ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 972/2024
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 972/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)
Ședința publică din data de 9 aprilie 2024
Asupra cauzei, constată următoarele:
I. Circumstanțele litigiului:
Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată la 14 mai 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu pârâta PFA A., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/04.09.2009 emis de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în favoarea numitului B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective.
Hotărârea pronunțată de prima instanță:
Prin sentința civilă nr. 983 din 10 iunie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu pârâta PFA A..
Hotărârea pronunțată de instanța de apel:
Prin decizia nr. 381 A din 13 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 983 din 10 iunie 2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât PFA A..
Calea de atac formulată în cauză:
Împotriva deciziei nr. 381 A din 13 martie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a declarat recurs.
Prin criticile dezvoltate în cuprinsul motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că în mod greșit instanța de apel a considerat că termenul de prescripție pentru pretențiile deduse judecății a început să curgă la data depunerii raportului de evaluare întocmit de prestator, data de la care avea posibilitatea să verifice dacă lucrarea este corespunzător întocmită.
În ceea ce privește situația de fapt, a menționat că între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și PFA A. a intervenit contractul-cadru de prestări servicii nr. x/2008, având ca obiect asigurarea de către prestator a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Serviciile de evaluare presupuneau executarea de către prestator a evaluării imobilelor identificate în Anexa la contract.
Contractul-cadru a fost stabilit si aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 527/2006, iar rapoartele de evaluare a imobilelor urmau să fie întocmite în conformitate cu prevederile Titlului VII "Regimul stabilirii si plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.
În anul 2013, Curtea de Conturi a desfășurat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților o acțiune de control cu tema "Verificarea modului de formare și utilizare a fondurilor publice în procesul de restituire a proprietăților". Conform Raportului de control nr. x/26.04.2013, întocmit de CCR, controlul a vizat perioada cuprinsă în intervalul 01.01.2007-31.12.2011.
Ca urmare a unei acțiuni de control privind modul de îndeplinire a măsurilor dispuse, Curtea de Conturi, prin Decizia nr. 10/VI/2013/2022, a prelungit termenul pentru implementarea măsurii până la data de 31.12.2022, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților urmând să întreprindă măsuri pentru înlăturarea deficiențelor constatate.
Având în vedere că deciziile Curții de Conturi sunt obligatorii, pentru punerea în aplicare a măsurilor dispuse în sarcina sa, recurenta urmărește prin prezenta acțiune să recupereze sumele plătite în mod eronat.
Redând cazurile de întrerupere a prescripției prevăzude de dispozițiile art. 2537 C. civ., recurenta-reclamantă a arătat că, în prezenta speță, termenul de curgere al prescripției a fost întrerupt.
În cazul întreruperii prescripției extinctive prin introducerea cererii de chemare în judecată sau de arbitrare, efectele întreruperii se produc definitiv pe data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a cererii respective.
Între data sesizării instanței și data rămânerii definitive a hotărârii, întreruperea prescripției extinctive este provizorie și condiționată, în sensul că definitivarea efectului întreruptiv este condiționată de admiterea cererii de chemare în judecată și de rămânerea definitivă a hotărârii.
Efectul întreruptiv de prescripție al cererii de chemare în judecată va dispărea cu efect retroactiv dacă nu se va ajunge la pronunțarea unei hotărâri definitive de admitere a cererii respective.
Prescripția este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripția numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere. Și în acest caz întreruperea prescripției extinctive este provizorie și condiționată de declanșarea procesului având ca obiect protecția judiciară a dreptului prescriptibil în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.
Raportându-se la momentul Deciziei nr. 10/VI/2013/2022, recurenta-reclamantă apreciază că este mai mult decât evident că prescripția termenului de solicitare a restituirii sumei de bani a fost întreruptă, instanța reținând în mod greșit că acțiunea de control desfășurată de Curtea de Conturi nu poate constitui o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției.
În susținere, recurenta-reclamantă face referire la regula contra non valentem agere non currit praescriptio ("prescripția nu curge în contra celui care nu poate să acționeze"). În sistemul C. civ., când forța majoră nu constituia o cauză de suspendare (prevăzută de lege), în temeiul acestei reguli, jurisprudența a considerat că, fiind vorba de o imposibilitate obiectivă a titularului dreptului de a acționa, ea poate fi un caz de suspendare.
În prezent, chiar dacă Decretul nr. 167/1958 prevede că forța majoră este o cauză de suspendare (art. 13 lit. a), regula contra non valentem agere non currit praescriptio este invocată pentru a soluționa unele excepții de la regula începutului prescripției. Fără a fi considerată o cauză de suspendare, regula în discuție este invocată pentru a susține fie amânarea începutului prescripției extinctive, fie repunerea în termen.
În continuare, după ce a redat prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 cu privire la Standardele Internaționale de Evaluare, recurenta-reclamantă a arătat că, potrivit Legii nr. 247/2005 - în vigoare la momentul emiterii în mod eronat a deciziei, din cauza supraevaluării imobilului, rezultă că Standardele Internaționale de Evaluare nu au fost respectate.
Prin Decizia nr. 2/15.06.2009, Curtea de Conturi a dispus măsuri privind expertizarea și reevaluarea imobilelor ce fac obiectul unui număr de 2.843 de rapoarte evaluare, stabilirea întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat si recuperarea acestuia de la partenerii contractuali sau de la persoanele responsabile pentru efectuarea plăților.
Contestația formulată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, la acea vreme, s-a admis parțial, în sensul că urmau să fie supuse reevaluării doar rapoartele cu o valoare mai mare de 500.000 RON, respectiv 688 rapoarte (exclusiv deciziile care au avut la bază hotărâri judecătorești definitive și irevocabile).
În acest context, verificările efectuate de Curtea de Conturi cu ocazia controlului din anul 2013 au vizat perioada cuprinsă în intervalul 01.01.2007 - 31.12.2011, deci inclusiv perioada verificată la controlul anterior, din anul 2009.
Prin urmare, ținând seama de deciziile Curții de Conturi și, ulterior, în considerarea hotărârii judecătorești nr. 2767/17.10.2014, prin care a fost respinsă contestația Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și menținute măsurile dispuse de Curtea de Conturi în sarcina sa, în anul 2014, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a trimis solicitări către diverse instituții, pentru a stabili valoarea informativă a serviciilor de consultanță constând în verificarea unui raport de evaluare.
În baza contractului-cadru de prestări servicii nr. x/2008, în dosarul de despăgubire nr. x, pârâta PFA A. a evaluat imobilul situat în București, str. x, persoane îndreptățite la despăgubiri fiind numiții B. și C., stabilind valoarea de piață a acestuia la suma de 2.456.536 RON.
Pentru suma stabilită prin raportul de evaluare întocmit de pârâta PFA A., CCSD a emis Decizia nr. 5181/23.04.2009.
În baza acestei decizii, ce reprezenta titlul de despăgubire emis în favoarea domnului B. și ținând seama de opțiunea sa, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a emis titlul de plată nr. x/04.09.2009 în cuantum de 500.000 RON, precum și titlul de conversie nr. 961/04.09.2009 în cuantum de 1.956.536 RON, reprezentând numărul total de acțiuni atribuite la Fondul Proprietatea.
Având în vedere că titlurile de conversie sunt definite de lege ca fiind certificate emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, In numele și pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, recurenta-reclamantă apreciază că Ministerul Finanțelor Publice este cel ce justifică interesul în recuperarea prejudiciului ce derivă din titlurile de conversie.
Urmare a reevaluării imobilului situat în București, str. x, ce face obiectul dosarului de despăgubire nr. x, firma S.C. D. S.R.L. a stabilit la data de 30.10.2020 că valoarea reală a imobilului era 547.944 RON (138.731 Euro).
Prin urmare, comparând cele două rapoarte de evaluare, se constată că pârâta a supraevaluat imobilul, raportat la valoarea acestuia astfel cum a fost determinată cu ocazia reevaluării. Pentru acest motiv, recurenta-reclamantă a solicitat recuperarea prejudiciului în cuantum de 500.000 RON, acordat în baza titlului de plată nr. x/04.09.2009 emis în favoarea domnului B., astfel cum a fost constatat ca urmare a aducerii la îndeplinire a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi.
Precizează că verificarea raportului de evaluare nr. x/01.12.2009 întocmit în de PFA A., a fost efectuată de societatea E., concluzia verificatorului fiind următoarea: "în urma verificării, am constatat că raportul de evaluare nu este conform cu Standardele Internaționale de Evaluare și cu prevederile legale aplicabile și se încadrează în categoria Nesatisfăcător - raportul de evaluare este incomplet și conține neconformități care au afectat rezultatul evaluării."
Reiese fără putință de tăgadă că Standardele Internaționale de Evaluare pe care orice evaluator autorizat trebuie să le cunoască și să le aplice nu au fost respectate de evaluatorul PFA A., motiv pentru care Statul Român a fost prejudiciat.
Apărările formulate în cauză:
La dosar nu a fost depusă întâmpinare.
Procedura în fața instanței de recurs:
Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (14 mai 2024), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.
Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471
1
a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 9 aprilie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare.
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
Prin motivele de recurs formulate, recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva greșitei aplicări de către instanța de apel a normelor legale referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, criticând modalitatea de stabilire a momentului de debut al termenului de prescripție, în sensul că acesta ar coincide cu data depunerii raportului de evaluare întocmit de intimată, când exista posibilitatea reală de a se verifica întocmirea acestuia conform standardelor internaționale de evaluare.
Deși prin criticile formulate recurenta nu a indicat expres prevederile legale pretins încălcate de instanța de apel, ci a invocat generic, în susținerea recursului, dispozițiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a le examina din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează greșita aplicare a normelor de drept material în materia prescripției.
În ceea ce privește circumstanțele factuale ale cauzei, astfel cum au fost acestea stabilite de instanțele de fond, se constată că părțile au încheiat contractul-cadru de prestări servicii nr. x/2008 având ca obiect asigurarea de către intimata PFA A. (în calitate de prestator) a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În temeiul acestui contract, intimata a întocmit și înregistrat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților raportul de evaluare a imobilului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire nr. x (imobil situat în București, Str. x, sector 2), pe baza căruia au fost emise, în favoarea beneficiarului B., titlul de conversie nr. 961/04.09.2009 în valoare de 1.956.536 RON, precum și titlul de plată nr. x/04.09.2009, în cuantum de 500.000 RON.
Prezentul demers judiciar, prin care s-a solicitat obligarea intimatei la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/04.09.2009 emis de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în favoarea numitului B., a fost inițiat ca urmare a efectuării controlului de către Curtea de Conturi asupra modalității de evaluare a proprietăților imobiliare vizate de acordarea despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, prin decizia nr. 10/10.10.2013 (definitivă prin respingerea contestației formulate împotriva acesteia - sentința nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VII-a contencios administrativ și fiscal), stabilindu-se că valoarea imobilului care a format obiectul dosarului de despăgubire nr. x nu a fost determinată conform standardelor internaționale de evaluare.
Instanța de apel a reținut că apelanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a criticat, în etapa procesuală anterioară, soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, susținând că a operat o cauză întreruptivă de prescripție, rezultată din dificultatea procesului de achiziție publică pentru desemnarea unui alt evaluator, în vederea verificării corectitudinii întocmirii primului raport în acord cu standardele internaționale de evaluare.
Curtea de apel a statuat asupra temeiului de drept aplicabil în cauză, respectiv a legii în vigoare la data producerii faptei ilicite reclamate (aspect necontestat de către recurentă în prezenta cale de atac) și a arătat că, relevant, sub acest aspect, este momentul de la care prescripția a început să curgă (art. 201 din Legea nr. 71/2011), care este situat sub imperiul C. civ. adoptat în anul 2009.
Evocând dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea", Curtea a arătat că, referitor la momentul de la care prescripția începe să curgă, aceste norme stabilesc două momente alternative, respectiv unul subiectiv, al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, precum și un moment obiectiv, al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.
Cu privire la momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție, a apreciat că acesta este reprezentat de cel în care partea trebuia și putea să cunoască paguba și persoana care răspunde de ea, determinarea sa întemeindu-se pe ideea culpei prezumate a părții de a nu fi depus toate diligentele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă.
În privința momentului subiectiv, instanța de apel a reținut că reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a învederat că acesta coincide cu data depunerii raportului de evaluare întocmit de prestator, dată de la care avea posibilitatea să verifice dacă lucrarea este corespunzător întocmită.
Instanța de apel nu a primit această susținere, pe motiv că din perspectiva prescripției nu prezintă relevanță momentul cunoașterii întinderii pagubei, ci cel al cunoașterii pagubei, în interiorul termenului de prescripție (în speță, acesta fiind de 3 ani), păgubitul având obligația să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia.
Curtea a înlăturat și critica privind incidența în cauză a momentului subiectiv de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă, apreciind că reclamanta putea și avea posibilitatea să cunoască existența faptei și a prejudiciului cel mai târziu la momentul la care a intrat în posesia raportului de evaluare, respectiv data înregistrării acestuia la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (2009), astfel încât, față de dispozițiile art. 2528 C. civ., dreptul material la acțiune de 3 ani este prescris.
În calea de atac a recursului, recurenta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a criticat concluzia instanței de apel referitoare la momentul debutului termenului de prescripție, susținând că în mod greșit aceasta a considerat că termenul de prescripție a pretențiilor deduse judecății a început să curgă de la data depunerii raportului de evaluare întocmit de către intimată, când reclamanta avea posibilitatea să verifice dacă lucrarea este corespunzător întocmită.
Dimpotrivă, recurenta a afirmat că termenul de prescripție a debutat la data la care a luat cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului efectuat de intimată în dosarul de despăgubire, considerând că dreptul său de a solicita recuperarea prejudiciului pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor contractuale este actual, termenul de prescripție nefiind împlinit.
Contrar susținerilor recurentei, nu ar putea fi reținut ca punct de debut al cursului prescripției momentul când aceasta a luat cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de către intimată, întrucât paguba constatată este preexistentă întocmirii acestui raport și încunoștiințării sale la 30.10.2020, ca urmare a controlului efectuat de Curtea de Conturi.
Dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ. nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea.
Or, prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a intimatei exista și putea fi cunoscut încă de la data întocmirii raportului de evaluare în anul 2009, fiind constatat prin controlul efectuat de Curtea de Conturi și dobândind caracter cert ca urmare a pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin nerecurare, prin care a fost respinsă contestația recurentei cu privire la măsurile dispuse de Curtea de Conturi în sarcina sa (expertizarea și reevaluarea unor imobile conform standardelor internaționale de evaluare, stabilirea întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat și recuperarea acestuia de la partenerii contractuali sau de la persoanele responsabile pentru efectuarea plăților).
În aceste condiții, nu poate fi reținută critica potrivit căreia termenul de prescripție a început să curgă de la data la care a luat cunoștință de verificările efectuate asupra raportului întocmit de intimată. Prevalându-se de aceste aspecte, ce vizează imposibilitatea cunoașterii întinderii și existenței pagubei, care nu se circumscriu scopului instituit de legiuitor prin art. 2528 alin. (1) C. civ., atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune, recurenta intenționează să deplaseze data începerii curgerii termenului de prescripție pentru a situa demersul său înăuntrul acestuia.
Or, aplicând norma legală anterior menționată, curtea de apel a constatat că momentul la care reclamanta a intrat în posesia raportului de evaluare, respectiv data înregistrării acestuia la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (2009), marchează nașterea dreptului material la acțiune al recurentei, întrucât de la acel moment trebuia și putea fi cunoscută paguba, tot de la acel moment reclamantă cunoscând și pe cel care răspunde de ea.
Dacă s-ar accepta ipoteza susținută de către recurentă, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data la care a luat cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de intimată, prin care a fost încunoștiințată despre existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite și cea determinată ulterior, prin cel de-al doilea raport de evaluare, conform standardelor internaționale de evaluare, ar însemna să se admită că, deși a pierdut dreptul la acțiune, deoarece nu a acționat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părți îi dau posibilitatea să repună în discuție dreptul la acțiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.
Validarea opiniei recurentei presupune să se admită că propria culpă pe care aceasta o invocă (faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terț să facă constatări asupra acestuia) este exoneratoare, respectiv că termenul de prescripție al dreptului material la acțiune nu era împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept.
Așadar, se impune în acest cadru procesual menținerea statuării instanței de apel în sensul că fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existența prejudiciului și a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de recurentă de la momentul la care a intrat în posesia raportului de evaluare, respectiv data înregistrării acestuia (anul 2009), acesta fiind reperul obiectiv al nașterii raportului juridic obligațional, ce presupunea dreptul recurentei prejudiciate la repararea prejudiciului și îndatorirea corelativă de reparație a intimatei.
În raport de această împrejurare, precum și de dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ., la data introducerii cererii de chemare în judecată în prezenta cauză (14.05.2021) se constată că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune al recurentei era împlinit.
Pe cale de consecință, recurenta-reclamantă nu poate invoca beneficiul suspendării/întreruperii prescripției prin raportare la acțiunea de control a Curții de Conturi, câtă vreme aceste două cauze de prorogare a împlinirii termenului în care poate fi exercitat dreptul la acțiune sunt aplicabile unor prescripții aflate în curs și nu unora împlinite, cum este cazul în speță.
De asemenea, aceasta nu se poate prevala nici de principiul contra non valentem agere non currit praescriptio, de vreme ce a cunoscut atât paguba, cât și pe cel răspunzător de producerea acesteia cel mai târziu la 17.10.2014, când sentința civilă nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a rămas definitivă, precum și executorie, potrivit Legii nr. 554/204.
De altfel, acțiunea de control a Curții de Conturi, finalizată prin decizia nr. 10/10.10.2013, nu poate fi valorificată ca un caz de întrerupere al cursului prescripției extinctive, întrucât situațiile care au o asemenea valență juridică sunt expres și limitativ prevăzute de lege (art. 2537 C. civ.), iar actul de control efectuat nu poate fi încadrat în niciuna din ipotezele textului legal menționat.
Chiar dacă momentul de început al cursului prescripției s-ar raporta la acțiunea de control a Curții de Conturi, mai exact la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă contestația recurentei formulată împotriva deciziei nr. 10/10.10.2013 emise de această instituție, acțiunea ar fi prescrisă, față de data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanței judecătorești (14.05.2021).
Întocmirea raportului de evaluare de către S.C. D. S.R.L. la 30.10.2020, prin care s-a procedat la reevaluarea imobilul în discuție, stabilindu-se o valoare mai mică față de cea menționată în raportul de evaluare al intimatei, nu poate determina curgerea unui alt termen de prescripție sau modificarea momentului la care obligația asumată de către intimată trebuia îndeplinită în mod corespunzător.
Pentru aceste motive, constatându-se că normele de drept material ce reglementează prescripția extinctivă nu au fost interpretate sau greșit aplicate, Înalta Curte reține că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 381 A din 13 martie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 381 A din 13 martie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 aprilie 2024.