ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1276/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 6.05.2021, sub nr. x/2021, reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să admită contestația împotriva deciziei de invalidare nr. 6257/30.03.2021. La data de 2.12.2021, reclamanții au formulat cerere modificatoare, având ca obiect contestație împotriva deciziei de validare nr. 6450/21.10.2021, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să completeze decizia cu despăgubirile cuvenite pentru terenul intravilan și extravilan, pentru imobilul construcție situat în orașul Bălți, pentru recoltele pentru 3 ani de la momentul refugiului.

Sentința pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 1331 din 16 septembrie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea modificată de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de instanța de apel Prin decizia nr. 662A din data de 05 mai 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de A., B., C. și D. împotriva sentinței civile nr. 13317/16.09.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă; a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis, în parte, contestația astfel cum a fost modificată. A obligat pârâta la completarea Deciziei de validare nr. 6450/21.10.2021 emise de aceasta prin acordarea de compensații bănești și pentru suprafața de 1000 mp teren intravilan în zona rurală-teren situat în localitatea Prajila, județ Soroca.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A., B., C. și D., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., reclamanții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în rejudecarea cauzei, admiterea în totalitate a contestației formulate. Prin motivul de recurs subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenții au imputat instanței de apel o nemotivarea a hotărârii, în ceea ce privește nepronunțarea pe capătul 2 al contestației și o motivare contradictorie cu privire la capătul 3 al contestației. În dezvoltarea motivului de recurs care vizează nemotivarea hotărârii, recurenții au menționat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor solicitărilor din contestație și din apel, lăsând nesoluționate solicitările de la punctul 2 ale contestației și anume despăgubirile cuvenite pentru terenul extravilan în limitele prevăzute de dispozițiile legale pentru fiecare proprietar în întregime. Au susținut că pentru autoarea reclamanților E. trebuia să fie acordate despăgubiri pentru suprafața de teren de 25 ha teren arabil situat pe moșia com. Cubolta, jud. Bălți, iar pentru autorul reclamanților F. trebuiau acordate despăgubiri pentru: suprafața de 25 ha teren arabil situat pe moșia com. Cubolta, jud. Bălți; suprafața de 1 ha teren arabil - imaș situat în com. Cubolta, jud. Bălți; suprafața de 5462 mp aparținând morii; suprafața de 4000 mp - terenul de sub magaziile aparținând morii și uleiniței și pentru cei 500 mp viță de vie. Astfel, au arătat că au fost acordate despăgubiri pentru 50 ha (25 ha ale E. și 25 ha ale lui F.) fără a se acorda despăgubiri pentru restul terenurilor ce au aparținut autorului lor F., deși suprafața totală a terenurilor autorului lor nu depășea 50 ha pentru a fi cenzurată de comisie. Însă, contestația formulată nu a avut ca obiect acordarea despăgubirilor pentru 25 ha de autor (50 ha) în total, ci neacordarea despăgubirilor pentru toate terenurile agricole, în condițiile în care nu se depășea limita prevăzută de dispozițiile legale de 50 ha/proprietar incluzând și terenul intravilan. În continuare, recurenții au susținut că, în ceea ce privește capătul trei din contestație, motivarea este contradictorie. Astfel, au precizat că, prin capătul trei al contestației și al motivelor de apel au solicitat acordarea despăgubirilor pentru imobilul construcție situat în orașul Bălți, jud. Soroca, str. x, iar pe capătul 1 al contestației au solicitat acordarea despăgubirilor pentru terenul intravilan aferent imobilului din orașul Bălți, jud. Soroca str. x în limita suprafeței prevăzută de dispozițiile legale 450 mp, imobil ce aparținut autoarei noastre E.. Instanța de apel a pronunțat o soluție contradictorie în sensul că, după ce inițial a reținut în mod corect dispozițiile legale cu privire la mijloacele de probă prin care reclamanții puteau face dovada bunurilor rămase pe teritoriul Basarabiei la momentul refugiului, respectiv acte de proprietate, declarații autentificate ale martorilor, acte emise de arhiva localităților de la locul situării bunurilor, ulterior a concluzionat că bunul solicitat a fi despăgubit, adică imobilul din str. x, oraș Bălți, nu face parte din bunurile ce le-au fost predate la întoarcerea din Germania drept urmare "nu se regăsește înscris în procesul-verbal, impunându-se pentru acest argument menținerea statuării tribunalului referitoare la lipsa unor dovezi privind "continuitatea dreptului de proprietate până la momentul refugiului". Raportat la această reținere a instanței, recurenții au arătat că este eronată afirmația mai sus citată, întrucât procesul-verbal menționat este actul prin care i-au fost restituite (predate) bunurile ce au aparținut autorului nostru F.. Era normal ca acest imobil să nu se afle printre bunurile predate, întrucât nu îi aparținea autorului reclamanților, ci era în proprietatea autoarei E.. Au mai precizat reclamanții că la acest moment sunt în posesia procesului-verbal din 06.08.1943, prin care Administratorul Girant al sectorului 2 de pe lângă Administrația Generală a bunurilor statului din orașul Bălți a predat autoarei E. imobilul din str. x, adică al actului considerat de instanțele de fond ca singurul care poate demonstra posesia imobilului la momentul refugiului. În privința capătului 3 al cererii și al motivelor de apel, hotărârea este nemotivată, pe de-o parte nu se arată motivele pro și contra argumentelor și probelor invocate de reclamanți, iar pe de altă parte instanța de apel a făcut o confuzie cu privire la procesul-verbal al autorului reclamanților F. citat în motivare care nu are nici o legătură cu bunul de la punctul 3, fără nicio motivare cu privire la actele prezentate ca făcând dovada posesiei asupra acestui imobil la momentul refugiului. Prin critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au imputat instanței de apel o aplicare greșită a normelor de drept material a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014. În acest sens, au precizat că existența dreptului la despăgubiri se probează cu acte care atestă dreptul de proprietate, certificate emise de autoritățile competente, acte ce pot fi completate cu declarații de martori, autentificate, însă instanța de apel a restrâns aplicarea dispozițiilor legale mai sus menționate doar la procesul-verbal de predare-primire a bunurilor după primul refugiu. Astfel, au precizat că, pentru imobilul din or. Bălți au depus titlul de proprietate, certificat arhivistic de la Primăria Bălți, declarație pe proprie răspundere a moștenitoarei C. și declarațiile a doi martori autentificate conform art. 4 din Legea 164/2014, înscrisuri despre care instanța de apel nu a făcut nicio mențiune. Aceeași critică au dezvoltat și cu privire la respingerea capătului 4 al acțiunii cu privire la despăgubirile cuvenite pentru recoltele neculese în sensul că, deși au prezentat declarațiile de martori și acte de proprietate, procesele-verbale de predare - primire a terenurilor agricole de 25 ha/proprietar, adică dovada că autorii reclamanților dețineau mai mult de 50 ha teren agricol, instanța de apel a considerat că nu sunt suficiente fără un act al autorității competente, dând astfel valoare probatorie mai mare unui anume act și restrângând nejustificat aplicarea art. 4 al Legii 164/2014 cu privire la modul în care poate fi probat dreptul la despăgubire al reclamanților.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă ANRP a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În combaterea recursului, intimata a arătat că hotărârea instanței de apel este motivată și nu cuprinde motive contradictorii. În ceea ce privește înscrisul nou, depus în recurs, respectiv procesul-verbal din 06.08.1943, a menționat că acesta nu poate fi primit, întrucât probele noi efectuate în calea de ataca a recursului trebuie să susțină motivele de recurs și nu dovedirea situației de fapt. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenții-reclamanți și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În esență, prezentul litigiul poartă asupra solicitării reclamanților de anulare a deciziei de validare nr. 6450/21.10.2021 emisă de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin care a fost revocată decizia de invalidare nr. 6257/30.03.2021 și a fost validată Hotărârea nr. 2649/11.09.2019 emisă de Comisia municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003. Prin Hotărârea nr. 2649/11.09.2019 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 s-a statuat asupra dreptului reclamanților la despăgubiri în cuantum de 1.169.180,35 RON. Prin demersul lor judiciar, reclamanții au solicitat (prin cererea modificatoare a cererii introductive) obligarea pârâtei la completarea deciziei de validare cu despăgubirile cuvenite pentru suprafața de teren de 450 mp intravilan urban și 1000 mp intravilan rural, conform dispozițiilor Legii nr. 164/2014; despăgubirile cuvenite pentru terenul extravilan în limitele prevăzute de dispozițiile legale pentru fiecare proprietar în parte; despăgubirile pentru imobilul construcție situat în orașul Bălți, jud. Soroca, str. x; despăgubiri pentru recoltele neculese cu 3 ani înainte de momentul refugiului. Prima instanță a respins cererea modificată, reținând că nu au fost depuse înscrisuri din care să rezulte existența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților, la momentul refugiului. Cu ocazia judecării apelului reclamantei și a cercetării înscrisurilor de care au înțeles să se folosească reclamanții, instanța de apel a infirmat, în parte, soluția primei instanțe, în sensul că a obligat pârâta la completarea deciziei cu acordarea de compensații bănești și pentru suprafața de 1000 mp teren intravilan în zona rurală, teren situat în localitatea Prajila, jud. Soroca. Nelegalitatea deciziei recurate, reclamată de către recurenți, prin invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) și 8) din C. proc. civ., rezidă în lipsa de analiză și de motivare a motivului de apel referitor la despăgubirile cuvenite pentru terenul extravilan în limitele prevăzute de dispozițiile legale pentru fiecare proprietar în parte, precum și într-o motivare contradictorie a motivului de apel referitor la despăgubirile solicitate pentru imobilul construcție situat în Bălți, jud. Soroca, str. x. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au invocat o aplicare greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, în sensul în care instanța de apel a restrâns nejustificat probele necesare pentru dovedirea dreptului la despăgubiri la un singur înscris, reprezentat de procesul-verbal din 06.08.1943, în detrimentul celorlalte înscrisuri depuse în dovedirea dreptului la despăgubiri. Primă critică de nelegalitate, deși subsumată de către recurenți dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., se încadrează în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) și 6) din același cod și vizează neanalizarea de către instanța de apel a motivului de apel referitor la despăgubirile cuvenite pentru terenurile extravilane din com. Cublota, jud. Bălți și, implicit, nemotivarea hotărârii sub acest aspect. Din actele și lucrările dosarului rezultă că, atât prin cererea modificatoare a acțiunii, cât și prin motivele de apel formulate de recurenții-reclamanți, aceștia au solicitat să fie completată decizia nr. 6450/2021 cu despăgubirile cuvenite pentru suprafața de teren de 25 ha teren arabil situat pe moșia Cubolta, jud. Bălți, aparținând autoarei E., precum și pentru terenurile aparținând autorului F., respectiv: suprafața de 25 ha teren arabil situat pe moșia com. Cubolta, jud. Bălți, suprafața de 1 ha teren arabil - imaș situat în com. Cublota, jud. Bălți, suprafața de 5.462 aparținând morii, suprafața de 4.000 mp - terenul de sub magaziile aparținând morii și uleiniței și 500 mp vită de vie. În analiza apelului declarat de reclamanți, instanța de apel a reținut că potrivit dispozițiilor legale incidente în speță suprafața totală de teren reconstruită nu poate depăși limita de 50 ha de proprietar deposedat, intrând în calcul atât terenurile intravilane, cât și cele extravilane. Totodată, a reținut că limita legală de 50 ha/persoană deposedată nu a fost atinsă în situația reclamanților, însă nu a urmat raționamentul până la final, omițând din analiză acest motiv de apel. Totodată, nu s-a raportat, nu a analizat și nu a înlăturat printr-o analiză pertinentă din punct de vedere juridic susținerile și apărările reclamanților pe acest capăt de cerere. Or, este de principiu că, dacă o instanță pronunță o soluție pe fond asupra unui cereri, care reprezintă din punct de vedere logic o concluzie, presupune și existența raționamentului, care a stat la baza acesteia. Neexpunerea acestuia este incompatibilă cu formularea de către judecător, la momentul luării hotărârii, a unor judecăți succesive privind constatarea faptelor, aprecierea lor în vederea calificării și aplicarea normei juridice incidente în situația dată, ca elemente ale silogismului judiciar. Din acest motiv, o astfel de omisiune - de analiză și de motivare - echivalează juridic cu necercetarea fondului cauzei și nestabilirea situației de fapt, instanța de control judiciar fiind în imposibilitatea de a exercita controlul său jurisdicțional, exclusiv de legalitate, reglementat de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., control care trebuie să se grefeze pe situația de fapt stabilită complet de către instanțele devolutive ale fondului. Așadar, constatând că instanța de apel nu a analizat și nu a motivat o chestiune esențială în cauză, va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare pe acest aspect. Fondată este și critica dezvoltată cu privire la motivarea contradictorie și la aplicare greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014 cu privire la imobilul teren în suprafață de 450 mp și construcție situat în orașul Bălți, jud. Soroca, str. x. Cu privire la analiza acestui motiv de apel, se constată că instanța de apel a realizat, de o manieră contradictorie, evaluarea obiectivă a criticilor ce i-au fost deduse judecății întrucât, pe de o parte, a stabilit corect coordonatele în care trebuie realizată verificarea jurisdicțională, arătând înscrisurile prevăzute de lege prin care se poate face dovada dreptului la despăgubiri. Pe de altă parte, atunci când a trecut la verificarea criticilor din apel, raportat la datele concrete și la înscrisurile depuse în susținerea cererii, fie le-a nesocotit, fie le-a ignorat din analiză, pentru a trage, în final, concluzia că nu a fost făcută dovada privind continuitatea dreptului de proprietate până la momentul refugiului, mai precis, privind reintrarea autorului în anul 1943 în proprietatea și posesia acestui imobil pentru ca acest bun să poată fi considerat ca aparținând sferei bunurilor pierdute la momentul refugierii sale ce a avut loc în anul 1944 . Însă, cu privire la imobilul teren în suprafață de 450 mp și construcție, reținând că reclamanții pot beneficia de despăgubiri potrivit dispozițiilor legii speciale de reparație doar pentru bunurile ce le-au fost predate, la întoarcerea din Germania, autorilor F. și Otilia, bunuri care sunt descrise prin procesele-verbale din 06.08.1943 și 12.08.1943, acestea fiind, așadar, bunurile abandonate ulterior, ca urmare a refugiului în România din anul 1944, constatând că imobilul nu se regăsește înscris în procesele-verbale menționate, a concluzionat că lipsește dovada privind continuitatea dreptului de proprietate până la momentul refugiului. În examinarea criticii formulate cu privire la acest imobil, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 164/2014: "(1) Stabilirea și plata despăgubirilor acordate persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) și (3) din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările și completările ulterioare, se realizează potrivit prevederilor prezentei legi. (2) Sunt îndreptățiți la acordarea de despăgubiri și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) și (3) din Legea nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și moștenitorii legali, până la gradul IV inclusiv, sau moștenitorii testamentari ai persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, dacă aveau, la data depunerii cererii de acordare a despăgubirilor, cetățenia română. Dovada calității de moștenitor se face prin certificatul de moștenitor, prin certificatul de calitate de moștenitor sau prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă prin care se atestă această calitate." În acest context, instanța de apel a subliniat, în mod corect, că cererile formulate în temeiul Legii nr. 164/2014 se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate. Cu toate acestea, norma de la art. 4 - a cărei aplicare prioritară se impune prin efectul principiului general de drept specialia generalibus derogant, dar și în baza regulii tempus regit actum - se stabilește că cererile de despăgubire întemeiate pe prevederile Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare "se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate". Așadar, dispozițiile Legii nr. 164/2014, spre deosebire de cele anterioare (art. 5 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, text abrogat prin actul normativ ulterior), extind probele și mijloacele de probă admisibile pentru dovedirea îndreptățirii la măsuri reparatorii, în sensul în care reclamanții nu mai sunt ținuți să dovedească dreptul de proprietate, ci dreptul la despăgubiri ce poate fi probat, după cum s-a arătat, cu acte care atestă acest drept, certificate de autorități, ce pot fi completate cu declarațiile autentificate de martori. Înalta Curte constată că, în condițiile în care se dovedește existența și întinderea dreptului de proprietate în sarcina persoanei îndreptățite la un anumit moment, nu se poate pretinde acesteia să probeze "continutatea dreptului" de proprietate până în momentul refugiului. Reținând că, încă din procedura administrativă, prin decizia ANRP atacată, cât și prin întâmpinarea formulată la fond și motivele de apel s-a invocat de către ANRP faptul că nu ar fi făcut dovada faptului că imobilul pentru care pretinde despăgubiri nu a fost înstrăinat de autorul acesteia între momentul dobândirii și momentul refugiului, în aplicarea art. 249 C. proc. civ., instanța de apel trebuia să observe că sarcina probei incumba părții pârâte care, afirmând faptul negativ, are a face proba faptului pozitiv contrar, anume dovada că imobilele au fost înstrăinate în respectiva perioadă de timp. Cum nici la judecata în primă instanță și nici în apel partea pârâtă nu a probat faptul înstrăinării imobilelor, în privința cărora s-a demonstrat, în afara oricărui dubiu (așa cum, de altfel, au și constatat instanțele de fond), dobândirea, anterior refugiului, de către autorul acesteia a dreptului de proprietate, instanța de apel a nesocotit normele de drept referitoare la probațiune prevăzute de Legea nr. 164/2014. Separat de acest aspect, declarațiile de martori pot fi valorificate în plan probatoriu având în vedere norma prevăzută în art. 4 din Legea nr. 164/2014, care, în considerarea folosirii conjuncției disjunctive sau, permite dovedirea pretențiilor de despăgubire, fie prin înscrisuri, fie prin declarația petentului însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori. Legiuitorul a urmărit, așadar, instituirea unor reguli de probațiune permisive, derogatorii de la cele prevăzute în dreptul comun, în considerarea dificultăților previzibile în obținerea de către persoanele al căror drept la despăgubire a fost recunoscut de înscrisuri doveditoare privind bunurile abandonate în anul 1944, ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța, precum și ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 (art. 1 din Legea nr. 290/2003). Obligația de a proba faptul neînstrăinării imobilelor de către proprietarul anterior momentului refugiului nu se referă la dovada actului juridic, care atestă dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului pentru care se solicită despăgubiri, pentru a se impune, în condițiile legii, proba cu înscrisuri, ci la dovada unor împrejurări ulterioare dobândirii dreptului de proprietate. Prin urmare, interpretarea normelor de drept mai sus arătate nu poate fi restrictivă, deoarece ar contraveni scopului reglementării speciale, de facilitare a probațiunii, și trebuie să țină seama, după caz, de dispozițiile legale asemănătoare din dreptul comun relative la admisibilitatea probelor, respectiv art. 250 din C. proc. civ. reglementând ca mijloace de probă pentru dovada unui act juridic sau fapt, printre altele, înscrisurile, martorii, mărturisirea uneia dintre părți, făcută din proprie inițiativă sau obținută la interogatoriu. Așa fiind, în absența unor texte de lege, care să fie prevăzute de actele normative menționate și prin care să se interzică proba cu martori în vreo situație, în considerarea și a intenției legiuitorului de facilitare a probațiunii în privința cererilor de despăgubire formulate pe temeiul Legii nr. 290/2003, se poate concluziona că norma de drept prevăzută la art. 4 din Legea nr. 164/2014 impune interpretarea potrivit căreia acest mijloc de probă este admisibil cel puțin după regulile prevăzute în dreptul comun. Concluzia se impune, pe de-o parte, pentru că nici norma prevăzută de art. 4, prin conținutul său, nu interzice proba cu declarații de martori și nu condiționează admisibilitatea sa de dovedirea acelorași fapte ce sunt probate și cu înscrisuri (acte doveditoare, în redactarea legii speciale). Dimpotrivă, statuând că analizarea și soluționarea cererilor se face pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate, norma de drept permite întregirea probațiunii cu declarații de martori pentru dovedirea de fapte conexe (continuitatea existenței dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei), aflate în legătură cu acelea probate cu înscrisuri. Concluzia se sprijină, pe de altă parte, pe conținutul normativ al art. 309 C. proc. civ., care prevede admisibilitatea probei cu martori în toate cazurile în care legea nu prevede altfel. Or, sub sintagma "continuitatea dreptului", instanța de apel a pretins necesitatea dovedirii cu înscrisuri faptul deținerii imobilelor la momentul refugiului. În privința acestui fapt, proba cu martori este pe deplin admisibilă, potrivit dreptului comun și potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, martorii putând relata aspecte veridice, de care au luat cunoștință personal și care pot fi utile pentru lămurirea împrejurărilor de fapt, în care s-a produs abandonarea respectivului imobil în anul 1944 de către proprietar. În fine, este de observat că, prin actele normative menționate în precedent, nu se atribuie o putere probatorie dinainte stabilită vreuneia dintre probele la care fac trimitere - acte doveditoare și declarații de martori. Prin urmare, valorizarea pe tărâm probatoriu a acestor mijloace de probă se realizează tot potrivit normelor din dreptul comun, anume, potrivit art. 264 C. proc. civ., așa că, în stabilirea existenței sau inexistenței faptelor pentru care au fost administrate, atât autoritățile administrative, învestite cu soluționarea cererii de despăgubire ori a contestațiilor, cât și judecătorii, învestiți potrivit art. 8 din Legea nr. 164/2014, au a decide în mod liber, potrivit propriilor convingeri, prin coroborarea informațiilor astfel obținute. În litigiul pendinte, examinarea actelor dosarului relevă că în ceea ce privește dovedirea dreptului la despăgubiri pentru imobilul menționat mai sus, reclamanții au înaintat, în cadrul dosarului administrativ, titlu de proprietate - act de vânzare-cumpărare nr. x/05.02.1940, certificat de arhivă din 4.11.2004 prin care se atestă că în fondul arhivistic al Primăriei orașului Bălți, în lista averii repatriaților germani, pentru anul 1941, este înscris dnul Ruc ca proprietar al imobilului situat pe str. x, declarație pe proprie răspundere a moștenitoarei C. și declarațiile a doi martori autentificate conform art. 2 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003. Din cele anterior redate din considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel, pe de o parte, a dat o greșită interpretare prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, iar, pe de altă parte, a făcut o incompletă aplicare a acestei norme, întrucât nu a analizat cadrul legal complet pentru lămurirea situației juridice a imobilului menționat. Totodată, se constată că nu reies din cuprinsul deciziei recurate motivele pentru care în cauză au fost lăsate neanalizate de instanța de apel înscrisurile menționate supra, depuse de reclamanți în susținerea cererii, înscrisuri care aveau aptitudinea de a fi luate în considerate în evaluarea ansamblului probelor prin care reclamanții tindeau la dovedirea dreptului la despăgubiri în condițiile legii reparatorii, astfel încât acestea trebuiau valorizate în sensul celor prevăzute de art. 264 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. Pe de altă parte, astfel cum corect susțin recurenții, curtea de apel a considerat că numai menționarea imobilului în procesele-verbale din 06.08.1943 și din 12.08.1943 putea constitui dovada dreptului reclamanților la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, aceasta fiind, în aprecierea curții de apel, singura probă în măsură să ateste că acest bun aparține sferei bunurilor pierdute la momentul refugiului. Or, pornind de la conținutul normativ al art. 4 din Legea nr. 164/2014, rezultă, că niciunei probe dintre cele premise de această normă nu i se acordă a priori o valoare probatorie superioară față de alte probe care pot fi încadrate în cele premise de acest text. Drept urmare, reiese că instanța de apel a pretins dovedirea dreptului la despăgubiri numai prin procesul-verbal de predare-primire, acordându-i acestuia o valoare probatorie absolută, fără ca aceasta să fie prevăzută ca atare de lege. Având în vedere circumstanțele expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel, printr-o cercetare judecătorească incompletă și contradictorie, cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, a privat recurenții-reclamanți de posibilitatea de a-și demonstra pretențiile deduse judecății în condițiile prevăzute de lege, soluția pronunțată în apel fiind construită pe un raționament juridic ce nu lămurește în mod complet situația de fapt dedusă judecății și nu răspunde tuturor argumentelor invocate în cauză, realizându-se, practic, o analiză formală a cauzei. Or, lipsa unei analize reale și efective a înscrisurilor și a celorlalte probe ce întrunesc cerințele art. 4 din Legea nr. 164/2014, analiză ce nu poate fi realizată în etapa procesuală a recursului, echivalează cu neefectuarea unei cercetări pe fond în mod real a raportului juridic dedus judecății, constatare care demonstrează imposibilitatea exercitării controlului de legalitate în recurs. În consecință, urmează ca, în rejudecare, instanța de apel să procedeze la evaluarea întregului materialului probator ce compune dosarul administrativ, a probelor administrate în etapa judiciară, în toate fazele procesuale, inclusiv înscrisul nou depus în recurs (procesul-verbal din 06.08.1943), probă admisibilă, contrar alegațiilor intimatei-pârâte, în spiritul normei prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014, fiind necesar a se lămuri pe deplin situația de fapt dedusă judecății și să se răspundă tuturor motivelor de apel formulate și argumentelor esențiale și apărărilor principale formulate de părți. Pentru considerentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 497 raportat la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel, reținându-se întrunirea în speță a cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.