ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 379/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, să actualizeze cu indicele prețurilor de consum fiecare dintre tranșele din despăgubirea stabilită prin Decizia de Compensare nr. x/21.08.2017 emisă de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, actualizare calculată de la data emiterii deciziei și până la data plății efective a fiecăreia dintre tranșele de despăgubire, obligarea pârâților la plata de daune moratorii, conform dispozițiilor art. 1535 alin. (1) din C. civ., constând în dobânda legală remuneratorie, calculată de la data emiterii deciziei și până la data plății efective a fiecărei tranșe de despăgubire și obligarea pârâților la plata sumelor reprezentând diferența de curs valutar euro - leu calculate de la data emiterii deciziei și până la plata efectivă a fiecărei tranșe de despăgubire. În termen legal, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.

Sentința Tribunalul București, secția a V-a civilă Prin sentința civilă nr. 959 din data de 21 august 2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, a respins cererea de chemare în judecată față de această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală activă, și a respins, în rest, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Statul Roman prin Ministerul Finanțelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca neîntemeiată.

Decizia Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie Prin decizia civilă nr. 1074 A din data de 15 iulie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a respins apelul formulat de apelantul - reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 959 din data de 13 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, ca nefondat.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, reclamantul A. a declarat recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate. În cuprinsul cererii de recurs, ca o chestiune prealabilă, recurentul arată că acțiunea sa nu este întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 165/2013, astfel încât se aplică dispozițiile procedurale de drept comun privitoare la calea de atac, hotărârea supusă controlului judiciar fiind susceptibilă de recurs. Referitor la nelegalitatea deciziei nr. 1074 A din data de 15 iulie 2022, recurentul - reclamant A. susține că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, arată că soluția instanței de apel încalcă dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 165/2013, sub aspectul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor. În opinia recurentului, această comisie are calitate procesuală pasivă întrucât legiuitorul a stabilit în sarcina sa nu doar obligația de a emite decizii de compensare ci și obligația de a lua măsurile legale necesare aplicării legislației reparatorii. Or, luarea de măsuri legale necesare aplicării legislației reparatorii își are fundamentul în principiul echității, reglementat expres de dispozițiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 165/2013, astfel că intimata - pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor este obligată să se asigure că atât despăgubirea acordată, cât și condițiile în care se face plata acesteia, respectă un raport de proporționalitate și de echilibru între apărarea intereselor societății și respectarea drepturilor recunoscute de lege persoanei îndreptățite, începând cu data recunoașterii dreptului la despăgubire al persoanei îndreptățite (prin decizia de validare) și până la data plății efective a ultimei tranșe de despăgubire. Astfel, în opinia recurentului, intimata Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor nu își încetează activitatea, atribuțiile și competențele o dată cu emiterea deciziei de compensare, ci are și obligații ulterioare, împrejurare care îi conferă calitate procesuală pasivă în prezenta cauză. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8, recurentul - reclamant aduce critici hotărârii recurate, structurate, punctual, pe solicitările din cuprinsul cererii de chemare în judecată. Astfel, cu privire la pretențiile de actualizare cu inflația a fiecărei tranșe de despăgubire pentru intervalul cuprins între data emiterii deciziei de compensare și momentul plății efective, arată că soluția încalcă mai multe norme de drept material, cuprinse în Legea nr. 165/2013. Un prim argument se referă la încălcarea dispozițiilor art. 17 alin. (1) lit. d) din actul normativ menționat, întrucât, în opinia sa, persoana îndreptățită are dreptul de a primi o despăgubire echitabilă și de a obține plata acesteia într-o manieră care să nu ducă la suportarea de sarcini excesive. Un alt argument adus de recurent, în susținerea acestui motiv de recurs, se referă la inaplicabilitatea în cauză a deciziei Curții Constituționale a României nr. 686/2014, pe care o citează parțial pentru a arăta că, în prezent, ca urmare a modificărilor legislative, a devenit caducă iar prevederile sale nu mai au niciun fundament legal și moral. De asemenea, recurentul arată că instanța de apel a încălcat prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 și dispozițiile instituite cu caracter de principiu de art. 2 lit. b) din același act normativ. În acest sens, precizează că nu a solicitat actualizarea cu indicele prețurilor de consum a despăgubirii stabilite prin decizia de compensare ci actualizarea tranșelor de despăgubire, motiv pentru care nici O.U.G. nr. 72/2020 și nici prevederile Deciziei CCR nr. 686/2014 nu-și găsesc aplicabilitatea în speță. Articolul 24 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 impune regula neplafonării punctelor stabilite prin decizie de compensare, ceea ce înseamnă că despăgubirea în bani, echivalentă punctajului stabilit de decizia de compensare, poate avea un cuantum diferit de cel stabilit în momentul emiterii deciziei de compensare. De aceea, în raport de dispozițiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 165/2013, care reglementează principiul echității, precum și în raport de jurisprudența CEDO, care consacră regula justului echilibru între apărarea intereselor societății și satisfacerea interesului particular, nu este rezonabil, just și echitabil ca sarcina excesivă a neactualizării, cu inflația, a tranșelor de despăgubire să fie suportată tot de către titularul dreptului subiectiv la despăgubire. Un alt argument al recurentului se referă la împrejurarea că instanța de apel a ignorat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în materia plății despăgubirilor datorate de Statul Român pentru prejudiciile cauzate prin măsurile politice adoptate, respectiv a deciziei nr. XXI/2007 care își găsește aplicabilitate în cauză raportat la prevederile art. 1 alin. (2) și art. 2 alin. (2) din C. civ.. Astfel, actualizarea cu indicele de inflație a tranșelor de despăgubire este recunoscută la nivel jurisprudențial. În concluzie, recurentul arată că are dreptul la actualizarea cu inflația a tranșei I, pentru intervalul 21.08.2017 - 14.02.2018, a tranșei II, pentru intervalul 21.08.2017 - 30.10.2018, a tranșei III, pentru intervalul 21.08.2017 - 4.12.2019, a tranșei IV pentru intervalul 21.08.2017 - 26.10.2020 și a tranșei V pentru intervalul 21.08.2017 - 16.07.2021. Cu privire la pretenția de plată a daunelor interese sub forma dobânzii legale remuneratorii, aferente fiecărei tranșe de despăgubire, pentru intervalul cuprins între data emiterii deciziei de compensare și momentul plății efective a tranșelor de despăgubire, recurentul - reclamant arată că soluția încalcă dispozițiile art. 1535 din C. civ. și art. 31 din Legea nr. 165/2013. Astfel, precizează că a invocat dispozițiile art. 1535 din C. civ., aplicabil cauzei în considerarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 2 alin. (2) din același act normativ, însă instanța le-a înlăturat, reținând incidența art. 31 alin. (8) din Legea nr. 165/2013. În opinia recurentului, termenul de 180 de zile, prevăzut de legea reparatorie, are natura juridică a unui termen de grație în care nu poate porni executarea silită, fiind specific materiei obligațiilor, care, însă, nu exclude dreptul de a pretinde daune interese sub forma dobânzii legale remuneratorii. Cu privire la pretenția de plată a diferenței de curs valutar, survenită în intervalul cuprins între data emiterii deciziei de compensare și momentul plății efective a tranșelor de despăgubire, recurentul - reclamant arată că instanța de apel a încălcat principiul echității reglementat de dispozițiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 165/2013. În acest sens, susține că instanța de apel nu a motivat și nu a argumentat, în niciun fel, înlăturarea acestui principiu ci, mai mult, a reținut că neactualizarea creanței reprezintă modalitatea prin care legiuitorul a înțeles să transpună, în legislația națională, exigențele și recomandările exprimate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Recurentul arată că nu se aduc precizări, concrete, care să justifice poziția curții. Mai mult, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului stabilește dreptul la despăgubiri, dobânzi și alte sume, deci are în vedere și actualizarea creanțelor persoanelor îndreptățite. Pentru a justifica acest argument, se arată că, conform documentului de evaluare întocmit de comisie, valoarea despăgubirii exprimată în euro la data emiterii deciziei de compensare nr. x/21.08.2017, a fost de 201.815,66 euro, valoare pe care a pierdut-o, în parte, ca urmare a devalorizării puterii de cumpărare a monedei naționale, astfel că el a suportat fluctuațiile monetare. În concluzie, recurentul solicită, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 1074 A din data de 15 iulie 2021 a Curții de Apel București și trimiterea cauzei, în vederea rejudecării, la prima instanță, pentru ca intimata Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor să fie inclusă în cadrul procesual pasiv. În subsidiar, solicită casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel, urmând ca, prin decizia instanței de recurs, să fie stabilite limitele rejudecării.

Apărările formulate Prin întâmpinarea depusă în termen procedural, intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția inadmisibilității căii de atac cu motivarea că hotărârea recurată nu este supusă recursului, fiind definitivă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând excepția inadmisibilității recursului invocată, prin întâmpinare, de către intimata - pârâtă Agenția Națională pentru Restituirea Imobiliare, a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele. În susținerea excepției invocate, intimata - pârâtă arată că hotărârea pronunțată de instanța de apel este definitivă, nefiind supusă recursului, astfel încât, în opinia sa, calea extraordinară de atac promovată de recurentul reclamant A. este inadmisibilă. Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 165/2013, "(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării. (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi. (4) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului". Astfel, prin această dispoziție legală, legiuitorul a înțeles să confere caracter definitiv hotărârilor pronunțate în apel, în cauzele care au ca obiect deciziile emise de către entitățile învestite de lege cu obligația de a soluționa cererile formulate potrivit legilor reparatorii, în condițiile art. 33 și 34 din Legea nr. 165/2013 sau refuzul emiterii acestora. În cauza pendinte, reclamantul a solicitat obligarea pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, să actualizeze cu indicele prețurilor de consum, fiecare dintre tranșele din despăgubirea stabilită prin Decizia de Compensare nr. x/21.08.2017 emisă de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, actualizare calculată de la data emiterii deciziei și până la data plății efective a fiecăreia dintre tranșele de despăgubire, obligarea pârâților la plata de daune moratorii, conform dispozițiilor art. 1535 alin. (1) din C. civ., constând în dobânda legală remuneratorie, calculată de la data emiterii deciziei și până la data plății efective a fiecărei tranșe de despăgubire și obligarea pârâților la plata sumelor reprezentând diferența de curs valutar euro - leu, calculate de la data emiterii deciziei și până la plata efectivă a fiecărei tranșe de despăgubire. Cererea introductivă de instanță urmărește obligarea instituțiilor statului cu atribuții în punerea în executare a deciziei de compensare emise în baza legilor speciale de reparații, la plata unor despăgubiri rezultate, astfel cum susține reclamantul, din devalorizarea cu indicele de inflație, a creanței pe care acesta o are asupra statului, rezultată din aplicare dispozițiilor legale care au permis achitarea sumei în tranșe succesive în perioada 2018-2021, precum și plata dobânzii legale de la data emiterii deciziei până la data plății efective a fiecăei tranșe. Cum acțiunea pendinte nu pretinde un drept substanțial ce face obiectul legilor speciale de reparații, aflat în procedura de soluționare reglementată de Legea nr. 165/2013, ci are ca obiect o chestiune de executare a dreptului deja recunoscut, prin prisma unui prejudiciu cauzat de împrejurări ulterioare recunoașterii acestui drept, aceasta nu se poate circumscrie dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 165/2013 care vizează litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi, existența și întinderea dreptului de proprietate și acordarea măsurilor reparatorii ori refuzul emiterii acestor decizii, cazuri în care hotărârea de primă instanță este supusă numai apelului. Ca atare, dacă legea specială nu reglementează acest aspect, în mod derogatoriu, înseamnă că, în privința căilor de atac, sunt aplicabile dispozițiile de drept comun din C. proc. civ., în considerarea prevederilor art. 2 din același act normativ. În ceea ce privește recursul (cale de atac ce privește excepția inadmisibilității invocată de intimată), Înalta Curte constată că hotărârea pronunțată, având ca obiect pretenții, nu poate face obiectul dispozițiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., astfel că dreptul de exercitare a recursului în privința acesteia nu poate fi considerat suprimat. Drept urmare, în aplicarea prevederilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul declarat în cauza de față este admisibil, excepția inadmisibilității căii de atac urmând a fi respinsă ca nefondată. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele. Prin cererea de recurs, recurentul - reclamant A. invocă incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, recurentul - reclamant arată că soluția instanței de apel încalcă dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 165/2013, sub aspectul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor. Înalta Curte reține, în ceea ce privește instituția juridică a calității procesuale, că aceasta reprezintă o condiție de exercitare a acțiunii civile și este dată de identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Prin urmare, prin calitatea procesuală se desemnează titularul dreptului de a acționa în justiție și, în același timp, persoana împotriva căreia se poate exercita acțiunea. Calitatea procesuală se determină, în concret, în raport de litigiul dedus judecății. Astfel, raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care își dispută dreptul în litigiu. Întrucât reclamantul este cel care are inițiativa demersului judiciar, acestuia îi revine obligația de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât și calitatea procesuală a pârâtului. Prin indicarea pretenției sale, precum și a împrejurărilor de fapt și de drept pe care se bazează această pretenție, reclamantul justifică îndreptățirea pe care o are de a introduce cererea sa împotriva unui anumit pârât. În acord cu instanța de apel, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 17 alin. (1) lit. a) și b) și a) dispozițiilor art. 21 alin. (5)-(10) din Legea nr. 165/2013, Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor îi revin atribuții legate de verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii, validarea/invalidarea deciziilor emise de entitățile învestite de lege, evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri și emiterea deciziilor de compensare, prin puncte, în cazul validării deciziilor entităților învestite de lege. Ulterior emiterii deciziilor de compensare, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor nu mai are atribuții în procesul de restituire în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, aceste atribuții revenind, în considerarea dispozițiilor art. 31 alin. (8) din Legea nr. 165/2013, Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților pentru emiterea titlurilor de plată pentru tranșele de despăgubire și Ministerului Finanțelor Publice pentru plata sumelor cuprinse în titlurile de plată. În cauză, în favoarea recurentului - reclamant A. a fost emisă Decizia de compensare nr. x/21.08.2017, de către intimata - pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, iar prin cererea de chemare în judecată cu care a învestit instanța, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la actualizarea despăgubirii stabilite cu indicele prețurilor de consum, cu dobânda legală și cu diferența de curs valutar, între data emiterii deciziei de compensare și data plății efective a fiecărei tranșe. Prin urmare, nu a contestat decizia de compensare ci a invocat aspecte ulterioare acesteia care, în opinia sa, îi produc prejudicii. Or, în considerarea obiectului litigiului, așa cum a fost indicat de reclamant, în mod corect, instanțele de fond au admis excepția și au respins acțiunea, în contradictoriu cu Comisia Națională pentru Compensare Imobilelor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, reținând că doar Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este parte în raportul juridic dedus judecății. Prin urmare, acest prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. este nefondat, urmând a fi cenzurat ca atare. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8, recurentul - reclamant aduce critici hotărârii recurate, structurate, punctual, pe solicitările din cuprinsul cererii de chemare în judecată. În ceea ce privește pretențiile de actualizare cu inflația a fiecărei tranșe de despăgubire pentru intervalul cuprins între data emiterii deciziei de compensare și momentul plății efective, arată că soluția încalcă mai multe norme de drept material, cuprinse în Legea nr. 165/2013. Primul argument, referitor la încălcarea dispozițiilor art. 17 alin. (1) lit. d) din actul normativ menționat, a fost analizat în cadrul motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte nu se va mai apleca asupra acestei critici. Prin al doilea argument, recurentul - reclamant susține că, în mod eronat, s-a reținut în cauză aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 686/2014, poziția instanței de control constituțional, referitoare la neactualizarea sumei din decizia de compensare, devenind caducă o dată cu modificările și completările aduse Legii nr. 165/2013. Înalta Curte reține că, în considerarea dispozițiilor art. 145 din Constituție, deciziile prin care Curtea Constituțională, în exercitarea controlului concret, posterior, analizează excepții de neconstituționalitate sunt obligatorii, după publicarea în Monitorul Oficial, și produc efect erga omnes și nu numai inter partes litigantes. În speță, textul de lege care vizează neactualizarea creanței stabilite prin decizia de compensare și care a fost supus controlului de constituționalitate, fiind analizat, sub acest aspect, prin decizia de care se prevalează recurentul, este art. 21 alin. (9) din Legea nr. 165/2013, care nu a suferit schimbări de conținut până în prezent. Nu a fost modificat, prin niciun act normativ ulterior, astfel încât situațiile dezlegate de instanța de contencios constitutional sunt obligatorii în continuare, nefiind caduce, așa cum se susține prin cererea de recurs. Criticile aduse, sub acest aspect, hotărârii instanței de apel vizează și modalitatea de stabilire a despăgubirii, adică numărul de puncte din decizia de compensare. Este adevărat că au suvenit modificări legislative, în acest sens, însă ele nu prezintă relevanță fiind cu mult ulterioare Deciziei de compensare nr. x/21.08.2017 emise în favoarea sa de către Comisia Națională pentru Compensare Imobilelor, act care nu a fost contestat și și-a produs deja efectele. Acțiunea sa are ca obiect actualizarea tranșelor de plată iar nu stabilirea creanței, cuantumul acesteia, așa cum a fost stabilit prin decizia de compensare, nefiind contestat. Tot în cadrul acestui argument, recurentul - reclamant afirmă că, în opinia sa, Curtea Constituțională a pronunțat o soluție legislativă a neactualizării cu indicele de inflație a despăgubirii stabilite prin decizia de compensare, depășindu-și atribuțiile stabilite prin art. 146 din Constituția României. Înalta Curte reține că, în abordarea efectelor deciziilor adoptate de Curtea Constituțională, trebuie să se țină seama de tipologia deciziilor întrucât există decizii prin care se constată neconstituționalitatea integrală sau parțială a legii ori a ordonanței și decizii prin care se respinge excepția de neconstituționalitate dar care oferă o interpretare a textelor de lege ce au fost supuse controlului constițional. Or, Curtea Constituțională, în decizia nr. 686/2014, a fost pusă în situația de a pronunța, în exercitarea controlului concret, o decizie prin care a dat o anumită interpretare dispoziției legale. În acest caz, în mod evident, forța juridică obligatorie a deciziei se răsfrânge și asupra interpretării date de Curte, care, de asemenea, devine obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial. În plus, trebuie reținut că instanțele de judecată nu sunt abilitate să se pronunțe în legătură cu interpretarea legală a textului de lege supus controlului de constituționalitate efectuat de către Curtea Constituțională, astfel cum solicită recurentul. Al treilea argument, dezvoltat de recurent, vizează modalitatea de aplicare, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 și ale art. 2 lit. b) din același act normativ. Potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 165/2013: "Punctele stabilite prin decizia de compensare emisă pe numele titularului dreptului de proprietate, fost proprietar sau moștenitorii legali ori testamentari ai acestuia, nu pot fi afectate prin măsuri de plafonare." Înalta Curte reține, în acord cu instanța de apel, că numărul de puncte rezultat din evaluarea realizată, în temeiul art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, potrivit grilei notariale din anul 2013, în raport cu legislația în vigoare la data emiterii deciziei de compensare, respectiv anul 2017, reflectă valoarea integrală a bunului supus măsurii de restituire, statul nerecurgând la plafonarea sau reducerea acestei sume nominale dar nici la reactualizarea sumelor de bani aferente punctajului stabilit la momentul calculării efective a creanței. Astfel, susținerea contrară din cuprinsul cererii de recurs este nefondată. În acest sens este și decizia nr. 686/2014 a Curții Constituționale, prin care (par. 31 și 32) se arată expres că "prin neactualizarea sumelor aferente punctajului, legiuitorul a implementat o măsură echivalentă unei plafonări a valorii despăgubirilor stabilite în condiții Legii nr. 165/2013. Este o aplicare fidelă a considerentelor de principiu rezultate din Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, prin care a fost acordată o largă marjă de apreciere în privința modului de configurare și executare a creanțelor statului în materia restituirii imobilelor. În acest sens, prin aceeași hotărâre, s-a statuat că statului "trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" (paragraful 233), iar "Plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității" (paragraful 235). În consecință, ținând cont de numărul mare de persoane vizate și de consecințele importante ale hotărârii, al cărui impact asupra întregii țări este considerabil, "autoritățile naționale rămân suverane pentru a alege [...] măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte" (paragraful 236). Având în vedere, pe de o parte, obligațiile de natură patrimonială deosebit de complexe și împovărătoare asupra statului, cu efect grevant chiar asupra bugetului de stat pe o lungă perioadă de timp, corelate cu contextul economic existent, și, pe de altă parte, faptul că obligațiile menționate, raportate la momentul de față, au un caracter reparatoriu cu o componentă istorică pronunțată, Curtea constată că, prin măsura criticată, legiuitorul român s-a plasat, în mod evident, în interiorul acestei marje, îndeplinindu-se, astfel, exigențele stabilite prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, în același sens, și Decizia nr. 618 din 4 noiembrie 2014, nepublicată la data pronunțării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, paragrafele 23 și 24)." Prin urmare, s-a apreciat că, măsura neactualizării este capabilă, în mod abstract, să ducă la îndeplinirea scopului urmărit de legiuitor prin adoptarea acestui text de lege, cu atât mai mult cu cât statul dispune de resurse financiare ce apar ca fiind limitate în raport cu numărul și valoarea cererilor ce intră sub incidența Legii nr. 165/2013 și, totodată, păstrează un just echilibru între cerințele de interes general referitoare la funcționalitatea sistemului de despăgubire și protecția dreptului de proprietate privată a individului, acesta beneficiind de despăgubiri rezonabile raportate la valoarea bunului imobil preluat abuziv, fără încălcarea principiului echității, așa cum se susține în cererea de recurs. Așadar, neactualizarea creanței nu conduce la un dezechilibru între cele două interese concurente, dimpotrivă, reconciliază cele două interese, grav afectate în perioada anterioară adoptării Legii nr. 165/2013. Recurentul - reclamant susține că nu a solicitat actualizarea despăgubirii stabilite prin decizia de compensare ci doar a tranșelor de despăgubiri însă deosebirea dintre cele două situații este doar de ordin matematic iar nu juridic. De altfel, Decizia de compensare nr. x a fost emisă la data de 21.08.2017 de către Comisia Națională pentru Compensare Imobilelor iar plata sumelor de bani, reprezentând despăgubirile aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a făcut în termen de 5 ani, în tranșe anuale egale, așa cum dispune legiuitorul în Legea nr. 165/2013. De asemenea, recurentul - reclamant, susține că este complet eronată invocarea prevederilor O.U.G. nr. 72/2020, care permit actualizarea cu inflația a valorilor în RON din grila notarială care se utilizează în vederea despăgubirii în puncte. Însă, acest act normativ a fost folosit ca argument legislativ suplimentar, doar de către instanța de fond, pentru a justifica intenția legiuitorului de a plafona valorile din grilele notariale stabilite într-o altă monedă decât în în moneda națională a României. Un alt argument detaliat de recurent în justificarea acestui motiv de recurs, se referă la modalitatea de aplicare a jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia despăgubirilor datorate de Statul Român, respectiv a deciziei nr. XXI/2007, pe care o apreciază ca fiind incidentă în cauză în raport de art. 1 alin. (2) coroborat cu art. 2 alin. (2) din C. civ. Însă, decizia nr. XXI/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii ce face obiect al dosarului nr. x/2006, invocată prin cererea de recurs, nu prezintă relevanță în cauză întrucât vizează data stabilirii compensațiilor prevăzute în Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum și ale art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 286/2004. Mai mult, situația juridică este diferită, Înalta Curte de Casație și Justiție stabilind, în cadrul acelui recurs în interesul legii, că este necesară o reactualizare a despăgubirilor acordate persoanelor beneficiare a legii respective doar în situația în care validarea hotărârilor Comisiilor teritoriale de aplicare a legii s-a realizat cu depășirea termenului legal de 60 de zile. Or, în cauza pendinte, validarea măsurilor compensatorii a fost realizată de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, iar decizia emisă de aceasta nu a fost supusă controlului judiciar, recurentul - reclamant solicitând o reactualizare a tranșelor de despăgubiri până la data plății lor efective, în perioada 2018 - 2021. Prin urmare, aceste critici de nelegalitate, care vizează modalitatea de aplicare a legii cu privire la actualizarea tranșelor de despăgubiri, sunt nefondate. În ceea ce privește pretenția de plată a daunelor interese, sub forma dobânzii legale remuneratorii aferente fiecărei tranșe de despăgubire, pentru intervalul cuprins între data emiterii deciziei de compensare și momentul plății efective a tranșelor de despăgubire, recurentul - reclamant arată că soluția încalcă dispozițiile art. 1535 din C. civ. și art. 31 din Legea nr. 165/2013. Înalta Curte, în acord cu instanța de apel, reține că art. 1535 din C. civ. consacră dreptul la daune interese moratorii doar în cazul neexecutării la scadență a obligațiilor bănești, cerință neîndeplinită în cauză. În considerarea dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 165/2013, beneficiarul deciziei de compensare poate solicita valorificarea punctelor, în numerar, în termen de 3 ani de la data emiterii acesteia. În baza cererii deținătorului de puncte, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților emite, pe parcursul a 5 ani consecutivi, titluri de plată, în tranșe anuale egale, în limita valorii stabilite prin decizia de compensare. Titlurile de plată se emit în ordinea cronologică a emiterii deciziilor de compensare. În cauza pendinte, decizia de compensare a fost emisă la data de 21 august 2017 și, urmare a solicitării recurentului - reclamant, Autoritatea Națională pentru Restituirea proprietăților a emis titluri de plată pe parcursul celor 5 ani consecutivi, adică în perioada 2017 - 2021 iar plățile au fost efectuate la 14 februarie 2018, 30 octombrie 2018, 4 decembrie 2019, 26 octombrie 2020 și 16 iulie 2021. Astfel, instituția intimată a respectat termenul legal pentru emiterea titlurilor de plată iar Ministerul de Finanțe, care nu a fost antrenat în acest proces, a efectuat plata în termenul legal de 180 de zile. Prin urmare, au fost respectate toate scadențele, astfel încât nu se poate vorbi de o executare cu întârziere, aptă să atragă daune interese moratorii, textele de lege invocate de recurent fiind aplicate, în mod corect, de către instanța de apel. În ceea ce privește pretenția de plată a diferenței de curs valutar survenită în intervalul cuprins între data emiterii deciziei de compensare și momentul plății efective a tranșelor de despăgubire, recurentul - reclamant arată că instanța de apel a încălcat principiul echității reglementat de dispozițiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 165/2013. În acest sens, susține că instanța de apel nu a motivat și nu a argumentat, în niciun fel, înlăturarea acestui principiu ci, mai mult, a reținut că neactualizarea creanței reprezintă modalitatea prin care legiuitorul a înțeles să transpună, în legislația națională, exigențele și recomandările exprimate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Analizând conținutul deciziei recurate, sub aspectul motivării acesteia, cu prioritate asupra acestor situații învederate prin cererea de recurs, se observă că acesta este amplu motivată, conținând argumentele juridice care au condus la soluția pronunțată. Mai mult, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a încălcat principiul echității, reglementat de art. 2 lit. b) din Legea nr. 165/2013, așa cum se susține prin cererea de recurs. Prin neacordarea diferenței de curs valutar, au fost respectate exigențele stabilite prin Hotărârea - pilot pronunțată la data de 12 octombrie 2010, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, fiind aplicabile, mutatis mutandis, cele prezentate anterior cu privire la plafonarea despăgubirilor. Prin urmare, nici aceste critici nu sunt fondate, urmând a fi cenzurate ca atare. Dat fiind că dispozițiile legale indicate de recurentul - reclamant au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, reținând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, conform art. 496 din același act normativ, recursul declarat de către reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1074 A din 15 iulie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.