ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 158/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București la 18 ianuarie 2021 sub nr. x/2020, urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei de către Judecătoria Sector 6 București, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea Titlului de plată nr. x/05.10.2009 emis de A.N.R.P. în favoarea numitului B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective. În drept: art. 1350 C. civ., Legea 247/2005, H.G. nr. 572/2013, O.U.G. nr. 80/2013, contractul de prestări servicii izvor al obligației necorespunzător îndeplinită.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 787 din 28 mai 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a respins cererea formulată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., ca prescrisă. Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 415A din 16 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins apelul formulat de apelanta - reclamantă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu intimata - pârâtă S.C. A. S.R.L., ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 415A din 16 martie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Instanța de apel în mod greșit a reținut că termenul de prescripție pentru pretențiile deduse judecății a început să curgă la data depunerii raportului de evaluare întocmit de prestator. Prin Decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a României a constatat cu ocazia unui control că "Nu au fost respectate cerințele Standardelor Internaționale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării". Pentru remedierea aspectelor de nelegalitate constatate, Curtea de Conturi a dispus în sarcina conducătorului ANRP o serie de măsuri menite să acopere prejudiciile suferite de bugetul statului în baza unor evaluări necorespunzătoare. Astfel, la măsura I - 3.3 din Decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea dispune că "Plățile aferente rapoartelor de evaluare neîntocmite în conformitate cu Standardele Internaționale de Evaluare, a căror refacere a necesitat noi cheltuieli, reprezintă prejudiciu în bugetul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, pentru care se vor lua măsuri în vederea recuperării, conform prevederilor legale și clauzelor contractuale, de la partenerii contractuali sau de la persoanele responsabile pentru efectuarea plăților respective". Termenul de aducere la îndeplinire a măsurii dispuse a fost, inițial, 30.04.2013, pentru ca ulterior, din cauza dificultăților întâmpinate, să fie modificat în mai multe etape. Astfel, ultima dată termenul a fost modificat prin Decizia nr. 10/IV/2013/2018 (depusă la dosar), fiind prelungit până la data de 28.06.2019. Potrivit art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, "Nerecuperarea prejudiciilor, ca urmare a nedispunerii si a neurmăririi de conducerea entității a măsurilor transmise de Curtea de Conturi, constituie infracțiune si se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda". În condițiile date, ANRP este obligată să se conformeze dispozițiilor trasate de Curtea de Conturi în sarcina sa, respectând prevederile legale în materie si autoritatea deciziilor Curții. Având în vedere aspectele prezentate rezultă, fără echivoc, că termenul de prescripție începe să curgă de la data când ANRP a luat la cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de pârâta în dosarul de despăgubire indicat în cererea de chemare în judecată. Astfel, dreptul ANRP de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de pârâtă prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale este actual, termenul de prescripție extinctivă nefiind împlinit. Cu toate acestea, instanța de apel, în mod eronat, a apreciat că actul de control al Curții de Conturi nu poate marca începutul termenului de prescripție extinctivă al acțiunii în recuperarea pagubei constatate în urma acestui control, precum și că nu poate reprezenta un caz de întrerupere a termenului de prescripție extinctivă, în condițiile în care se aplică regula "prescripția nu curge împotriva celui ce nu poate să acționeze" care amână începutul prescripției.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, comunicată, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: În ceea ce privește recursul, deși nu încadrează în drept criticile invocate, Înalta Curte reține că acestea pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Din lecturarea cererii de recurs se poate deduce că recurenta are în vedere aplicarea greșită a normelor aplicabile în speță în materia prescripției extinctive, respectiv a Decretului nr. 167/1958, referitor la momentul de la care curge prescripția în cauză, prin raportare la data Deciziei Curții de Conturi nr. 10/10.10.2013 prin care s-au dispus măsurile de recuperare a prejudiciului, recurenta-reclamantă apreciind că termenul de prescripție începe să curgă de la data când a luat cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de pârâta S.C. A. S.R.L. în dosarul de despăgubire. Astfel cum a reținut instanța de apel, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este întemeiată pe dispozițiile legale privind răspunderea civilă a pârâtei S.C. A. S.R.L., răspundere antrenată pentru întocmirea raportului de evaluare efectuat în dosarul de despăgubire nr. x cu nerespectarea standardelor de calitate prevăzute în contractul de prestări servicii nr. x/2007, reclamanta apreciind că a fost prejudiciată cu suma de 500.000 RON. Validând soluția pronunțată de prima instanță, curtea de apel a reținut că termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la momentul depunerii de către pârâtă a raportului de evaluare în anul 2009, raport ce a fost valorificat de reclamantă prin emiterea deciziei de despăgubire nr. 5225/23.04.2009 și a titlului de conversie nr. 1064/05.10.2009, astfel că, prin raportare la data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul judecătoriei, respectiv 17.09.2020 (dosarul fiind declinat ulterior la Tribunalul București), în cauză a fost împlinit termenul de prescripție extinctivă. Recursul reprezintă potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și art. 488 C. proc. civ., o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt a cauzei, astfel cum a fost stabilită ea în mod definitiv de instanțele devolutive ale fondului. Or, momentul obiectiv de la care o persoană - fizică sau juridică - putea și trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, reprezintă un element care se stabilește pe bază de probe administrate, fiind un element al situației de fapt a unei cauze. Atât timp cât instanța de apel a stabilit în urma evaluării materialului probator administrat în cauză, că acest moment obiectiv este data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarului (2009), rezultă că instanța de recurs este ținută de situația de fapt reținută definitiv de instanța de apel, instanța de recurs neavând îndrituirea de a mai reevalua probele administrate cauzei pentru a stabili un alt moment de la care recurenta reclamantă ar fi putut și trebuit să își dea seama de prejudiciu și de persoana responsabilă de producerea sa. Date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului instanței de recurs, potrivit art. 488 C. proc. civ. și art. 483 alin. (3) C. proc. civ., raportat la această situație de fapt reținută, Înalta Curte conchide în sensul că prevederile legale invocate de recurentă au fost corect aplicate în cauză. De altfel, Înalta Curte constată că nici nu ar putea fi reținut ca punct de debut al cursului prescripției data emiterii Deciziei Curții de Conturi nr. 10/10.10.2013. Instituția Curții de Conturi exercită o funcție de control asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public conform art. 1 din Legea nr. 94/1992, constatând încălcări ale normelor legale, iar faptul că prin raportul întocmit Curtea a stabilit în sarcina recurentei obligația de a recupera prejudiciul, în considerarea prevederilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, nu prezintă importanță pentru determinarea momentului începerii curgerii termenului de prescripție ce vizează raportul juridic dintre cele două părți procesuale. Acest argument utilizat de curtea de apel este în concordanță cu considerentele Deciziei nr. 19/2019, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii, statuând că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului". Este adevărat că această decizie are ca premisă un alt tip de raport juridic (acela dintre angajator și angajat), dar raționamentul și argumentele reținute de Înalta Curte pot fi aplicate mutatis mutandis și altor tipuri de raporturi juridice, având în vedere și considerentele Deciziei nr. 39/2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a respins sesizarea Curții de Apel Constanța ca inadmisibilă, apreciindu-se că dezlegările date prin Decizia nr. 19/2019 pot fi aplicate și cauzei pe care s-a grefat sesizarea în discuție, nefiind necesar să se pronunțe o nouă decizie care să cuprindă argumente identice și aceeași soluție. Prin considerentele expuse în cadrul acestor decizii s-a statuat că raportul de control al Curții de Conturi, precum și măsurile dispuse în sarcina entității controlate sunt obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condițiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie prin el însuși izvor al creanței, astfel încât s-a statuat că acțiunea de control a Curții de Conturi nu influențează momentul de debut al termenului de prescripție extinctivă. Așadar, în virtutea și a acestor considerente, Înalta Curte apreciază că în mod eronat se raportează recurenta la data luării la cunoștință de verificările asupra raportului de evaluare realizate în temeiul Deciziei nr. 10/2013 a Curții de Conturi, astfel încât, având în vedere temeiul pretențiilor deduse judecății și dispozițiile legale incidente în cauză, se constată că în mod corect a reținut instanța de apel că termenul de prescripție era împlinit la data depunerii cererii de chemare în judecată - 17 septembrie 2020. Decizia Curții de Conturi nu poate da dreptul curgerii unui alt termen de prescripție, nefiind aplicabilă, așa cum s-a arătat anterior, regula contra non valentem agere non currit praescriptio - prescripția nu curge împotriva celui ce nu poate să acționeze, întrucât pe de o parte, astfel cum s-a ilustrat anterior, acțiunea de control a Curții de Conturi nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale, iar pe de altă parte, întrucât s-a statuat în cadrul situației de fapt a cauzei (de care prezenta instanță de recurs este ținută, astfel cum s-a ilustrat anterior), de către curtea de apel, că recurenta reclamantă putea și trebuia să cunoască paguba și pe cel responsabil anterior deciziei Curții de Conturi. Pentru ansamblul considerentelor expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea recursului formulat sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.