Decizia nr. 1578/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția I civilă, la data de 20 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 și Guvernul României - Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a formulat contestație împotriva Hotărârii nr. 2612 din data de 23 iulie 2019, emise de Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, emisă în dosarul administrativ nr. x din data de 2 mai 2007 și a Deciziei de validare nr. 6313 din data de 17 iunie 2021, emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății, solicitând admiterea prezentei contestații, modificarea Hotărârii nr. 2612 din data de 23 iulie 2019 și a Deciziei nr. 6313 din data de 17 iunie 2021, în sensul constatării că reclamantul beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 290/2003 pentru bunurile rămase în Bucovina de Nord - localitatea Crasna lui Ilschi - fostul județul Storojineț. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Suceava, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 2454 din data de 13 decembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Suceava, secția I civilă: a admis excepția inadmisibilității contestării Hotărârii nr. 2612 din data de 23 iulie 2019, emise de către Comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003; a respins, ca inadmisibilă, contestația formulată împotriva Hotărârii nr. 2612 din data de 23 iulie 2019 emise de către Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003; a respins, ca nefondată, excepția tardivității contestației formulată împotriva Deciziei de validare nr. 6313 din data de 17 iunie 2021 emise de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților; a respins, ca nefondată, contestația împotriva Deciziei de validare nr. 6313 din data de 17 iunie 2021 emise de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 1016 din data de 30 octombrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 2454 din data de 13 decembrie 2021, pronunțate de Tribunalul Suceava, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte Guvernul României - Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003. A schimbat, în parte, sentința civilă apelată în sensul că: A admis contestația formulată de reclamantul A. împotriva deciziei de validare nr. 6313 din data de 17 iunie 2021, emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. A anulat decizia de validare nr. 6313 din data de 17 iunie 2021, emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. A obligat-o pe intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să emită o decizie prin care să stabilească cuantumul despăgubirilor la care este îndreptățit reclamantul după autorii B. și C. pentru următoarele imobile: casă de locuit cu o suprafață construită de 90 mp; teren agricol în suprafață de 4,30 ha. A obligat-o pe intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să plătească reclamantului suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată fond. A obligat-o pe intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să plătească apelantului reclamant suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată din apel. A menținut, în rest, dispozițiile hotărârii apelate care nu sunt contrare prezentei decizii. II. Calea de atac exercitată în cauză II.1. Cererile de recurs Împotriva deciziei civile nr. 1016 din data de 30 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă au declarat recurs principal pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și recurs incident reclamantul A.. II.1.1. Recursul principal declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că decizia recurată este netemeinică și nelegală în ceea ce privește admiterea capătului de cerere referitor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 2.000 RON. În opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a apreciat în mod eronat că se află în culpă procesuală și, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., a obligat-o să plătească recurentului-reclamant cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat. Recurenta-pârâtă a arătat că temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea procesuală culpabilă a părții care a căzut în pretenții, care declanșează o răspundere civilă delictuală al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câștigat procesul a fost nevoită să le realizeze, iar natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părții care a câștigat procesul pentru prejudiciul material cauzat de culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții, prejudiciu ce poate fi dovedit prin documente justificative. Recurenta-pârâtă a menționat că, în cauză, prin prisma dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, prin Decizia nr. 6313 din data de 17 iunie 2021, a validat Hotărârea nr. 2612 din data de 23 iulie 2019 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și a dispus neacordarea de compensații bănești, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită despăgubiri. A precizat că, în acest sens, a apreciat că adeverința nr. x din data de 20 martie 2007 eliberată de Consiliul Popular al localității Krasnoilsk, Raionul Storojineț, regiunea Cernăuți, singurul document depus ca dovadă a dreptului de proprietate, nu întrunește condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014. A arătat recurenta-pârâtă și că instanța de fond a respins contestația recurentului-reclamant apreciind că soluția dată prin Decizia nr. 6313/2021 este corectă, având în vedere că adeverința mai sus menționată nu atestă existența dreptului la despăgubiri, întrucât nu este însoțită de documente de arhivă care să dovedească situația pretinsă. De asemenea, a subliniat că în considerentele deciziei recurate, instanța de apel a apreciat că, "raportat la probatoriul administrat la fond, soluția de respingere a primei instanțe este corectă, întrucât adeverința nr. x din data de 20 martie 2007, eliberată de Consiliul Popular al localității Krasnoilsk, atestă doar faptul că se găsesc documente de arhivă care confirmă dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile de către B., fără a fi însoțită de vreun document în acest sens". Prin urmare, a afirmat că este evident că, prin raportare la documentele existente la dosarul administrativ, atât tribunalul, cât și instanța de apel au apreciat că Decizia nr. 6313 din data de 17 iunie 2021 este legală, astfel că, nefiind reținută în sarcina sa vreo greșeală în interpretarea actelor existente în dosarul administrativ, nu este în culpă procesuală. În concluzie, a susținut că, deși instanța de apel a anulat Decizia nr. 6313/2021, recunoscând în parte dreptul la despăgubiri al recurentului-reclamant, nu se află în culpă procesuală, întrucât la momentul emiterii sale, decizia a fost emisă cu respectarea prevederilor legale. II.1.2. Recursul incident declarat de reclamantul A. În dezvoltarea criticilor formulate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că în mod greșit instanța de apel a schimbat în parte sentința tribunalului, reținând că a făcut dovada faptului că autorul său a deținut în proprietate, anterior refugiului, o casă de locuit cu o suprafață construită de 90 mp și o suprafață ție 4,3 ha teren agricol. A solicitat să se constate că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material și că există contradicție între motivare și dispozitiv, în condițiile în care, din adeverința eliberată la data de 20 iunie 2023 de către Consiliul Local Crasna, rezultă că B. a plătit impozitul pe casă și 4,30 ha teren pentru anul 1944, înainte de a părăsi localitatea Crasna pentru a pleca în refugiu, iar fiul său, D., a plătit impozitul pentru 7,60 ha teren datorat statului pentru perioada 1944-1945; la acel moment D. era student, deci era încă în îngrijirea părinților. A mai arătat și că s-a precizat faptul că "în timpul războiului și pe perioada de ocupație, au fost distruse sau preluate de către forțele armate combatante majoritatea documentelor (acte dotale, cărți imobiliare și altele, inclusiv registrul ținut de biserica ortodoxă română privind nașterile, căsătoriile și decesele). Având în vedere practica administrativă referitoare la dovedirea dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri, conform îndrumărilor nr. 5879/DTI din data de 3 octombrie 2017, și motivarea instanței în sensul recunoașterii valorii probatorii tuturor înscrisurilor existente la dosarul cauzei (adeverințe, chitanțe, certificate medicale, ordin de chemare urgență, cărți poștale etc) care vor trebui coroborate cu declarațiile martorilor (E. și F.), a apreciat că ar fi trebuit admis dreptul de a beneficia de despăgubire și pentru suprafața de 7,60 ha pentru care tatăl său, D., a achitat impozite în anii 1944-1945. Față de situația de fapt a speței, pe care o expune în cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a apreciat că cererea de pentru acordarea de despăgubiri este justificată în totalitate. II.2. Apărările formulate în cauză II.2.1. Întâmpinarea formulată de recurentul-reclamant A. cu privire la recursul principal declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților În termen legal recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare la recursul principal declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Pe cale de excepție a invocat nulitatea recursului principal, susținând incidența prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și apreciind că partea adversă nu a formulat critici apte de încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 6 și 8 C. proc. civ. și nu a indicat normele de drept material aplicate greșit sau ignorate de către instanța de apel. În măsura în care se va trece peste excepția nulității recursului principal, a solicitat respingerea căii de atac declarate de partea adversă ca nefondată, arătând, în esență, că, la data formulării cererii de acordare a despăgubirilor, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 prevedea faptul că "cererile trebuie însoțite de acte doveditoare sau de declarația autentică a petentului însoțită de declarațiile a cel puțin doi martori, de asemenea autentificate" - obligație pe care petentul și-a îndeplinit-o. Astfel, a susținut că nu i se poate imputa faptul că instituțiile statului și-au plasat de la una la alta, timp de 12 ani, competența de soluționare a dosarului administrativ nr. x, constituit în temeiul Legii nr. 290/2003, cererea de despăgubire fiind înregistrată la Comisia Județeană pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 la data de 23 aprilie 2007, având atașate toate înscrisurile prevăzute de lege pentru dovedirea dreptului de a beneficia de despăgubiri. A subliniat că a solicitat instanței obligarea Comisiei Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 la emiterea unei hotărâri prin care să se soluționeze cererea de acordare a despăgubirilor, cerere care a fost admisă prin sentința nr. 393 din data de 23 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Suceava în dosarul nr. x/2018. Totodată, a arătat că dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și care are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauza părții câștigătoare a procesului și, prin urmare, soluția Curții de Apel Suceava este corectă sub aspectul obligării recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. II.2.2. Întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților cu privire la recursul incident declarat de reclamantul A. Prin întâmpinarea formulată în termen legal, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea recursului incident declarat de reclamantul A. ca inadmisibil. Astfel, a arătat că prin recursul principal pe care l-a declarat a solicitat înlăturarea ori diminuarea corespunzătoare a obligației de plată a cheltuielilor de judecată, motivat de lipsa culpei sale procesuale, iar, potrivit art. 491 coroborat cu art. 472 alin. (2) C. proc. civ., recursul incident se poate exercita numai de către intimatul care tinde la schimbarea hotărârii atacate și numai în cadrul procesului în care se judecă recursul făcut de partea potrivnică. A subliniat că, în reglementarea actuală, se accentuează caracterul accesoriu al recursului incident, legea indicând că acesta nu poate fi formulat decât după împlinirea termenului de recurs, iar existența și soarta recursului incident depinde de existența și soarta recursului principal. Recurenta-pârâtă a menționat și că în același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională care, prin Decizia nr. 280 din data de 26 aprilie 2018, a reținut că apelul incident nu reprezintă o instituție procesuală de sine stătătoare, ci o cale de atac ce va fi formulată numai în corelație cu apelul principal formulat în cauză. II.2.3. Întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 cu privire la recursul principal declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților În termen legal, intimata-pârâtă Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 a depus întâmpinare la recursul principal declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând admiterea acestuia. A susținut că recurenta-pârâtă a menționat corect că, pentru imobilele pentru care s-au solicitat despăgubiri, dovada dreptului de proprietate, după intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014, putea fi făcută cu înscrisuri doveditoare, înscrisuri pe care recurentul-reclamant nu le-a depus (nici în fața instanței de judecată). Totodată, a arătat că, în plus, declarațiile autentificate nu au nicio valoare probatorie, deoarece acestea nu pot decât să completeze dovezile scrise privitoare la existența dreptului la despăgubiri și nu să se substituie acestora în scopul dovedirii condițiilor de existență a dreptului de proprietate. Ca atare, a afirmat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, întrucât nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care au fost solicitate despăgubiri, în temeiul Legii nr. 164/2014. Intimata-pârâtă a apreciat și că Hotărârea nr. 2612 din data de 23 iulie 2019 a fost emisă în conformitate cu normele legale în materie, respectiv: Legea nr. 290/2003, Legea nr. 164/2014 și H.G. nr. 1120/2006. De asemenea, a subliniat că, la momentul soluționării dosarului administrativ, nu erau depuse acte doveditoare privind calitatea succesorală față de autorii B. și C. și nici referitoare la proprietate bunurilor pentru care se solicita despăgubirea. În opinia intimatei-pârâte, faptul că recurentul-reclamant a depus o adeverință emisă de Consiliul Local Crasnoilsc din Raionul Cernăuți la data de 20 iunie 2023, referitoare la plata impozitului pe casă și pe 4,3 ha teren de către B., pentru anul 1944, nu înseamnă că Hotărârea nr. 2612 din data de 23 iulie 2019 și Decizia nr. 1784 din data de 26 martie 2016 au fost emise cu încălcarea dispozițiilor legale, cu atât mai mult cu cât recurentul-reclamant trebuia să depună toate înscrisurile la dosarul administrativ. Mai mult, a susținut că recurentul-reclamant a depus adeverința din 2023 cu încălcarea prevederilor art. 478 C. proc. civ., acesta nedepunând actele noi odată cu apelul declarat în cauză, astfel că nu se poate reține culpa procesuală a recurentei-pârâte. II.2.

Întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 cu privire la recursul incident declarat de reclamantul A. Prin întâmpinarea, formulată, în termen legal, cu privire la recursul incident declarat de reclamantul A., intimata-pârâtă a reluat cele arătate prin întâmpinarea depusă cu privire la recursul principal și, în plus, a susținut caracterul accesoriu al recursului incident, aducând argumente similare celor arătate sub acest aspect prin întâmpinarea depusă de recurenta-pârâtă. A mai susținut și că modalitatea de redactare a memoriului de recurs incident de către recurentul-reclamant nu se circumscrie exigențelor art. 488 C. proc. civ. Ca atare, a solicitat respingerea recursului incident ca nefondat. II.2.

Răspunsul la întâmpinare Nu au fost depuse răspunsuri la întâmpinările formulate în cauză. II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2021, la data de 20 octombrie 2023, fiind repartizat aleatoriu, spre soluționare completului nr. 2. După efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 14 mai 2024, în temeiul art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., a fost stabilit termen de judecată la data de 11 iunie 2024, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare, cu prioritate, prin prisma excepțiilor invocate. II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă II.4.1. Asupra excepției inadmisibilității recursului incident declarat de reclamantul A., Înalta Curte reține următoarele: Prin întâmpinarea formulată la recursul incident, recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția inadmisibilității recursului incident, susținând, în esență, că, potrivit art. 491 coroborat cu art. 472 alin. (2) C. proc. civ., recursul incident se poate exercita numai de către intimatul care tinde la schimbarea hotărârii atacate și numai în cadrul procesului în care se judecă recursul făcut de partea potrivnică, iar, în speță, recurentul-reclamant a formulat critici cu privire la aspecte care nu sunt vizate de recursul principal. Susțineri similare au fost formulate și prin întâmpinarea la recursul incident depusă de intimata-pârâtă Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 14 din data de 22 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din data de 25 septembrie 2020, obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 472 și art. 491 C. proc. civ., apelul sau recursul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului sau recursului principal, ci poate viza orice alte soluții cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate și/sau considerentele acesteia. În motivarea acestei decizii, s-a reținut că: "nu există niciun argument legal pentru a restrânge obiectul apelului incident doar la obiectul apelului principal, cât timp raportul de dependență între cele două forme de exercitare a căii de atac a apelului se repercutează numai asupra interesului intimatului de a ieși din pasivitatea inițial prefigurată, ceea ce determină, în mod logic, și soluția configurată de legiuitor pentru ipoteza respingerii apelului principal, fără a intra în cercetarea fondului. Astfel, natura accesorie a apelului incident trebuie privită exclusiv în cheia temporalității, în sensul că atât introducerea, cât și eficiența acestuia depind de formularea legală și menținerea apelului principal, dar această condiționalitate nu afectează obiectul apelului incident. Concluzionând, dispozițiile art. 472 alin. (2) și art. 491 alin. (1) din C. proc. civ. nu condiționează formularea apelului/recursului incident de invocarea unor motive de apel/recurs care să vizeze doar dispozițiile hotărârii care au fost criticate prin cererea de apel/recurs principal, putându-se considera că motivele apelului/recursului incident pot tinde la anularea/schimbarea, respectiv casarea hotărârii atacate sub orice aspect care prezintă interes pentru intimatul care declară apel/recurs incident." Ca atare, față de dezlegările obligatorii date prin decizia în interesul legii anterior menționată, Înalta Curte constată că nu se poate reține inadmisibilitatea recursului incident, recurentul-reclamant, în contextul declarării recursului principal de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, înțelegând să atace hotărârea curții de apel cu privire la soluția care îl nemulțumește (recurentul-reclamant apreciind că trebuia admis dreptul de a beneficia de despăgubire și pentru suprafața de 7,60 ha pentru care tatăl său, D., a achitat impozite în anii 1944-1945). Prin urmare, față de cele anterior reținute, Înalta Curte va respinge excepția inadmisibilității recursului incident declarat de reclamantul A.. II.4.2. În condițiile art. 248 alin. (1) și ale art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând, cu prioritate, excepția nulității recursului principal declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. În speță, deși recurenta-pârâtă a susținut incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., această nu a formulat critici apte de încadrare în motivele de casare reglementate de lege, în raport de partea din hotărâre pe care a înțeles să o atace, respectiv obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată. Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel, văzând cererea expresă a recurentului-reclamat și reținând culpa procesuală a recurentei-pârâte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., a obligat-o pe recurenta-pârâtă să plătească recurentului-reclamant suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată la fond, precum și suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată în apel, ambele sume fiind apreciate a fi justificate cu plata onorariului avocațial potrivit chitanțelor aflate la dosar. Pentru ca susținerile formulate prin cererea de recurs să poată fi încadrate în motivele de casare invocate, recurenta-pârâtă trebuia să indice punctual și să argumenteze de ce raționamentul curții de apel, în urma căruia a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, contravine dispozițiilor legale aplicabile speței, însă partea nu a arătat care sunt aspectele cu privire la care această soluție este nemotivată, care ar fi motivele contradictorii sau străine de natura pricinii reținute de instanța de apel și nici normele de drept material pretins a fi încălcate sau aplicate greșit. Este adevărat că recurenta-pârâtă face trimitere la dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., tinzând a afirma o greșită aplicare de către instanța de apel a acestor norme de procedură, împrejurare ce ar fi determinat o analiză din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., însă cele dezvoltate prin cererea de recurs vizează fondul pretențiilor deduse judecății, susținerile formulate pretinzând lipsa culpei recurentei-pârâte în interpretarea actelor existente în dosarul administrativ, respectiv în cadrul procedurii administrative în care au fost emise hotărârea și decizia contestate de recurentul-reclamant pe calea prezentului litigiu, și nu culpa procesuală reținută de către instanța de apel prin raportare la dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Nici susținerea prin care recurenta-pârâtă face referire la valoarea probatorie a adeverinței din 2023 depusă de către recurentul-reclamant nu poate fi convertită într-un veritabil motiv de recurs, fiind vorba despre o critică ce vizează aprecierea probelor de către instanța de apel, respectiv o chestiune de temeinicie a judecății realizate în etapa procesuală anterioară și, în plus, nu se referă la aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., ci la judecata pe fond a pretențiilor deduse judecății. Totodată, față de cele arătate de către recurenta-pârâtă prin întâmpinarea depusă cu privire la recursul incident, în sensul că, prin recursul principal, a solicitat înlăturarea ori diminuarea corespunzătoare a obligației de plată a cheltuielilor de judecată, motivat de lipsa culpei sale procesuale, Înalta Curte reține că, în cazul unei admiteri în parte a acțiunii, dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., care vizează exact criteriul soluției pronunțate ca factor al stabilirii cuantumului redus al cheltuielilor de judecată, prevăd că îi revine judecătorului cauzei atribuția de a stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata acestora, dar aprecierea instanței asupra a acestui cuantum nu poate fi cenzurată în recurs, reprezentând un aspect de temeinicie a hotărârii. De asemenea, în faza procesuală a recursului nu poate face obiectul analizei instanței cuantumul cheltuielilor de judecată stabilit de către curtea de apel în raport cu munca desfășurată de către avocatul părții adverse, cu valoarea și complexitatea cauzei, întrucât și această chestiune ar pune în discuție temeinicia și nu legalitatea deciziei recurate, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 3 din data de 20 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 181 din data de 5 martie 2020. Ca atare, modalitatea de redactare a prezentului memoriului de recurs nu se circumscrie exigențelor art. 488 C. proc. civ., care presupun ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecății critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanței de apel. Înalta Curte notează că pot forma obiect al cercetării judecătorești în recurs doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecății în recurs rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, dar și din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din același cod, potrivit căreia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate. Prin urmare, cum calea de atac a recursului este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii recurate sub aspectul legalității acesteia, o atare analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării unor motive de nelegalitate concrete, dintre cele prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., obligație care revine, sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate. Ca atare, cum recurenta-reclamantă nu a adus critici apte de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului principal. II.4.3. Cu privire la recursul incident declarat de reclamantul A., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit prevederilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile corespunzător și în recurs, conform art. 491 alin. (1) din același act normativ, în situația în care recurentul principal își retrage recursul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, recursul incident rămâne fără efect. Or, în cauză, așa cum s-a arătat anterior, urmează a se constata nulitatea recursului principal declarat de pârâtă, soluție ce nu impune o analiză pe fond a motivelor de recurs, astfel încât, în aplicarea prevederilor legale anterior evocate, Înalta Curte va constata ca rămas fără efect recursul incident formulat de reclamantul A.. II.4.4. Raportat la soluția ce urmează a fi pronunțată și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ. teza finală, potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat pe fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza criticilor formulate prin cererile de recurs și nici celelalte aspecte susținute în cauză.