Decizia nr. 215/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 1844/2021 a Tribunalului București

Obiectul cereri de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2021, la data de 18.05.2021, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L., la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/19.11.2009 emis de A.N.R.P. în favoarea doamnei B. și a doamnei C., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1844 din 22 decembrie 2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., ca prescrisă.

Decizia pronunțată în apel Prin 1239 A din 15 septembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 1844 din 22 decembrie 2021 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Sub un prim aspect, recurenta a considerat că decizia civilă atacată este nelegală, întrucât instanța de apel, în mod greșit, a considerat că termenul de prescripție pentru pretențiile deduse judecății a început să curgă la data depunerii raportului de evaluare întocmit de prestator, dată de la care, în opinia recurentei, nu avea posibilitatea să verifice dacă lucrarea este efectuată corespunzător. A reiterat situația de fapt în sensul că între recurentă și intimată a intervenit un contract cadru de prestări servicii, având ca obiect asigurarea de către prestator a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, servicii care presupuneau evaluarea imobilelor prevăzute în anexa contractului. Prin Decizia nr. 10/VI/2013/2022, Curtea de Conturi a României a constatat cu ocazia unui control, care a vizat perioada cuprinsă în intervalul 01.01.2007 - 31.12.2011, că nu au fost respectate cerințele Standardelor Internaționale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării, iar pentru remedierea aspectelor de nelegalitate constatate, Curtea de Conturi a dispus luarea măsurilor în vederea recuperării, conform prevederilor legale și clauzelor contractuale, de la partenerii contractuali sau de la persoanele responsabile pentru efectuarea plăților respective, cu termen de aducere la îndeplinire prelungit până la data de 31 decembrie 2022. A mai arătat că în urma raportului nr. x/26.04.2013 a formulat contestație, cale de atac admisă parțial, în sensul că urmau să fie supuse reevaluării doar rapoartele cu o valoare mai mare de 500.000l RON, respectiv 688 rapoarte. Recurenta a arătat că este obligată să se conformeze dispozițiilor trasate de Curtea de Conturi în sarcina sa, rezultând, fără echivoc, că a fost întrerupt cursul termenului. Tot în ceea ce privește situația de fapt, recurenta a arătat că în baza contractului cadru, în dosarul de despăgubire nr. x, pentru suma stabilită prin raportul de evaluare realizat de pârâtă, în cuantum de 500.000 RON, a fost emisă decizia nr. 5465/23.04.2009, titlul de plată nr. x/19.11.2009 și titlul de conversie nr. 1196/30.10.2009 în cuantum de 949.319,63 RON. În urma reevaluării imobilului ce face obiectul dosarului de despăgubire nr. x, firma S.C. D. a stabilit la data de 04.11.2020 că valoarea reală a imobilului este de 324.945 RON.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, învederând că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost admisă în mod corect, raportat la dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, întrucât termenul de prescripție a început să curgă de la data depunerii raportului de evaluare, dată la care reclamanta avea obligația de a analiza și verifica raportul de evaluare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Deși nu indică în concret, care norme materiale au fost încălcate sau aplicate greșit, Înalta Curte constată că recurenta are în vedere aplicarea greșită a normelor în materia prescripției extinctive, aplicabile în cauză, respectiv a Decretului nr. 167/1958, în privința momentului de la care curge prescripția în cauză, prin raportare la data deciziei Curții de Conturi, prin care s-au dispus măsurile de recuperare a prejudiciului. Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casație și Justiție reține situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele anterioare. Între reclamantă și pârâtă a intervenit contractul-cadru de prestări servicii nr. x/2007, având ca obiect asigurarea de către prestator a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005. În temeiul acestui contract, pârâta a întocmit, în 01 septembrie 2009, raportul de evaluare a imobilului, ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire nr. x, privind imobilul situat în București, Calea x, drept consecință fiind emis în favoarea beneficiarelor B. și C. titlul de plată-decizia nr. 565 din 19 noiembrie 2009, în cuantum de 500.000 RON, precum și titlul de conversie nr. 1196 din 30 octombrie 2009 în cuantum de 949.319,63 RON. Cererea dedusă judecății vizează obligarea pârâtei la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x din 19 noiembrie 2009, susținându-se că, în urma unei acțiuni de control a Curții de Conturi, concretizată prin Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, a rezultat că imobilul ce a format obiectul dosarului de despăgubire nr. x a fost supraevaluat. Prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea reclamantei ca prescrisă, reținând că aceasta avea posibilitatea să cunoască producerea prejudiciului încă de la momentul depunerii raportului de evaluare. Instanța de apel, analizând cauza în limitele criticilor formulate prin apelul declarat de reclamantă, a menținut soluția primei instanțe. Principala critică invocată de recurenta-reclamantă vizează aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor de drept material care reglementează prescripția extinctivă. Aceasta și-a fundamentat raționamentul pe considerentul că prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă de la data la care a luat cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâtă în dosarul de despăgubire, arătând că măsura dispusă prin Decizia nr. 10/10.10.2013 a avut termen prelungit până la data de 31.12.2022. Această critică a recurentei, deși se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondată. Înalta Curte constată că excepția prescripției dreptului la acțiune a primit o judicioasă dezlegare printr-o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente din cuprinsul Decretului-lege nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, prin raportare la Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecății, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia. Astfel, prin această decizie, s-a tranșat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, statuările instanței supreme fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019. Prin decizia anterior menționată, ale cărei considerente sunt valabile, mutatis mutandis, și în prezenta cauză, s-a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Instanța supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. S-a mai reținut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că actul de control al Curții de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale (paragraful 64). Așadar, s-a statuat că, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, se aplică dreptul comun, respectiv prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958. În raport cu considerentele din cuprinsul Deciziei nr. 19/2019, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanță, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, nici data întocmirii ori comunicării Deciziei Curții de Conturi nr. 10/10.10.2013, dată la care reclamanta pretinde că a luat cunoștință despre neregulile din cuprinsul rapoartelor întocmite de pârâtă, dar nici termenul de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse de organele de control, termen care a fost prelungit până la data de 31.12.2022. Astfel, prin raportul de control întocmit de Curtea de Conturi s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a recupera un prejudiciu, însă aceasta nu poate pretinde că nu a cunoscut paguba până la data întocmirii acelui raport, care a statuat condițiile și împrejurările producerii prejudiciului în patrimoniul său, această susținere echivalând cu invocarea propriei culpe. În speță, instanța de apel a apreciat corect că regimul prescripției extinctive este guvernat de dispozițiile art. 7 raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu mențiunea că fapta ilicită avută în vedere în accepțiunea art. 8 vizează afirmata executare necorespunzătoare a obligației contractuale asumate prin art. 6.2 și 6.5 din contractul nr. x/2007. Înalta Curte reține că în privința prescripției dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, astfel cum corect a reținut instanța de apel, legiuitorul stabilește regula specială potrivit căreia acesta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cei care răspund de ea, astfel cum rezultă din prevederile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958. Acest text de lege instituie două momente alternative în funcție de care se calculează termenul de prescripție, în cazul acțiunii în răspundere civilă contractuală întemeiată pe contractul de prestări servicii încheiat de pârâtă cu reclamanta. Astfel, primul moment vizează data la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul subiectiv, iar cel de-al doilea moment coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul obiectiv. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Recurenta-reclamantă își fundamentează motivul de recurs pe concluzia că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă de la data la care a luat cunoștință despre rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâtă în dosarul de despăgubire. Ca atare, recurenta se raportează numai la momentul subiectiv, făcând însă abstracție că art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 reglementează și un moment obiectiv, în funcție de care se calculează termenul de prescripție extinctivă. Așadar, termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă de la momentul obiectiv al plății, când recurenta-reclamantă, în calitate de beneficiar în cadrul contractului de prestări servicii, trebuia să cunoască atât paguba, cât și că prestatorul este răspunzător de ea. Nu se poate aprecia că dreptul la acțiune a luat naștere la momentul întocmirii raportului de verificare, respectiv 04.11.2020, întrucât paguba constatată era preexistentă acestui raport care a fost generat de chiar controlul efectuat de Curtea de Conturi și trebuia să fie cunoscută independent de efectuarea unui nou raport de evaluare. Prin urmare, judicios s-a apreciat de către instanța de apel că, în aplicarea art. 3 din Decretul nr. 167/1958, cererea de chemare în judecată introdusă la data de 18.05.2021 a nesocotit termenul de prescripție de 3 ani, calculat de la data de 23.04.2009 (data emiterii titlului de despăgubire). Nefondată este și critica cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor legale în materia întreruperii și suspendării cursului prescripției, raportat la considerentele Deciziei RIL nr. 19/2019. În acest sens, la paragraful 62 din decizie, s-a reținut că actul de control al Curții de Conturi nu poate reprezenta un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, câtă vreme dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prevăd expres și imperativ că: "Prescripția se întrerupe: a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare. Prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea." Cum actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, cu atât mai mult nu pot avea un astfel de efect demersurile ulterioare care au fost efectuate de reclamantă pentru contractarea serviciilor unui alt evaluator care să verifice conformitatea rapoartelor de evaluare întocmite de pârâtă. Așadar, actul de control al Curții de Conturi și demersurile întreprinse de reclamantă ulterior întocmirii raportului Curții de Conturi nu se încadrează în cazurile expres reglementate la art. 13-art. 16 din Decretul nr. 167/1958, pentru întreruperea sau suspendarea cursului prescripției extinctive, acestea neputând marca începutul unui (nou) termen de prescripție. Din această perspectivă, a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este acela al finalizării demersurilor de verificare a raportului de evaluare întocmit de către pârâtă ar însemna a lipsi de eficiență însăși instituția prescripției. Prin urmare, contrar criticilor recurentei, termenele acordate pentru verificărea rapoartelor nu constituie cauze de natură a întrerupe sau suspenda cursul prescripției. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.