ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1580/2024

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 7 iunie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat, în contradictoriu cu pârâta P.F.A. A., obligarea pârâtei la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x din data de 11 iunie 2009, emis de A.N.R.P. în favoarea doamnei B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă Prin sentința civilă nr. 847 din data de 2 iunie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată din oficiu, și a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 93A din data de 30 ianuarie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 847 din data de 2 iunie 2022, pronunțate în dosarul nr. x/2021 de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă P.F.A. A., ca nefondat. II. Calea de atac formulată în cauză II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă Împotriva deciziei civile nr. 93A din data de 30 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București. Dosarul a fot înregistrat, sub nr. x/2021, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 14 martie 2024 și a fost repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului de judecată nr. 2. II.2. Motivele de recurs Fără a proceda la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a considerat în mod greșit că termenul de prescripție pentru pretențiile deduse judecății a început să curgă la data depunerii raportului de evaluare întocmit de prestator, dată de la care ar fi avut posibilitatea să verifice dacă lucrarea este corespunzător întocmită. A menționat că între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și P.F.A. A. a intervenit contractul-cadru de prestări servicii nr. x/2007, având ca obiect asigurarea de către prestator a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005, serviciile de evaluare presupunând executarea de către prestator a evaluării imobilelor identificate în Anexa la contract. Totodată, a precizat că respectivul contract-cadru a fost stabilit și aprobat prin H.G. nr. 527/2006, iar rapoartele de evaluare a imobilelor urmau să fie întocmite în conformitate cu prevederile Titlului VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente. A arătat și că, în anul 2013, Curtea de Conturi a desfășurat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților o acțiune de control cu tema "Verificarea modului de formare și utilizare a fondurilor publice în procesul de restituire a proprietăților", iar, conform Raportului de control nr. x din data de 26 aprilie 2013, controlul a vizat perioada cuprinsă în intervalul 1 ianuarie 2007-31 decembrie 2011. Recurenta-reclamantă a menționat că, în urma unei acțiuni de control privind modul de îndeplinire a măsurilor dispuse, Curtea de Conturi, prin Decizia nr. 10/VI/2013/2022, a prelungit termenul pentru implementarea măsurii până la data de 31 decembrie 2022, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților urmând să întreprindă măsuri pentru înlăturarea deficiențelor constatate. A subliniat că, întrucât deciziile Curții de Conturi sunt obligatorii, pentru punerea în aplicare a măsurilor dispuse în sarcina sa, prin prezenta acțiune, urmărește să recupereze sumele plătite în mod eronat. Enunțând prevederile art. 2537 C. civ., a susținut că, în speță, termenul de curgere a prescripției a fost întrerupt, precum și că, în cazul întreruperii prescripției extinctive, prin introducerea cererii de chemare în judecată sau de arbitrare, efectele întreruperii se produc definitiv pe data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a cererii respective. A arătat că, între data sesizării instanței și data rămânerii definitive a hotărârii, întreruperea prescripției extinctive este provizorie și condiționată, în sensul că definitivarea efectului întreruptiv este condiționată de admiterea cererii de chemare în judecată și de rămânerea definitivă a hotărârii, iar efectul întreruptiv de prescripție al cererii de chemare în judecată va dispărea cu efect retroactiv dacă nu se va ajunge la pronunțarea unei hotărâri definitive de admitere a cererii respective. A menționat și că prescripția este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripția numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere și, în acest caz, întreruperea prescripției extinctive este provizorie și condiționată de declanșarea procesului, având ca obiect protecția judiciară a dreptului prescriptibil, în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere. Raportându-se la Decizia nr. 10/VI/2013/2022, recurenta-reclamantă a apreciat că prescripția termenului în care putea fi formulată cererea de restituire a sumei de bani a fost întreruptă. Apreciind că acțiunea de control desfășurată de Curtea de Conturi poate constitui o cauză de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției. recurenta-reclamantă a făcut trimitere la regula potrivit căreia prescripția nu curge în contra celui care nu poate să acționeze - contra non valentem agere non currit praescriptio -, arătând că, în sistemul C. civ., când forța majoră nu constituia o cauză de suspendare (prevăzută de lege), în temeiul acestei reguli, jurisprudența a considerat că, fiind vorba despre o imposibilitate obiectivă a titularului dreptului de a acționa, ea poate fi un caz de suspendare. A susținut că, în prezent, chiar dacă Decretul nr. 167/1958 prevede că forța majoră este o cauză de suspendare [art. 13 lit. a)], regula contra non valentem agere non currit praescriptio este invocată pentru a soluționa unele excepții de la regula începutului prescripției. A precizat că, fără a fi considerată o cauză de suspendare, regula în discuție este invocată pentru a susține fie amânarea începutului prescripției extinctive, fie repunerea în termen. În acest sens, cu titlu de exemplu, face trimitere al dispozițiile art. 700 C. civ. Recurenta-reclamantă a arătat că, prin Decizia nr. 2 din data de 15 iunie 2009, Curtea de Conturi a dispus măsuri privind expertizarea și reevaluarea imobilelor ce fac obiectul unui număr de 2.843 de rapoarte evaluare, stabilirea întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat și recuperarea acestuia de la partenerii contractuali sau de la persoanele responsabile pentru efectuarea plăților. A menționat că, la acel moment, contestația pe care a formulat-o a fost admisă parțial, în sensul că urmau să fie supuse reevaluării doar rapoartele cu o valoare mai mare de 500.000 RON, respectiv 688 rapoarte (exclusiv deciziile care au avut la bază hotărâri judecătorești definitive și irevocabile). În acest context, a precizat că verificările efectuate de Curtea de Conturi cu ocazia controlului din anul 2013 au vizat perioada cuprinsă în intervalul 1 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2011, deci inclusiv perioada verificată la controlul anterior, din anul 2009. A subliniat că, ținând seama de deciziile Curții de Conturi și, ulterior, în considerarea hotărârii judecătorești nr. 2767 din data de 17 octombrie 2014, prin care a fost respinsă contestația pe care a formulat-o și au fost menținute măsurile dispuse de Curtea de Conturi în sarcina sa, în anul 2014, a trimis solicitări către diverse instituții, pentru a stabili valoarea informativă a serviciilor de consultanță constând în verificarea unui raport de evaluare. Totodată, recurenta-reclamantă a arătat că, în baza contractului-cadru de prestări servicii nr. x/2007, în dosarul de despăgubire nr. x, intimata-pârâtă P.F.A. A. a evaluat imobilul situat în județul Vâlcea, stabilind valoarea de piață a acestuia la suma de 561.290 RON. A mai învederat că, pentru suma stabilită prin raportul de evaluare întocmit de intimata-pârâtă P.F.A. A., C. civ..S.D. a emis decizia nr. 4271 din data de 23 aprilie 2009, iar, în baza acestei decizii, ce reprezenta titlul de despăgubire emis în favoarea doamnelor B. și C. și, ținând cont de opțiunea formulată și înregistrată la A.N.R.P. de către acestea, sub nr. x din data de 11 iunie 2009, au fost emise titlul de plată nr. x din data de 11 iunie 2009, în cuantum de 500.000 RON, precum și titlul de conversie nr. 704 din data de 11 iunie 2009, în cuantum de 60.366,88 RON, reprezentând numărul total de acțiuni atribuite la Fondul Proprietatea. Având în vedere că titlurile de conversie sunt definite de lege ca fiind certificate emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în numele și pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, recurenta-reclamantă a apreciat că Ministerul Finanțelor Publice este cel ce justifică interesul în recuperarea prejudiciului ce derivă din titlurile de conversie. A susținut că este important de reținut că, urmare a reevaluării imobilului ce face obiectul dosarului de despăgubire nr. x, firma D. S.R.L. a stabilit, la data de referință 6 februarie 2009, că valoarea reală a imobilului era 561.290 RON (132.000 euro). Prin urmare, a arătat că, din compararea cele două rapoarte de evaluare, se constată că intimata-pârâtă a supraevaluat imobilul, astfel că, pentru acest motiv, a solicitat recuperarea prejudiciului în cuantum de 500.000 RON, acordat în baza titlului de plată nr. x din data de 11 iunie 2009, astfel cum a fost constatat ca urmare a aducerii la îndeplinire a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi. A precizat și că verificarea raportului de evaluare a fost efectuată de societatea E., concluzia verificatorului fiind că "raportul de evaluare nu este conform cu Standardele Internaționale de Evaluare și cu prevederile legale aplicabile și se încadrează în categoria Nesatisfăcător - raportul de evaluare este incomplet și conține neconformități care au afectat rezultatul evaluării." Ca atare, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat și să se dispună anularea deciziei civile nr. 93A din data de 30 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și admiterea cererii de chemare în judecată formulată în dosarul nr. x/2021. II.3. Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă P.F.A. A. nu a depus întâmpinare. II.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 8 mai 2024, în temeiul art. 471 1 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte a fixat termen de judecată, cu citarea părților în ședință publică, la data de 11 iunie 2024, când a reținut cauza în pronunțare asupra recursului. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Principala critică invocată de recurenta-reclamantă vizează aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor de drept material care reglementează prescripția extinctivă. Aceasta, în esență, și-a fundamentat raționamentul pe considerentul că prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă de la data la care a luat cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de intima-pârâtă în dosarul de despăgubire, arătând și că termenul pentru implementarea măsurilor dispuse de către Curtea de Conturi prin Decizia nr. 10 din data de 10 octombrie 2013 a fost prelungit până la data de 31 decembrie 2022, prin Decizia nr. 10/VI/2013/2022. Totodată, a susținut că acțiunea de control a Curții de Conturi poate constitui o cauză de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției, astfel că, raportându-se la momentul Deciziei nr. 10/VI/2013/2022, a apreciat că prescripția termenului de solicitare a restituirii sumei de bani ce face obiectul litigiului a fost întreruptă. Deși recurenta-reclamantă nu a procedat la circumscrierea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte urmează a le examina din perspectiva ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în care sunt încadrabile, întrucât vizează greșita aplicare a normelor de drept material din materia prescripției. Criticile formulate de recurenta-reclamantă sunt nefondate. Prioritar, Înalta Curte reține că instanța de apel a constatat în mod corect că în speță sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958, raportat la data săvârșirii pretinsei fapte ilicite, în anul 2009, când a fost întocmit de către intimata-pârâtă raportul de evaluare și a fost emisă decizia de despăgubire. În ceea ce privește criticile recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că excepția prescripției dreptului la acțiune a primit o judicioasă dezlegare printr-o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente din cuprinsul Decretului-lege nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, prin raportare la Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecății, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia. Astfel, prin această decizie, s-a tranșat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, statuările instanței supreme fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019. Prin decizia anterior menționată, ale cărei considerente sunt valabile, mutatis mutandis, și în prezenta cauză, s-a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Instanța supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. S-a mai reținut în considerentele deciziei, la paragrafele 61 și 62, că nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că actul de control al Curții de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, precum și că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale (paragraful 64). Așadar, s-a statuat că, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispozițiile art. 2528 din noul C. civ. În raport cu considerentele din cuprinsul Deciziei nr. 19/2019, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanță, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, nici data întocmirii ori comunicării Deciziei Curții de Conturi nr. 10 din data de 10 octombrie 2013, dată la care recurenta-reclamantă pretinde că a luat cunoștință despre neregulile din cuprinsul rapoartelor întocmite de intimata-pârâtă, dar nici termenul de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse de organele de control, care a fost prelungit până la data de 31 decembrie 2022. Astfel, prin raportul de control întocmit de Curtea de Conturi s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a recupera un prejudiciu, însă aceasta nu poate pretinde că nu a cunoscut paguba până la data întocmirii acelui raport, care a statuat condițiile și împrejurările producerii prejudiciului în patrimoniul său, această susținere echivalând cu invocarea propriei culpe. În speță, instanța de apel a apreciat corect că regimul prescripției extinctive este guvernat de dispozițiile art. 7 raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu mențiunea că fapta ilicită avută în vedere în accepțiunea art. 8 vizează afirmata executare necorespunzătoare a obligației contractuale asumate prin din contractul nr. x/2007. Înalta Curte reține că în privința prescripției dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, astfel cum corect a reținut instanța de apel, legiuitorul stabilește regula specială potrivit căreia acesta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cei care răspund de ea, astfel cum rezultă din prevederile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958. Acest text de lege instituie două momente alternative în funcție de care se calculează termenul de prescripție, în cazul acțiunii în răspundere civilă contractuală întemeiată pe contractul de prestări servicii încheiat de pârâtă cu reclamanta. Astfel, primul moment vizează data la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul subiectiv, iar cel de-al doilea moment coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul obiectiv. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Recurenta-reclamantă își fundamentează motivul de recurs pe afirmația că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă de la data la care a luat cunoștință despre rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de intimata-pârâtă în dosarul de despăgubire. Ca atare, recurenta-reclamantă se raportează numai la momentul subiectiv, făcând însă abstracție că art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 reglementează și un moment obiectiv, în funcție de care se calculează termenul de prescripție extinctivă. Nu se poate aprecia că dreptul la acțiune a luat naștere la momentul întocmirii raportului de verificare din anul 2020, întrucât paguba constatată era preexistentă acestui raport care a fost generat de chiar controlul efectuat de Curtea de Conturi și trebuia să fie cunoscută independent de efectuarea unui nou raport de evaluare. Așadar, termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă de la momentul obiectiv al emiterii deciziei de despăgubire, când recurenta-reclamantă, în calitate de beneficiar în cadrul contractului de prestări servicii, trebuia să cunoască atât paguba, cât și că prestatorul este răspunzător de ea. Validarea opiniei recurentei-reclamante ar presupune să se admită că propria culpă pe care aceasta o invocă (faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terț să facă constatări asupra acestuia) este exoneratoare, respectiv că termenul de prescripție al dreptului material la acțiune nu era împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată, însă o atare apreciere ar înfrânge principiul de drept conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria culpă pentru valorificarea unui drept. Or, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este o autoritate publică centrală, special creată și abilitată de Statul Român să desfășoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist. Astfel, conform art. 131 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, "Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților coordonează procesul de acordare a despăgubirilor, realizând activitățile prevăzute în acte normative speciale și activitățile necesare implementării prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acțiuni și achitarea despăgubirilor în numerar". Se mai reține că, prin H.G. nr. 361/2005, s-a înființat Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, organ de specialitate al administrației publice centrale, fără personalitate juridică, în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, prin reorganizarea Autorității pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001 și prin preluarea activității, a personalului, a personalului delegat și a reprezentanților altor instituții care își desfășoară activitatea în cadrul Departamentului pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Cancelariei Primului-Ministru. Ulterior, prin O.U.G. nr. 25/2007, Autoritatea Națională a dobândit personalitate juridică și a trecut în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, pentru ca, prin H.G. nr. 572/2013, să treacă în subordinea Guvernului și în coordonarea primului-ministru. Pe de altă parte, potrivit art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (forma în vigoare la momentul emiterii titlului de despăgubire): "(1) Pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care are, în principal, următoarele atribuții: a) dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire; b) ia alte măsuri legale, necesare aplicării prezentei legi. (2) Comisia Centrală este formată din 9 membri și are următoarea componență: a) președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților; b) vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar; c) vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează Direcția pentru coordonarea și controlul aplicării legislației din domeniul proprietății funciare și vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003; d) un reprezentant al Secretariatului General al Guvernului; e) doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor; f) doi reprezentanți ai Ministerului Justiției. (3) Componența nominală a Comisiei Centrale se stabilește prin decizie a primului-ministru, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a legii. (4) Lucrările Comisiei Centrale sunt conduse de președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. (5) Secretariatul Comisiei Centrale se asigură de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, din subordinea Cancelariei Primului Ministru. (6) Comisia Centrală are la dispoziția sa o listă de evaluatori autorizați. (7) Comisia Centrală va desemna aleatoriu evaluatorul care va efectua raportul de evaluare." Coroborând aceste dispoziții legale, se reține că, la momentul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, recurenta-reclamantă era un organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (care intră în compunerea Guvernului României), iar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezenta o structură interministerială organizată în subordinea Cancelariei Primului Ministru, astfel că avea posibilitatea de a uza de mecanismul de verificare a activității Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și a propriei sale activități prin controlul exercitat de către Curtea de Conturi. Statul Român, în exercitarea funcției sale executive, a creat mecanisme interne de control chiar în cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților Cu toate acestea, recurenta-reclamantă a rămas în pasivitate, fapt ce a permis ca situația constatată în anul 2009 să se regăsească și în anul 2013, când Curtea de Conturi, în urma controlului realizat asupra modului în care au fost evaluate imobilele pentru care au fost acordate despăgubiri în perioada 1 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2011, a constatat că există nereguli constând în supraevaluarea imobilelor. A valorifica criticile formulate prin cererea de recurs în sensul dorit de către recurenta-reclamantă, sub aspectul momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție, inclusiv trimiterea acesteia la regula contra non valentem agere non currit praescriptio, înseamnă a permite acesteia să invoce propria pasivitate și/sau incapacitate de a asigura organizarea eficientă a activității de restituire a proprietăților și de a constata neregulile în folosirea fondurilor publice. Întrucât Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme special abilitate de Statul Român - care și-a exprimat voința în acest sens prin adoptarea Legii nr. 247/2005 - să desfășoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, recurenta-reclamantă nu se poate apăra că nu a cunoscut, până în anul 2020, că imobilul ar fi fost supraevaluat. Nefondată este și critica cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor legale în materia întreruperii și suspendării cursului prescripției, susținută de recurenta-reclamantă în raport cu acțiunea de control desfășurată de către Curtea de Conturi. În acest sens, Înalta Curte constată că la paragraful 62 din considerentele Deciziei în interesul legii nr. 19/2019, s-a reținut că actul de control al Curții de Conturi nu poate reprezenta un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, câtă vreme dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prevăd expres și imperativ că: "Prescripția se întrerupe: a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare. Prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea." Cum actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, cu atât mai mult nu pot avea un astfel de efect demersurile ulterioare acestuia și, ca atare, nici decizia prin care termenul stabilit pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi a fost prelungit - Decizia nr. 10/VI/2013/2022 - față de care recurenta-reclamantă a înțeles să susțină întreruperea prescripției. Așadar, actul de control al Curții de Conturi și demersurile întreprinse de recurnta-reclamantă ulterior întocmirii raportului Curții de Conturi nu se încadrează în cazurile expres reglementate la art. 13-16 din Decretul-lege nr. 167/1958, pentru întreruperea sau suspendarea cursului prescripției extinctive, acestea neputând marca începutul unui (nou) termen de prescripție. Din această perspectivă, a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este acela al finalizării demersurilor de verificare a raportului de evaluare întocmit de către intimata-pârâtă echivalează cu lipsirea de eficiență a însăși instituției prescripției. Prin urmare, față de cele anterior reținute, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente speței, atunci când a apreciat că nu se verifică existența vreunei cauze de întrerupere sau de suspendare a prescripției și, în raport cu prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958, a concluzionat că cererea de chemare în judecată, introdusă la data de 7 iunie 2021, a nesocotit termenul de prescripție de 3 ani, calculat de la data de 23 aprilie 2019 (data emiterii deciziei de despăgubire nr. 4271) sau de la data de 11 iunie 2019 (data emiterii titlului de plată nr. 141). Pentru aceste motive, constatând că normele de drept material ce reglementează prescripția extinctivă nu au fost interpretate sau aplicate greșit de către instanța de apel, Înalta Curte reține că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București împotriva deciziei civile nr. 93A din data de 30 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.