Decizia nr. 2483/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 2183/2021 a Tribunalului Suceava

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava – secția I Civilă la data de 08.07.2021, sub nr. de dosar x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: - anularea deciziei de validare nr. 6300/26.05.2021 emise de ANRP, prin care s-a validat Hotărârea nr. 2270/30.07.2018, emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și s-a dispus neacordarea de compensații bănești reclamantului (decizie care a fost comunicată acestuia la data de 15.06.2021); - obligarea pârâtei la reanalizarea dosarului de despăgubire și emiterea unei noi decizii de validare/invalidare a hotărârii nr. 2270/30.07.2018 emise de Comisia mun. București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003; - obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Hotărârea pronunțată pe fondul cauzei Prin sentința civilă nr. 2183 din data de 18 noiembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția I civilă, în dosar nr. x/2021, instanța a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a anulat decizia de validare numărul 6300 din 26 mai 2021 emisă de pârâtă, a obligat pârâta să reanalizeze dosarul și să emită o nouă decizie conform celor arătate în considerentele hotărârii și a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 407 din 24 martie 2022, Curtea de Apel Suceava – secția I civilă a admis apelul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței nr. 2183 din 18 noiembrie 2021, pronunțate de Tribunalul Suceava – secția I civilă. A schimbat în parte, sentința civilă nr. 2183/18.11.2021 a Tribunalului Suceava, în sensul că: a admis în parte, cererea de chemare în judecată, a anulat decizia de validare numărul 6300 din 26 mai 2021 emisă de pârâtă, a obligat pârâta să emită o nouă decizie prin care să invalideze Hotărârea nr. 2270/30.07.2018 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și să stabilească despăgubirile cuvenite reclamantului pentru bunurile autorilor B. și C. abandonate în Comuna Toporăuți, jud. Cernăuți, respectiv pentru suprafața de 4 hectare teren arabil. A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate care nu sunt contrare deciziei pronunțate.

Calea de atac formulată Împotriva deciziei nr. 407 din 24 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Suceava – secția I civilă, a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, criticând-o pentru nelegalitate. În memoriul de recurs a invocat incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că în mod eronat, instanța de apel a apreciat că adeverința nr. x/11.04.2005 emisă de Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuți este un înscris relevant pentru dovedirea faptului că autorii reclamanților au deținut în proprietate un teren arabil în suprafață de 4 ha. Arată că în raport cu dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, pentru dovedirea dreptului de proprietate era necesară existența unor înscrisuri care să respecte condițiile de validitate și probațiune, respectiv acte de vânzare-cumpărare, acte dotale, cărți ale imobilelor, extras din registrul agricol, chitanțe de plată a impozitelor, planuri și autorizații de construcții, etc. Consideră că o adeverință nu poate dovedi existența unui drept de proprietate asupra unor bunuri, întrucât nu întrunește cerințele prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014. Concluzionează și arată că nu se poate face dovada dreptului de proprietate asupra terenului arabil în suprafață de 4 ha, în cauză nefiind depus niciun act doveditor certificat de autorități.

Apărările formulate în cauză Intimatul A. a depus întâmpinare prin care a invocat nulitatea recursului pentru neîncadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., solicitând în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat. Recurenta nu a depus răspuns la întâmpinarea intimatului. Prin rezoluția din 7 septembrie 2022, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluționarea recursului, în ședință publică, cu citarea părților, la 13 decembrie 2022, termen la care a dezbătut excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare și a reținut cauza în pronunțare pe excepția de tardivitate a căii de atac, invocată din oficiu, iar în susbsidiar pe fondul recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Asupra excepției de nulitate a cererii de recurs, invocate de intimatul A., din perspectiva neinvocării unor critici de nelegalitate ale deciziei recurate și a neîncadrării acestora în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte, analizând-o prioritar, în raport de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a respins-o la termenul de judecată din data de 13 decembrie 2022, soluție care va fi astfel ilustrată și în cadrul dispozitivului deciziei civile prezente. Asupra excepției de tardivitate a cererii de recurs, invocate de instanță, din oficiu, Înalta Curte, analizând-o de asemenea, prioritar, în raport de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., urmează să o respingă pentru următoarele considerente: Dispozițiile art. 485 alin. (1) din C. proc. civ. prevăd că: "Termenul de recurs este de 30 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel". În cauză, decizia recurată a fost comunicată recurentei la 15 aprilie 2022, conform dovezii de comunicare de la fila x verso din dosarul de apel. Recursul a fost declarat la 13 mai 2022, conform dovezii de la dosarul de recurs – dată aplicată pe plicul cu care a fost înaintat recursul, fiind înregistrat pe rolul instanței la 17 mai 2022, dosar recurs. Termenul de 30 zile s-a împlinit la data de 16 mai 2022, recursul fiind declarat așadar, înlăuntrul termenului de recurs. Având în vedere aceste aspecte, recursul este declarat în termenul legal, motiv pentru care instanța va respinge excepția tardivității căii de atac. Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Motivul de recurs încadrat de recurentă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat. În prealabil, instanța de recurs constată că încadrarea juridică a criticilor din recurs este aceea a art. 488 pct. 5 C. proc. civ., deoarece ce se pune în discuție este valorificarea de către instanța de apel a unei dovezi care nu ar fi fost permise în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 164/2014, dispozițiile art. 4 din lege având din această perspectivă un caracter procesual. Astfel, recurenta a susținut că în mod eronat, instanța de apel a apreciat că mijloacele probatorii administrate sunt de natură a face dovada dreptului de proprietate al autorilor reclamantului asupra bunurilor cu privire la care a solicitat acordarea de despăgubiri/compensații bănești, cu referire expresă la adeverința nr. x/11.04.2005 emisă de Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuți, întrucât în realitate, ele nu fac parte din cele la care se referă art. 4 din lege. Înalta Curte constată că potrivit situației de fapt reținute de instanțele devolutive ale fondului, prezenta cerere a reclamantului cu privire la acordarea despăgubirilor/compensațiilor bănești a fost depusă inițial spre soluționare, la Prefectura Județului Suceava, fiind înregistrată sub numărul x din 5 mai 2004. Cererea a fost ulterior declinată spre competentă soluționare Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290 din 2003 și înregistrată la această instituție sub nr. x din 10 octombrie 2006. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Suceava sub numărul de dosar x/2017, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Instituția Prefectului Municipiului București - Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9 din 1998 și a Legii nr. 290 din 2003, obligarea acesteia să emită o hotărâre prin care să soluționeze cererea sa de acordare de despăgubiri, obiect al dosarului administrativ numărul 5615 constituit în temeiul Legii nr. 290 din 2003 și să fie obligată pârâta la plata unor penalități de întârziere de 100 RON pe zi de la momentul rămânerii definitive a hotărârii și până la momentul îndeplinirii efective a obligației. Cererea a fost admisă în parte prin sentința civilă nr. 290 din 22 februarie 2018 în sensul obligării pârâtei la emiterea deciziei de soluționare a cererii reclamantului privind acordarea despăgubirilor solicitate în baza Legii nr. 9 din 1998 și a Legii nr. 290 din 2003 în dosarul nr. x/2004, fiind respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere. Hotărârea a rămas definitivă prin decizia nr. 2581 din 11 iunie 2018 a Curții de Apel Suceava . Ca efect al acestor hotărâri judecătorești, Comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9 din 1998 și a Legii nr. 290 din 2003, prin hotărârea nr. 2270 din 30 iulie 2018, a respins cererea nr. x din 10 octombrie 2006 privind acordarea de compensații bănești către A., D., E., C., F., G., H., C., B., I., C., J., B. și K., pentru bunurile solicitate prin cerere. Motivele respingerii cererii sunt lipsa dovezii refugiului în România în anul 1944 al defuncților B. și L. și lipsa dovezii dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri. Hotărârea nr. 2270 din 30 iulie 2018 a fost validată prin decizia numărul 6300 din 26 mai 2021 a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, soluția de respingere a compensațiilor bănești fiind astfel menținută. Potrivit art. 5 din Legea nr. 290/2003, în forma în care aceasta a fost adoptată, "(1) În termen de 9 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, persoanele îndreptățite vor depune la comisiile constituite în cadrul prefecturilor, în temeiul art. 6 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată, cereri proprii, însoțite de acte doveditoare autentice sau de declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate". Art. 5 din Legea nr. 290/2003 a fost modificat succesiv, prin Legea nr. 171/2006, prin art. IV din O.U.G. nr. 10/2013 și, ulterior, prin art. 4 din Legea nr. 164/2014, la data emiterii deciziei contestate, 26 mai 2021, fiind în vigoare forma adoptată prin cel din urmă act normativ menționat, aplicabilă din 18 decembrie 2014. Astfel, prin art. 4 din Legea nr. 164/2014 a fost reglementat regimul probelor în materia cererilor ce fac obiectul Legii nr. 290/2003, în sensul următor: "Cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate." Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, "persoanele îndreptățite la acordarea despăgubirilor vor face dovada calității lor de moștenitor prin certificatul de moștenitor, de calitate de moștenitor sau prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă prin care se atestă această calitate". Astfel, dovezile care incumbau reclamantului pentru a obține o soluționare pozitivă a cererii sale erau reprezentate de înscrisurile menționate în textele de lege enunțate, respectiv acte emise de autoritățile competente, declarațiile autentificate ale martorilor fiind permise, exclusiv, în completarea situațiilor certificate prin respectivele înscrisuri. În speță, se observă că instanța de apel a examinat probatoriul administrat în cauză la care a făcut referire (declarația pe propria răspundere a martorilor M. și N.; adeverința nr. x/11.04.2005 eliberată de Arhivele de Stat ale Regiunii Cernăuți în care se menționează că în documentele fondului de arhivă a primăriei comunei Toporăuți, jud. Cernăuți, pentru anii 1939-1940, există date precum că cetățeanul B.. a avut în proprietatea sa 4 ha teren arabil; (. .) pentru anii 1919-1940, 1941-1944, alte date despre averea imobilă a cetățenilor B. și L., nu au fost găsite; adeverința nr. x/24.09.2013 eliberată de Consiliul sătesc din Toporăuți, raionul Noua Suliță, regiunea Cernăuți, dată în baza declarațiilor martorilor O. și P., în care se menționează că domnul A. a locuit până în anul 1944 în satul Toporăuți, pe strada x, în gospodăria părinților săi B. și C., gospodărie care era formată dintr-o casă, anexe gospodărești, un lot corespunzător gospodăriei de 0,50 ha și 4,50 ha teren arabil) și a constatat că întrucât adeverința nr. x/24.09.2013 este eliberata de Consiliul sătesc din Toporăuți, raionul Noua Sulița, regiunea Cernăuți, tot în baza declarațiilor unor martori, atunci singurul înscris relevant este constituit de adeverința nr. x/11.04.2005 eliberată de Arhivele de Stat ale Regiunii Cernăuți, având conținutul menționat anterior și că acest înscris este completat cu declarațiile martorilor M. și N., care fac referire la suprafața de 4 ha teren arabil. În acest context expus, se observă că instanța de apel a luat în considerare potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, doar cea din urmă adeverință menționată, pe care a completat-o cu declarații de martori pentru a atesta dreptul de proprietate strict asupra suprafeței de 4 ha teren arabil. Recurenta pârâtă apreciază că adeverința nr. x/2005 nu face parte din categoria dovezilor reglementate de art. 4 din lege, deoarece nu reprezintă un act care atestă existența dreptului la despăgubiri, întrucât nu este emis de organul/instituția care a instituit acel drept în situația în care dreptul își are izvorul într-o normă legală ale cărei efecte se produc de plin drept și întrucât nu reprezintă nici un act de vânzare – cumpărare, act dotal, etc. pentru a face dovada dreptului de proprietate, cu atât mai mult cu cât potrivit art. 5 alin. (4) din Legea nr. 290/2003, arhivele naționale sunt obligate să elibereze copii conforme după actele solicitate și deținute. Instanța de recurs constată nefondat acest ansamblu de critici. Astfel, prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014 nu limitează categoria actelor doveditoare ale dreptului de proprietate care atestă existența dreptului de proprietate la specia celor originare indicată de recurentă. Nicăieri nu se specifică faptul că actul doveditor la care face referire art. 4 din lege, trebuie să fie emis de instituția/organul care ar fi instituit acel drept, în baza unei norme juridice care produce efecte de plin drept. În egală măsură, nu poate fi considerat fondat nici secundul argument invocat de recurentă. Acceptarea restrângerii sferei actelor doveditoare la cea indicată de recurentă, respectiv specia actelor juridice care constituie potrivit dreptului comun instrumentum probationis pentru translatarea sau constituirea dreptului de proprietate (de exemplu, acte de vânzare – cumpărare, de donație, planuri și autorizații de construire) ar determina un rezultat de neacceptat din punct de vedere logico – juridic, deoarece nu și-ar găsi atunci rațiunea partea finală a textului legal analizat: "acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate". Or, specia actelor juridice indicate de recurentă nu este de natură ab initio a fi completată cu declarații de martori pentru a face dovada dreptului de proprietate, ceea ce determină din punct de vedere al metodelor de interpretare sistematică, literală și rațională a normei juridice analizate, concluzia că sfera actelor doveditoare la care se referă acest text de lege este una mai largă decât cea a speciei ilustrate de recurentă. Concluzia expusă rezultă cu prisosință inclusiv din aplicarea metodei de interpretare teleologică a textului legal, atât timp cât prin Legea nr. 171/2006, atributul "autentice" din cuprinsul sintagmei "acte doveditoare autentice" a fost eliminat din cuprinsul art. 5 alin. (1) astfel cum era el configurat inițial de Legea nr. 290/2003. Prevederile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 290/2003 sunt incidente pe teritoriul României, instituind obligații în sarcina instituțiile publice române, potrivit principiului teritorialității legii civile. Or, înscrisul respectiv provine de la o autoritate publică din Ucraina. În fine, instanța prezentă de recurs constată că instanța de apel și-a justificat concluzia legată de dovedirea dreptului de proprietate pe baza respectivului înscris pe care l-a conjugat cu două depoziții de martori, astfel cum permite în mod expres art. 4 din Legea nr. 164/2014. Instanța prezentă de recurs constată și faptul că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 488 din același cod procesual, controlul jurisdicțional al prezentei instanțe de recurs este unul exclusiv de legalitate, astfel încât Înalta Curte nu poate proceda la verificarea, evaluarea situației de fapt configurate de instanța de apel pe baza probelor administrate cauzei, acesta fiind apanajul exclusiv al instanțelor devolutive ale fondului cauzei. Așadar, constatând că adeverința contestată de recurentă se înscrie în sfera dovezilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014, instanța de recurs constată că motivul de recurs invocat nu este fondat. Pentru considerente expuse, dat fiind că dispozițiile legale în materie au fost aplicate în mod corect de instanța de apel, nefiind încălcate dispozițiile Legii nr. 164/2014, Înalta Curte, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în baza art. 496 alin. (1) din acest act normativ, va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 407 din 24 martie 2022 a Curții de Apel Suceava – secția I civilă.