ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 154/2022

Ședința publică din data de 27 ianuarie 2022

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș - Completul specializat de contencios administrativ și fiscal, la 8 aprilie 2019, sub nr. x/2019, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, au contestat decizia de validare nr. 5586 din 4 martie 2019 și toate înscrisurile prin care au pretins că au fost dezmoșteniți de drepturile cuvenite prin lege.

Au solicitat obligarea pârâtei la plata integrală a despăgubirilor inițial stabilite de Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, prin hotărârea nr. 1851 din 21 noiembrie 2002, în sumă de 2.943.274.402 RON, în calitate de moștenitori ai defunctului I., sumă ce urma a fi actualizată în raport cu indicele de creștere a prețurilor, conform deciziei nr. XXI din 19 martie 2007 a Curții Constituționale, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au invocat dispozițiile art. 4, 5, 6 și 7 din Legea nr. 9/1998, ale H.G. nr. 172/1999, ale Legii nr. 97/2005 și ale Legii nr. 348/2006.

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților B. și C. și excepția inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea sa la actualizarea compensațiilor stabilite prin hotărârea nr. 1851 din 21 noiembrie 2002, emisă de Comisia Municipiului București de Aplicare a Legii nr. 9/1998.

La 21 mai 2019, reclamanții au depus cerere adițională, prin care au chemat în judecată, pentru opozabilitatea hotărârii, pe pârâtele Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, Comisia Centrală și Guvernul României.

Prin întâmpinarea depusă la 21 octombrie 2019, la cererea modificatoare depusă de reclamanți, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepțiile decăderii din termenul de modificare a acțiunii și inadmisibilității chemării în judecată a pârâților Comisia Centrală și Guvernul României.

La 23 octombrie 2019, a formulat întâmpinare pârâtul Guvernul României, prin care a invocat excepția lipsei capacității juridice civile și excepția lipsei calității procesuale pasive.

Prin sentința civilă nr. 429 din 7 iunie 2019, Tribunalului Argeș a admis excepția necompetenței materiale procesuale a completului specializat de contencios administrativ și fiscal și a declinat, în favoarea secției civile a aceleiași instanțe, competența de soluționare a cauzei.

După declinare, la termenul de judecată din 25 noiembrie 2019, instanța a respins excepțiile invocate de pârâți prin întâmpinări, iar la termenul din 14 septembrie 2020, a invocat din oficiu excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, în raport de neatacarea ordinului nr. 182 din 11 ianuarie 2006, emis de Șeful Cancelariei Primului Ministru.

Prin sentința nr. 283 din 14 septembrie 2020, Tribunalul Argeș, secția civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H..

Prin decizia nr. 94 din 22 februarie 2021, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale procesuale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a apelului în favoarea secției I civile a aceleiași instanțe.

Prin decizia nr. 2465 din 27 mai 2021, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelul formulat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H., împotriva sentinței nr. 283 din 14 septembrie 2020 pronunțate de Tribunalul Argeș, secția civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Comisia Centrală, Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 și Guvernul României. A anulat sentința și a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Argeș.

Împotriva deciziei nr. 2465 din 27 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a formulat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând casarea hotărârii recurate și respingerea cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta, ulterior expunerii situației de fapt a cauzei a susținut că, prin contestația formulată împotriva deciziei nr. 5586 din 4 martie 2019 emise de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, reclamanții au urmărit și desființarea ordinului nr. 182 din 11 ianuarie 2006 emis de Cancelaria Primului Ministru și menținerea hotărârii nr. 1851 din 21 noiembrie 2002, deși această hotărâre a fost anulată în urma efectuării controlului administrativ ierarhic prin emiterea ordinului.

A arătat că argumentul instanței de apel potrivit căruia tribunalul a îngrădit în mod nelegal dreptul reclamanților de liber acces la justiție nu se justifică, deoarece aceștia, în temeiul art. 8 din Legea nr. 164/2014, au depus atât cererea introductivă de instanță, înregistrată sub nr. x/2019 la Tribunalul Argeș, cât și cererea modificatoare.

Recurenții au susținut că, în mod greșit instanța de apel a reținut că tribunalul a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, tribunalul apreciind că, în situația în care s-ar admite contestația formulată de reclamanți împotriva deciziei de validare nr. 5586 din 4 martie 2019, această împrejurare nu este de natură să producă consecințe juridice asupra ordinului nr. 182 din 11 ianuarie 2006, care va continua să-și producă efecte.

În drept, recurenta a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ale Legii nr. 9/1998 și ale H.G. nr. 756/1998.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția tardivității și nulității recursului, pentru neîncadrarea motivelor în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Pe fond, au solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei recurate, ca fiind legală și temeinică.

La 20 octombrie 2021, respectiv la 21 octombrie 2021, pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 au depus răspuns la întâmpinarea depusă de intimații-reclamanți.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil vor fi analizate excepțiile tardivității și nulității recursului declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 2465 din 27 mai 2021 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, invocate de intimații-reclamanți prin întâmpinarea depusă la data de 30.09.2021.

Cu privire la excepția tardivității recursului, analizată în condițiile art. 248 C. proc. civ., aceasta urmează a fi respinsă, având în vedere că cererea de recurs a fost înregistrată la data de 27.07.2021, decizia atacată fiind comunicată la data de 29.06.2021, fiind respectat, ca atare, termenul de 30 de zile de la comunicare stabilit de art. 485 C. proc. civ.

Referitor la excepția nulității recursului, invocată de asemenea de intimații-reclamanți prin întâmpinare, Înalta Curte urmează a o respinge, făcând aplicarea art. 248 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Recursul reprezintă o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, iar această nelegalitate trebuie să se încadreze în unul motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a indicat ca motiv de casare dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora, casarea hotărârii se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Intimații-reclamanți au invocat, însă, că acest motiv de casare nu este incident în cauză, context în care recursul ar fi nul conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora sancțiunea nulității intervine și "în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ..".

În cauză, din cuprinsul cererii de recurs rezultă că aspectele invocate se pot circumscrie motivului de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocând faptul că recursul vizează aplicarea eronată a prevederilor art. 8 din Legea nr. 164/2014, ale Legii nr. 9/1998 și ale H. G. nr. 756/1998 în ceea ce privește exercitarea căilor de atac împotriva actelor emise în procedura de soluționare a cererilor privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940.

În consecință, sancțiunea nulității recursului prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. nu poate fi reținută cât timp criticile invocate pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 8 din același act normativ, îndeplinirea condițiilor prevăzute de acesta urmând a fi analizată pe fondul cererii de recurs.

Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte observă că obiectul litigiului de față îl reprezintă cererea prin care reclamanții în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, au contestat Decizia de validare nr. 5586 din 4 martie 2019 cu obligarea pârâtei la plata integrală a despăgubirilor inițial stabilite de Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, prin hotărârea nr. 1851 din 21 noiembrie 2002, în sumă de 2.943.274.402 RON, în calitate de moștenitori ai defunctului I., sumă actualizată în raport cu indicele de creștere a prețurilor. La 21 mai 2019, reclamanții au depus cerere adițională, prin care au chemat în judecată, pentru opozabilitatea hotărârii, pe pârâtele Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, Comisia Centrală și Guvernul României.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 4, 5, 6 și 7 din Legea nr. 9/1998 privind unele măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum și al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, și pentru modificarea unor acte normative, ale H.G. nr. 172/1999, ale Legii nr. 97/2005 și ale Legii nr. 348/2006.

Situația de fapt reținută de instanțele anterioare și necontestată de părți este aceea că prin Hotărârea nr. 1851/21.11.2002 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 a fost aprobată cererea nr. x/18.08.1998 și s-a propus acordarea de compensații bănești reclamanților, moștenitori ai defunctului I., pentru bunurile acestuia trecute în proprietatea statului bulgar. Valoarea totală a compensațiilor a fost stabilită la suma de 2.943.274.402 RON.

Prin Ordinul nr. 182/11.01.2006 emis de Șeful Cancelariei Primului Ministru a fost invalidată Hotărârea nr. 1851/21.11.2002 a Comisiei Municipiului București, urmând a se completa dosarul cu Situația Mixtă Româno-Bulgară eliberată de Arhivele Naționale și a se ține seama de faptul că autorul a avut cinci copii.

Ulterior, ca urmare a verificărilor suplimentare efectuate, Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, prin Hotărârea nr. 5044/30.10.2018 a respins cererea nr. x/18.08.1998 și a propus neacordarea compensațiilor bănești reclamanților. Motivele respingerii au fost lipsa înscrisurilor doveditoare ale calității succesorale a solicitantei J. (decedată ulterior formulării cererii) față de defunctul I. și lipsa înscrisurilor specifice doveditoare ale recunoașterii beneficiului dispozițiilor art. 5 din Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940 încheiat între România și Bulgaria, respectiv a Deciziei nominale de acceptare a cererii de recunoaștere a beneficiului dispozițiilor art. 5 din Tratat.

Hotărârea nr. 5044/30.10.2018 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 a fost validată prin Decizia nr. 5586/04.03.2019 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, contestată în prezenta cauză .

Instanța de fond a respins ca inadmisibilă acțiunea făcând aplicarea art. 30 din O.G. nr. 94/2004 privind reglementarea unor măsuri financiare (Secțiunea a 8-a- Măsuri de finalizare a aplicării Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată) potrivit căruia "Propunerile de validare/invalidare a hotărârilor emise de comisiile județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea dispozițiilor Legii nr. 9/1998, precum și pentru soluționarea contestațiilor, însoțite de avizul consultativ al Asociației Române a Victimelor Represiunilor Staliniste, secția Cadrilater, vor fi înaintate de către șeful Cancelariei Primului-Ministru, care va dispune prin ordin comunicat solicitanților" și ale art. 31 din același act normativ conform căruia "Actele Cancelariei Primului-Ministru sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul" .

De asemenea, instanța de fond a apreciat că, dat fiind faptul că reclamanții nu au contestat Ordinul nr. 182/11.01.2006 emis de Șeful Cancelariei Primului Ministru, conform art. 8 alin. (1) din Normele metodologice pentru aplicarea Ordonanței Guvernului nr. 94/2004 privind reglementarea unor măsuri financiare, referitoare la măsuri de finalizare a aplicării Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată, aprobată prin H.G. nr. 1643/2004, potrivit căruia "Ordinul de validare sau invalidare precizează existența termenului de 30 de zile pentru depunerea contestațiilor", echivalează cu faptul că nu au urmat procedura impusă de legislația specială, ceea ce atrage inadmisibilitatea prezentului demers judiciar, prin care se urmărește tocmai desființarea unui act ce are la bază ordinul menționat.

Instanța de apel a demontat acest raționament, apreciind că tribunalul nu a explicat de ce acest aspect lasă fără finalitate prevederile exprese ale art. 8 din Legea nr. 164/2014, în forma aplicabilă speței de față, conform cărora deciziile de validare/invalidare ale Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare.

Or, această autoritate a emis la data de 04.03.2019 reclamanților decizia de invalidare nr. 5586, act ce a fost contestat în cauză de aceștia, în condițiile textului legal mai sus citat, astfel încât Curtea a apreciat că tribunalul a îngrădit în mod nelegal dreptul reclamanților de liber acces la justiție, drept fundamental al omului, ce nu poate fi limitat decât în baza unor dispoziții exprese ale legii.

Recurenta, prin cererea de recurs supune această decizie controlului judiciar apreciind că prin contestația formulată împotriva deciziei nr. 5586 din 4 martie 2019 emise de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, reclamanții au urmărit și desființarea ordinului nr. 182 din 11 ianuarie 2006 emis de Cancelaria Primului Ministru și menținerea hotărârii nr. 1851 din 21 noiembrie 2002, deși această hotărâre a fost anulată în urma efectuării controlului administrativ ierarhic prin emiterea ordinului.

Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului și cum s-a reținut în cadrul situației de fapt anterior expusă, se constată că prin Ordinul nr. 182/11.01.2006 emis de Șeful Cancelariei Primului Ministru a fost invalidată Hotărârea nr. 1851/21.11.2002 a Comisiei Municipiului București, urmând a se completa dosarul cu Situația Mixtă Româno-Bulgară eliberată de Arhivele Naționale și a se ține seama de faptul că autorul a avut cinci copii.

Rămânerea definitivă a acestui act a impus Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 efectuarea de verificări suplimentare, în sensul celor expres menționate în cuprinsul acestuia.

Faptul că prin Hotărârea nr. 5044/30.10.2018 Comisia a respins cererea nr. x/18.08.1998 și a propus neacordarea compensațiilor bănești reclamanților, motivele fiind lipsa înscrisurilor doveditoare ale calității succesorale a solicitantei J. (decedată ulterior formulării cererii) față de defunctul I. și lipsa înscrisurilor specifice doveditoare ale recunoașterii beneficiului dispozițiilor art. 5 din Tratat, respectiv a Deciziei nominale de acceptare a cererii de recunoaștere a beneficiului dispozițiilor art. 5 din Tratat, reprezintă aspecte ulterioare, care pot face obiectul cenzurii unei instanțe judecătorești, având în vedere că prin cererea de față reclamanții au contestat tocmai decizia de validare a acestei hotărâri, respectiv Decizia nr. 5586/04.03.2019 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Or, potrivit art. 8 din Legea nr. 164/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 212/2018, în vigoare la data actului contestat, deciziile de validare/invalidare ale Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare. Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competența secțiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acțiunii.

Ca atare, în măsura în care sunt îndeplinite celelalte condiții prevăzute de lege, este admisibilă solicitarea reclamanților de cenzurare a Deciziei nr. 5586/04.03.2019 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților ce a validat procedura ulterioară emiterii Ordinului nr. 182/11.01.2006 al Șefului Cancelariei Primului Ministru, care a vizat efectuarea de verificări suplimentare, expres menționate, de către Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003.

Recurenta a susținut că, în mod greșit instanța de apel a reținut că tribunalul a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, deoarece în situația în care s-ar admite contestația formulată de reclamanți împotriva deciziei de validare nr. 5586 din 4 martie 2019, această împrejurare nu este de natură să producă consecințe juridice asupra ordinului nr. 182 din 11 ianuarie 2006, care va continua să-și producă efecte.

Deși este justă această susținere, Înalta Curte constată că aceasta nu înseamnă că reclamanții nu pot ataca actele emise ulterior Ordinului nr. 182/11.01.2006 emis de Șeful Cancelariei Primului Ministru, pentru a se verifica dacă au fost respectate indicațiile cuprinse în mod expres în acesta sau dacă validarea prin decizia nr. 5586 din 4 martie 2019 emisă de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a procedurii speciale prevăzută de legea de reparație, urmată după trimiterea cererii spre reanalizare, este conformă dispozițiilor legale.

Faptul că în cadrul motivelor ce susțin solicitarea de anulare a deciziei de mai sus se fac afirmații și cu privire la Ordinul nr. 182/11.01.2006 emis de Șeful Cancelariei Primului Ministru și se solicită obligarea pârâtei la plata integrală a despăgubirilor inițial stabilite de Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, prin Hotărârea nr. 1851 din 21 noiembrie 2002, în sumă de 2.943.274.402 RON, nu poate constitui un fine de neprimire al cererii de contestare a deciziei de validare emisă ulterior ci, cel mult, pot constitui elemente a căror dezlegare se impune în mod obligatoriu a fi avută în vedere în analiza pe fond a acestei cereri.

În aceste condiții apar ca fiind corecte concluziile instanței de apel în sensul că tribunalul a îngrădit în mod nelegal dreptul reclamanților de liber acces la justiție, deoarece acestora nu le-a fost analizată, pe fond, cererea de chemare în judecată.

Dat fiind că dispozițiile legale indicate de recurentă au fost aplicate în mod corect de către instanța de apel care a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 2465 din 27 mai 2021 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., va fi obligată recurenta-pârâtă, ca parte căzută în pretenții, la plata către intimații-reclamanți a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile tardivității și nulității recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 2465 din 27 mai 2021 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă la plata către intimații-reclamanți a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 ianuarie 2022.