ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 653/2024

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 05 aug. 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților, anularea deciziei nr. 6330/01.07.2021 emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților de validare a hotărârii nr. 2566/02.07.2019 emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și obligarea pârâtei să emită o nouă decizie prin care să acorde despăgubiri pentru bunurile deținute și abandonate de către autorul sau în comuna Parcova. jud. Bălti, Basarabia. În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să transmită dosarul Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 pentru emiterea unei hotărâri prin care să se acorde compensații în baza actelor aflate la dosar. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 8 din Legea nr. 164/2014.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 413 din 24 martie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1318A din 05 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 413/24.03.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, ca nefondat. A admis apelul declarat de apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și a înlăturat considerentele din sentința apelată privitoare la dovedirea dreptului de proprietate la momentul refugiului, considerente ce au fost înlocuite cu cele din prezenta decizie.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1318A din 05 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamanta A., cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prevalându-se de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei curții de apel, recurate, cu rejudecarea cauzei pe fond, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a învederat că instanțele de fond au apreciat greșit că nu ar fi făcut dovada continuității dreptului de proprietate asupra bunurilor deținute de autorul acesteia până la data refugiului, în condițiile în care la dosar se află depuse atât titlul de proprietate nr. x/10.09.1929, precum și declarațiile de martori autentificate sub nr. x/29.11.2004 de BNP B. și nr. 2370/04.11.2004 de BNP C.. A arătat recurenta că, în privința dovedirii continuității dreptului de proprietate, dispozițiile art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1120/2006 prevăd că, pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 290/2003, persoanele îndreptățite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită măsuri reparatorii, iar potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene, respectiv la Comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 se analizează și se soluționează pe baza actelor, care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate. Consideră recurenta că aceasta nu putea fi ținută la a face dovada faptului negativ a neînstrăinării dreptului de proprietate până la momentul refugiului, și că revenea intimatei ANRP dovedirea acestui fapt, dacă a invocat o atare chestiune. Cum aceasta a făcut dovada dreptului de proprietate, iar intimata nu a făcut dovada ieșirii bunului din patrimoniul autorului acesteia anterior refugiului, se impunea admiterea acțiunii.

Apărările formulate în cauză În data de 25 septembrie 2023, intimata-pârâtă ANRP a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, însă, în motivare, a arătat că, în raport cu soluțiile pronunțate în alte dosare de către instanțele judecătorești, prin care s-a apreciat că, în conformitate cu art. 4 din Legea nr. 164/2014, continuitatea dreptului de proprietate poate fi dovedită și cu declarații de martori, lasă la aprecierea instanței soluția ce urmează a se pronunța în cauză.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești, 05 octombrie 2021, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471 1 alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 06 martie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a și rămas în pronunțare, în principal, asupra excepției nulității recursului iar, în subsidiar, pe fondul acestuia. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Prioritar, examinând motivele de recurs sub aspectul posibilității de încadrare a criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea vizează considerentele instanței de apel, care au stat la baza soluției de respingere a căii de atac a apelului exercitate de recurentă, din perspectiva modalității în care aceasta a făcut aplicarea normelor de drept material incidente în cauză, referitoare la îndeplinirea condițiilor în materia Legii nr. 164/2004 cu referire la regimul probator al pretențiilor formulate în baza Legii nr. 290/2003. Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, urmând ca analiza legalității hotărârii recurate să fie realizată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate prin cererea de recurs. Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prevede că se poate solicita casarea unei hotărâri când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", prin nesocotirea unei asemenea norme sau prin interpretarea ei eronată. Prevalându-se de acest motiv de casare, recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat normele de drept material prevăzute de art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, apreciind greșit că nu au fost depuse la dosar înscrisuri certificate de autoritățile competente, în sensul Legii nr. 164/2014, prin care să se ateste existența sau inexistența bunurilor deținute de autorul acesteia în proprietate la momentul refugiului. În argumentarea acestei critici, recurenta a menționat că aceste constatări ale instanței de apel sunt greșite, întrucât, încă de la data depunerii cererii de despăgubiri, aceasta a probat existența dreptului de proprietate în patrimoniul autorului său, iar intimata nu a făcut dovada înstrăinării acestui drept anterior refugiului din 1944. Totodată, a menționat că, anterior termenului de judecată fixat pentru soluționarea recursului, la 06 martie 2024, acesta a completat dosarul și cu negații de la autoritățile competente, prin care se atestă lipsa identificării unor documente referitoare la bunurile imobile deținute de D. în localitatea Parcova, jud. Bălți. În examinarea acestei critici, se impune a se preciza, cu titlu prealabil, că instanța de recurs are competență exclusiv pentru efectuarea controlului de legalitate a hotărârii atacate, astfel că nu se vor face aprecieri cu privire la modalitatea în care curtea de apel a apreciat asupra probatoriului administrat cu privire la dovedirea dreptului la despăgubirile pretinse în temeiul Legii nr. 290/2003, ci va verifica, în baza criticilor recurentei, chestiunea de drept privind normele direct incidente, sub aspect probatoriu, în cauza dedusă judecății, date fiind modificările relevante introduse prin Legea nr. 164/2014, intrată în vigoare la 18 decembrie 2014. Astfel, având în vedere că Hotărârea nr. 2566/2019 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a fost emisă la data de 02.07.2019, fiind validată prin Decizia nr. 6330/01.07.2021 a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților (atacate în cauza de față), se reține că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 164/2014 (publicată în M. Of. nr. 910 din 15 decembrie 2014), date fiind prevederile art. 3 alin. (2) din acest act normativ, în raport cu care dispozițiile legii referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor soluționate până la data intrării în vigoare a legii, pentru care nu s-a efectuat plata, cererilor nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum și cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare. În forma sa anterioară, Legea nr. 9/1998, sub aspect probatoriu, la art. 5 prevedea că dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor și construcțiilor se face prin înscrisuri, fără ca norma să prevadă că înscrisurile doveditoare trebuie să îndeplinească anumite cerințe de formă sau să li se acorde o valoare probatorie prestabilită pentru unele dintre înscrisuri. Dispozițiile art. 6 din H.G. nr. 753/1998 privind Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, cu modificările și completările ulterioare, au explicitat noțiunea de "înscris", în sensul reglementat de art. 5 din Legea nr. 9/1998, prin aceea că: "Prin înscris se înțelege orice dovadă eliberată de instituții - arhive, primării, notariate, instanțe judecătorești - în legătură cu fostele proprietăți, cum ar fi chitanțe de plată a impozitelor, extrase din cărțile de imobil, planuri și autorizații de construcție, raportate de expertiză, contracte de vânzare-cumpărare, hotărâri judecătorești și orice alte documente care se referă la existența bunurilor rămase în județele cedate, inclusiv listele-anexă la Tratatul de la Craiova." Din conținutul normei anterior citate, reiese că legiuitorul a înțeles să nu reglementeze în mod limitativ lista înscrisurilor pentru dovedirea dreptului de proprietate în vederea obținerii compensațiilor, înscrisurile enunțate în cuprinsul normei având caracter exemplificativ. Este de precizat însă că la data soluționării cererii reclamantei era deja în vigoare Legea nr. 164/2014 de modificare a actului normativ de referință, care, prin norma de la art. 4 - a cărei aplicare prioritară se impune prin efectul principiului general de drept specialia generalibus derogant, dar și în baza regulii tempus regit actum - se stabilește că cererile de despăgubire întemeiate pe prevederile Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare "se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate". Așadar, dispozițiile Legii nr. 164/2014, spre deosebire de cele anterioare (art. 5 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, text abrogat prin actul normativ ulterior), extind probele și mijloacele de probă admisibile pentru dovedirea îndreptățirii la măsuri reparatorii, în sensul în care reclamanții nu mai sunt ținuți să dovedească dreptul de proprietate, ci dreptul la despăgubiri ce poate fi probat, după cum s-a arătat, cu acte care atestă acest drept, certificate de autorități, ce pot fi completate cu declarațiile autentificate de martori. Înalta Curte constată că instanța de apel, deși a reținut că autorul recurentei-reclamante a deținut în proprietate o suprafață de 6,1 ha teren în comuna Parcova, jud. Bălți, dobândită prin actul de proprietate nr. x/13.03.1920, a apreciat că această dovadă nu a fost completată cu înscrisuri, din care să rezulte că bunul a continuat să existe în proprietatea acestuia în perioada cuprinsă între data dobândirii și data refugiului. Totodată, cât privește soluția adoptată, prin considerentele decisive ale hotărârii, instanța de apel a plasat sarcina probei în persoana reclamantei, deși, sub acest aspect, litigiului pendinte îi sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, prevăzute de art. 249 C. proc. civ., potrivit cărora sarcina probei incumbă celui care face o susținere în cursul procesului. Reținând că, încă din procedura administrativă, prin decizia ANRP atacată, cât și prin întâmpinarea formulată la fond și motivele de apel s-a invocat de către ANRP faptul că reclamanta nu ar fi făcut dovada faptului că imobilul pentru care pretinde despăgubiri nu a fost înstrăinat de autorul acesteia între momentul dobândirii și momentul refugiului, în aplicarea art. 249 C. proc. civ., instanța de apel trebuia să observe că sarcina probei incumba părții pârâte care, afirmând faptul negativ, are a face proba faptului pozitiv contrar, anume dovada că imobilele au fost înstrăinate în respectiva perioadă de timp. Cum nici la judecata în primă instanță și nici în apel partea pârâtă nu a probat faptul înstrăinării imobilelor, în privința cărora recurenta-reclamantă a probat, în afara oricărui dubiu (așa cum, de altfel, au și constatat instanțele de fond), dobândirea, anterior refugiului, de către autorul acesteia a dreptului de proprietate, instanța de apel a nesocotit normele de drept referitoare la probațiune prevăzute de Legea nr. 164/2014. Separat de acest aspect, declarațiile de martori a căror valorizare în plan probatoriu în procesul pendinte a fost negată de curtea de apel au fost depuse de recurenta-reclamantă la dosar în respectarea normei prevăzute în art. 4 din Legea nr. 164/2014, care, în considerarea folosirii conjuncției disjunctive sau, permite dovedirea pretențiilor de despăgubire, fie prin înscrisuri, fie prin declarația petentei însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori. Legiuitorul a urmărit, așadar, instituirea unor reguli de probațiune permisive, derogatorii de la cele prevăzute în dreptul comun, în considerarea dificultăților previzibile în obținerea de către persoanele al căror drept la despăgubire a fost recunoscut la nivelul anului 2003 (momentul adoptării Legii nr. 290) de înscrisuri doveditoare privind bunurile abandonate în anul 1944, ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța, precum și ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 (art. 1 din Legea nr. 290/2003). Obligația de a proba faptul neînstrăinării imobilelor de către proprietarul anterior momentului refugiului nu se referă la dovada actului juridic, care atestă dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului pentru care se solicită despăgubiri, pentru a se impune, în condițiile legii, proba cu înscrisuri, ci la dovada unor împrejurări ulterioare dobândirii dreptului de proprietate. Prin urmare, interpretarea normelor de drept mai sus arătate nu poate fi restrictivă, deoarece ar contraveni scopului reglementării speciale, de facilitare a probațiunii, și trebuie să țină seama, după caz, de dispozițiile legale asemănătoare din dreptul comun relative la admisibilitatea probelor, respectiv art. 250 din C. proc. civ. reglementând ca mijloace de probă pentru dovada unui act juridic sau fapt, printre altele, înscrisurile, martorii, mărturisirea uneia dintre părți, făcută din proprie inițiativă sau obținută la interogatoriu. Așa fiind, în absența unor texte de lege, care să fie prevăzute de actele normative menționate și prin care să se interzică proba cu martori în vreo situație, în considerarea și a intenției legiuitorului de facilitare a probațiunii în privința cererilor de despăgubire formulate pe temeiul Legii nr. 290/2003, se poate concluziona că norma de drept prevăzută la art. 4 din Legea nr. 164/2014 impune interpretarea potrivit căreia acest mijloc de probă este admisibil cel puțin după regulile prevăzute în dreptul comun. Concluzia se impune, pe de-o parte, pentru că nici norma prevăzută de art. 4, prin conținutul său, nu interzice proba cu declarații de martori și, contrar susținerilor curții de apel, nu condiționează admisibilitatea sa de dovedirea acelorași fapte ce sunt probate și cu înscrisuri (acte doveditoare, în redactarea legii speciale). Dimpotrivă, statuând că analizarea și soluționarea cererilor se face pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate, norma de drept permite întregirea probațiunii cu declarații de martori pentru dovedirea de fapte conexe (continuitatea existenței dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei), aflate în legătură cu acelea probate cu înscrisuri. Concluzia se sprijină, pe de altă parte, pe conținutul normativ al art. 309 C. proc. civ., care prevede admisibilitatea probei cu martori în toate cazurile în care legea nu prevede altfel. Or, sub sintagma "continuitatea dreptului", instanța de apel a pretins necesitatea dovedirii cu înscrisuri faptul deținerii imobilelor la momentul refugiului de către autorul recurentei. În privința acestui fapt, proba cu martori este pe deplin admisibilă, potrivit dreptului comun și potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, martorii putând relata aspecte veridice, de care au luat cunoștință personal și care pot fi utile pentru lămurirea împrejurărilor de fapt, în care s-a produs abandonarea respectivului imobil în anul 1944 de către proprietar. În fine, este de observat că, prin actele normative menționate în precedent, nu se atribuie o putere probatorie dinainte stabilită vreuneia dintre probele la care fac trimitere - acte doveditoare, declarația petentei și declarații de martori. Prin urmare, valorizarea pe tărâm probatoriu a acestor mijloace de probă se realizează tot potrivit normelor din dreptul comun, anume, potrivit art. 264 C. proc. civ., așa că, în stabilirea existenței sau inexistenței faptelor pentru care au fost administrate, atât autoritățile administrative, învestite cu soluționarea cererii de despăgubire ori a contestațiilor, cât și judecătorii, învestiți potrivit art. 8 din Legea nr. 164/2014, au a decide în mod liber, potrivit propriilor convingeri, prin coroborarea informațiilor astfel obținute. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că la dosarul administrativ, autorul recurentei, E., a făcut dovada solicitării de relații de la Arhivele Naționale a Republicii Moldova, precum și Primăriei din localitatea Parcova, prin care a pretins eliberarea unui document, din care să rezulte că terenul deținut de autorul acestuia a rămas în proprietatea acestuia până în luna martie a anului 1944, lipsa unui răspuns din partea autorităților neputând să îi fie imputată. Așa fiind, în considerarea celor expuse, critica privind greșita interpretare a normelor de drept speciale relative la probațiunea cererilor de despăgubire întemeiate pe art. 4 din Legea nr. 164/2014 se dovedește a fi întemeiată. De asemenea, nu poate fi ignorat nici faptul că ulterior pronunțării hotărârii din apel, Ministerul Justiției al Republicii Moldova - Agenția Națională a Arhivelor a emis adresa nr. x din 26.09.2023, prin care se atestă faptul că nu au fost identificate alte acte privitoare la bunurile deținute de autorul recurentei anterior plecării din Basarabia. Față de aceste elemente, ce pun în evidență atât stăruința recurentei în încercarea de procurare a unor înscrisuri, care să consolideze împrejurarea deja conturată în legătură cu dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului abandonat în Basarabia, reținând și lipsa unei analize reale și efective a curții de apel cu referire la înscrisurile și celelalte probe ce întrunesc cerințele art. 4 din Legea nr. 164/2014, analiză ce nu poate fi realizată în etapa procesuală a recursului, Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamantă. În consecință, urmează ca, în rejudecarea ambelor apeluri, instanța de apel să procedeze la evaluarea întregului materialului probator ce compune dosarul administrativ, a probelor administrate în etapa judiciară, în toate fazele procesuale, inclusiv declarațiile de martori și înscrisurile noi depuse ori evocate în recurs, în spiritul normei prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014. Din perspectiva celor expuse, a incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea ambelor apeluri la aceeași curte de apel.