarea reclamantei, potrivit cererii nr. x/12.08.2005, în conformitate cu dispozițiile art. 9 lit. d) din Legea nr. 164/2014.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1567A din 11 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Prin memoriul de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta a solicitat anularea, în parte, a deciziei atacate. În dezvoltarea criticilor formulate, pârâta a menționat că motivul pentru care, prin Decizia de validare nr. 5994/30.07.2020, a fost stabilit că reclamanta A. nu este îndreptățită la despăgubirile prevăzute de Legea nr. 9/1998 a fost lipsa dovezii că B., proprietarul bunurilor abandonate în Bulgaria, este una și aceeași persoană cu B., în legătură cu care a fost probată, de către reclamantă, calitatea sa de moștenitoare. A mai precizat că, odată constatată lipsa identității cu privire la persoana autorului, nu a mai fost analizată legalitatea Hotărârii nr. 5100/20.02.2019 și sub alte aspecte, respectiv din punct de vedere al existenței și întinderii dreptului la acordarea despăgubirilor. Pentru aceste motive, consideră că soluția legală a instanței de apel era de anulare a Deciziei de validare nr. 5994/30.07.2020 și de obligare a pârâtei la reanalizarea cererii reclamantei. Pârâta a mai invocat și faptul că, analizând actele existente în dosarul administrativ, se poate constata că reclamanta nu era îndreptățită să beneficieze de despăgubiri, în temeiul Legii nr. 9/1998, pentru bunurile solicitate prin cererea nr. x/12.08.2005. Astfel, a precizat că actul de vânzare-cumpărare nr. x/21.02.1948, perfectat între autorul B. și statul român, a fost încheiat cu respectarea condițiilor art. 2 și art. 3 din Legea nr. 715/1946. Prin urmare, având în vedere dispozițiile Legii nr. 766/1941 și ale Legii nr. 715/1946, prin care s-a prevăzut compensarea prețului datorat de coloniști pentru bunurile primite de statul român cu despăgubirile cuvenite acestora pentru bunurile abandonate pe teritoriul statului bulgar, rezultă că bunurile din contractul de vânzare-cumpărare din 1948 au fost primite în compensare. A susținut că autorul B. și-a însușit, prin semnarea contractului de vânzare-cumpărare, clauza cuprinsă la punctul 14, ce avea următorul conținut: "subsemnatul colonist, declar că, prin semnarea acestui contract, am luat în posesiune imobilul și locul de casă arătate și descrise la punctul a, b, c, recunosc exacitatea întinderii, renunț la orice pretențiune în viitor față de statul român și mă oblig să respect toate condițiunile impuse prin legea asupra colonizării din 25 aprilie 1940 și prin acest contract." De asemenea, a mai precizat și că art. 1 din Decretul nr. 553/1953 prevede anularea sumelor, în măsura în care acestea nu au fost achitate și au fost datorate drept preț de coloniștii evacuați din Dobrogea de Sud, pentru terenurile și construcțiile primite de aceștia potrivit contractelor încheiate în baza Legii nr. 766/1941. Susține că acest act normativ a produs efecte juridice, sens în care a invocat prevederile art. 26 și art. 27 alin. (2) din Constituția din anul 1952, în vigoare la acea dată. Raportat la aceste dispoziții legale, a afirmat că publicarea decretului în Buletinul Oficial nu era necesară pentru ca acesta să producă efecte juridice, simpla condiție necesară a fi îndeplinită fiind adoptarea acestuia de către Marea Adunare Națională, fapt ce reiese din conținutul decretului. A mai precizat pârâta că nu exclude posibilitatea achitării bunurilor primite în România de către unii coloniști, dar că acest lucru trebuie să rezulte chiar din contractul de vânzare-cumpărare, respectiv din prezența ștampilei care să poarte mențiunea "achitat", această mențiune lipsind din conținutul contractului atașat la dosar. Drept urmare, a afirmat că actul de vânzare-cumpărare nr. x/21.02.1948 are natura juridică a unui act reparatoriu-compensatoriu față de autorul B.. Își continuă argumentația pârâta, în sensul că, în aceste condiții, devin incidente prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, care prevăd că "în cazul în care, anterior, cei îndreptățiți au fost despăgubiți parțial, în bani sau în natură, pentru prejudiciile suferite în urma aplicării tratatului, aceștia au dreptul la compensație, proporțional, pentru prejudiciul rămas neacoperit, în limitele stabilite la art. 2." În concluzie, a afirmat că solicitanta ar putea fi despăgubită doar dacă există o diferență în favoarea bunurilor abandonate de autorul acesteia în Bulgaria și cele primite prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/21.02.1948. A mai invocat pârâta și că, din Situația de avere imobilă rurală a Comisiei mixte româno-bulgare, reiese că autorul B. a abandonat în satul Carol II, comuna Silistra, jud. Durostor, următoarele bunuri: 10 ha teren agricol, casă cu 2 camere și polată construită din piatră și chirpici acoperită cu țiglă, 50 de pomi fructiferi și loc de casă în suprafață de 1.800 mp. De asemenea, în documentul intitulat "Extras Tablou culturi nerecoltate din orașul Silistra, jud. Durostor", apare înscris colonistul B. cu 4 ha porumb, 1 ha floarea-soarelui și 1 ha bumbac. În baza contractului de vânzare-cumpărare din anul 1948, încheiat între colonistul B. și statul român, autorul a primit în comuna Almălău, jud. Constanța, următoarele bunuri: 8,984 ha teren agricol, un imobil compus dintr-o construcție cu 5 camere, dependințe și 2.000 mp teren intravilan în vatra satului Almălău. Pârâta a mai afirmat că, în conformitate cu prevederile art. 3 din Legea nr. 9/1998, în urma comparării bunurile abandonate de autorul B. în Bulgaria cu bunurile primite în România, se poate constata că nu mai există un prejudiciu rămas neacoperit, întrucât valoarea bunurilor primite în România o depășește pe cea a bunurilor abandonate în Bulgaria. Din aceste motive, pârâta a invocat faptul că reclamanta nu poate beneficia de despăgubiri bănești în temeiul Legii nr. 9/1998.

Apărările formulate în cauză În data de 24 octombrie 2022, în termenul legal, a formulat întâmpinare reclamanta, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat. În dezvoltarea excepției nulității recursului, reclamanta a susținut că pârâta nu a adus nicio critică de nelegalitate deciziei instanței de apel, limitându-se doar la a invoca aspecte care au fost susținute în fața instanței de apel și analizate de către aceasta. De asemenea, a mai invocat și faptul că pârâta a formulat recurs, fără a detalia care sunt normele de drept material încălcate. Totodată, a susținut și că acele critici referitoare la modalitatea în care instanțele de fond au înțeles să interpreteze probatoriul nu pot constitui motive de nelegalitate ce pot fi deduse judecății în calea de atac extraordinară a recursului, acestea fiind critici de netemeinicie. Cu privire la aspectele invocate prin cererea de recurs, a invocat faptul că instanța de apel a interpretat în mod just probele administrate, la dosarul cauzei regăsindu-se toate înscrisurile solicitate, inclusiv extrase din Arhivele Naționale constând în tablou evacuați și tablou de culturi nerecoltate. A mai invocat și că, în conformitate cu art. 3 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 9/1998, dovada calității de moștenitor se face cu acte de stare civilă. De asemenea, a afirmat că pârâta a ignorat declarațiile de notorietate din partea numitelor C. și D., precum și certificatul de calitate de moștenitor autentificat sub nr. x/24.04.2019 de către BIN "E.", prin care i s-a stabilit calitatea de moștenitor de pe urma defunctului B.. A concluzionat prin aceea că instanța de apel, în mod legal, a analizat prevederile art. 35 1 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 9/1998, atât timp cât dispozițiile art. 3 din același act normativ prevăd că dovada calității de moștenitor se face cu acte de stare civilă. În data de 14 noiembrie 2022, în termenul legal, pârâta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, menționând, în mod expres, că dispozițiile de drept material încălcate sunt art. 6 și 7 din Legea nr. 164/2014 și art. 3 din Legea nr. 9/1998. A arătat pârâta că, odată stabilit faptul că bunicul reclamantei, B., este una și aceeși persoană cu B., având în vedere prevederile art. 6 și art. 7 din Legea nr. 164/2014, soluția legală a instanței de apel era de anulare a Deciziei de validare nr. 5994/30.07.2020 și de obligare a pârâtei la reanalizarea cererii reclamantei sub aspectul existenței și întinderii dreptului la despăgubiri. De asemenea, a mai susținut că, în conformitate cu prevederile art. 3 din Legea nr. 9/1998, reclamanta A. nu poate beneficia de despăgubiri bănești întrucât valoarea bunurilor primite în România o depășește pe cea a bunurilor abandonate în Bulgaria. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, se apreciază că recursul declarat în cauză este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce urmează. Printr-o primă critică de nelegalitate, formulată în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta a invocat că, urmare a stabilirii, de către instanța de apel, a faptului că numitul B., este una și aceeși persoană cu B., soluția legală a Curții de Apel București era aceea de anulare a Deciziei de validare nr. 5994/30.07.2020 și de obligare a pârâtei "la reanalizarea cererii reclamantei sub aspectul existenței și întinderii dreptului la despăgubiri", având în vedere că pârâta nu a analizat legalitatea Hotărârii nr. 5100/20.02.2019 și "din punctul de vedere al existenței și întinderii dreptului la acordarea despăgubirilor". Procedând astfel, afirmă că instanța de apel ar fi încălcat prevederile art. 6 și art. 7 din Legea nr. 164/2014. Critica formulată are caracter nefondat, urmând a fi respinsă. Astfel cum rezultă din lucrările dosarului, procedând la analizarea legalității Hotărârii nr. 5100/20.02.2019, pârâta a reținut, prin decizia de validare contestată, atât aspectul că "nu se face dovada calității de moștenitor față de proprietarul bunurilor abandonate", cât și că "la dosar nu se regăsesc acte din care să rezulte bunurile abandonate de antecesorul solicitantei – B., motiv pentru care nu se face dovada dreptului de proprietate pentru bunurile deținute de acesta". Cu ocazia judecării apelului reclamantei și a cercetării înscrisurilor de care a înțeles să se folosească reclamanta, instanța de prim control judiciar a invalidat ambele constatări ale pârâtei, stabilind atât că aceasta a probat calitatea sa de persoană îndreptățită, în sensul art. 1 din Legea nr. 164/2014, precum și calitatea autorului său, B., de proprietar al bunurilor abandonate. Se observă, astfel, că susținerea pârâtei în sensul că "odată constatată lipsa identității cu privire la persoana autorului, ANRP nu a mai analizat legalitatea Hotărârii nr. 5100/20.02.2019 sub alte aspecte" este contrazisă de însuși conținutul deciziei de validare contestate în prezenta cauză, din moment ce pârâta a reținut (incorect, conform celor arătate anterior) inclusiv lipsa dovedirii dreptului de proprietate asupra bunurilor autorului B., care au fost abandonate pe teritoriul statului bulgar. Prin urmare, se impune a se menționa că este eronat a se invoca, în acest stadiu procesual, o necercetare completă a dosarului aferent Hotărârii nr. 5100/20.02.2019, cu ocazia emiterii deciziei de validare contestate, în scopul de a se tinde la o nouă judecare a cauzei, în vederea pronunțării unei soluții de "reanalizare a cererii reclamantei". Potrivit principiului de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca în sustinerea intereselor sale propria sa culpa) pârâtul nu se poate prevala de propria culpă în ceea ce privește modalitatea de îndeplinire a atribuțiilor legale, care îi reveneau, potrivit legii, și nici să se apere valorificând un asemenea temei, critica formulată urmând a fi, astfel, respinsă. Cât privește susținerea pârâtei potrivit căreia soluția instanței de apel se impune a fi casată întrucât ANRP "nu a analizat legalitatea Hotărârii nr. 5100/20.02.2019 (...) din punctul de vedere al existenței și întinderii dreptului la acordarea despăgubirilor", Înalta Curte constată că aceasta are un caracter pur formal. Astfel cum s-a arătat anterior, judecata cauzei în apel a fost limitată la stabilirea calității reclamantei de persoană îndreptățită, în sensul art. 1 din Legea nr. 164/2014, precum și la stabilirea calității autorului acesteia, de proprietar al bunurilor abandonate, fără a stabili, însă, întinderea dreptului reclamantei la măsuri reparatorii. Dimpotrivă, în privința cuantificării despăgubirilor, instanța de a apel a reținut că, "raportat la obiectul cererii de chemare în judecată și respectând principiul disponibilității, acestea vor fi stabilite în condițiile art. 9 lit. d) din Legea nr. 164/2014." Ca urmare, prin dispozitivul deciziei atacate, pârâta a fost obligată "să emită decizie de validare, prin care să stabilească dreptul la despăgubiri și cuantumul acestora în favoarea reclamantei (...)". În atare condiții, revine pârâtei, în conformitate cu dispozițiile legale incidente, de a proceda la cercetarea cererii nr. x/12.08.2005, cu respectarea statuărilor instanței de apel, intrate sub puterea lucrului judecat, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ. Se impune, în acest context, precizarea că reclamantei îi este recunoscut, conform dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 164/2014, dreptul de a supune controlului judecătoresc inclusiv decizia de validare care va fi emisă, conform celor arătate, în urma executării, de către pârâtă, a obligațiilor stabilite în sarcina sa prin decizia recurată. În atare condiții, nu poate fi reținută încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 6 și art. 7 din Legea nr. 164/2014 (în prezent abrogate, ca efect al Legii nr. 188/2023), care privesc exclusiv mecanismul juridic de stabilire al "existenței și întinderii dreptului la acordarea despăgubirilor" de către pârâtă. Cea de-a doua critică de nelegalitate, formulată, de asemenea, în baza dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează împrejurarea că instanța de apel ar fi încălcat prevederile art. 3 din Legea nr. 9/1998, din moment ce reclamanta nu poate beneficia de despăgubiri bănești, întrucât valoarea bunurilor primite în România, de către autorul său, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/21.02.1948, o depășește pe cea a bunurilor abandonate în Bulgaria. Critica formulată nu poate fi primită. Cu titlu prealabil, se impune precizarea că reclamanta a dedus judecății o acțiune prin care a solicitat anularea Deciziei de validare nr. 5994/30.07.2020 emisă de către pârâtă, precum și obligarea acesteia la emiterea deciziei validare și de acordare a compensațiilor pentru bunurile abandonate de B. pe teritoriul statului bulgar în comuna sat Carol al II-Iea, comuna Silistra, județul Durostor, conform cererii nr. x/12.08.2005. Procedând la analiza acțiunii, prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Curtea de Apel București, urmare a admiterii apelului reclamantei, a schimbat în tot sentința primei instanțe, în sensul că a admis cererea, a anulat Decizia de validare nr. 5994/30.07.2020 și Hotărârea nr. 5100/20.02.2019, obligând pârâta să emită o decizie de validare, prin care să stabilească dreptul la despăgubiri și cuantumul acestora în favoarea reclamantei, potrivit cererii nr. x/12.08.2005, în conformitate cu dispozițiile art. 9 lit. d) din Legea nr. 164/2014. Cu toate că avea deschisă această posibilitate, pârâta a înțeles să nu deducă, spre soluționare, în fața instanțelor fondului, apărări privitoare la faptul că reclamanta nu este îndreptățită să beneficieze de despăgubiri în temeiul Legii nr. 9/1998, din moment ce ar fi primit în compensare bunuri de la statul român de o valoare mai mare decât cea a bunurilor abandonate pe teritoriul statului bulgar, rezumându-se doar la a formula apărări în vederea menținerii constatărilor din cuprinsul deciziei de validare contestate. Se impune, în acest context, precizarea că aceste apărări privesc exclusiv cadrul factual și tind la o evaluare, în fața instanței de recurs, a probatoriului din perspectiva noilor argumente ale pârâtei, aspecte de netemeinicie, care exced analizei în calea extraordinară de atac a recursului. Drept urmare, cadrul examinării soluției instanței de apel va fi limitat doar la aspectele ce privesc legalitatea acesteia, iar nu la înseși faptele cauzei, a căror existență și apreciere aparțin puterii suverane a instanțelor fondului. Date fiind aceste precizări, se observă că acele critici privitoare la modalitatea de executare a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/21.02.1948, atât în ceea ce privește eventuala neachitare a prețului de către autorul reclamantei, cât și în ceea ce privește valoarea bunurilor, obiect al acestui act juridic, în raport de cea a bunurilor care au fost abandonate pe teritoriul statului bulgar, relevă aspecte de temeinicie, care, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, nu pot fi deduse, spre soluționare, instanței de recurs. Pentru aceste motive, inclusiv criticile care privesc faptul că respectiva convenție a fost încheiată în conformitate cu prevederile art. 2 și art. 3 din Legea nr. 715/1946, respectiv criticile privitoare la valența juridică a clauzei cuprinse la punctul 14 din acest act juridic, tind, în egală măsură, la interpretarea probatoriului, urmând a fi înlăturate. Nici susținerile privitoare la prevederile art. 1 din Decretul nr. 553/1953 nu pot primi o dezlegare în această fază procesuală, din moment ce acestea sunt subsecvente analizării probatoriului în legătură cu aspectul achitării prețului contractului de vânzare-cumpărare nr. x/21.02.1948, fiind în strânsă legătură cu acest element de fapt. În atare circumstanțe, în care aspectele de temeinicie invocate nu pot primi o dezlegare în fața instanței de recurs, dat fiind faptul că pârâta a înțeles să le formuleze direct în această fază procesuală, Înalta Curte va înlătura susținerile acesteia privitoare la nesocotirea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 9/1998. Revine, însă, ca, în conformitate cu considerentele obligatorii ale deciziei instanței de apel, rămase definitive, ca efect al prezentei hotărâri, la momentul emiterii deciziei de validare, să se stabilească dreptul la despăgubiri și cuantumul acestora, ținând cont de ansamblul elementelor de fapt și de drept care justifică acordarea despăgubirii, precum și de ansamblul înscrisurilor care dovedesc solicitarea de acordare a măsurilor reparatorii, luând în considerare inclusiv dispozițiile art. 3 din Legea nr. 9/1998, în ipoteza în care se va considera că acestea își găsesc aplicarea. Date fiind cele expuse anterior, în conformitate cu prevederile art. 497 C. proc. civ., recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 1567A din 11 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, va fi respins, ca nefondat.