Decizia nr. 1740/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1203/2019 a Tribunalului Timiș

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. x/2019, la data de 12.04.2019 reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților: obligarea Statului Român să-i plătească dobânda legală penalizatoare precum și suma reprezentând indexarea cu rata inflației pe perioada 01.01.2019 - 10.04.2019 în privința tranșei a cincea de 942.162,40 RON din despăgubirea stabilită în favoarea sa prin decizia nr. 5247/2009 emisă de fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; obligarea Statului Român să-i plătească dobânda legală penalizatoare precum și suma reprezentând indexarea cu rata inflației pe perioada 01.01.2019 - 10.04.2019 în privința tranșei a cincea de 587.248,20 din despăgubirea stabilită în favoarea sa prin decizia nr. 5061/2009 emisă de fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1203 din 08 octombrie 2019, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins excepțiile tardivității și inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiate, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și a respins acțiunea față de această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice pe care l-a obligat să-i plătească reclamantei dobândă legală precum și suma reprezentând actualizarea cu indicele de inflație pe perioada 01.01.2019 - 10.04.2019 a celei de a cincea tranșe în valoare de 942.162,40 RON din despăgubirea stabilită prin Decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 5247/23.04.2009.

Hotărârea pronunțată în apel, în primul ciclu procesual. Prin sentința civilă nr. 174 din 28 octombrie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins excepția inadmisibilității apelului, a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 1203/08.10.2019 pronunțate de Tribunalul Timiș și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A.. Restul dispozițiilor din sentința apelată au fost menținute.

Hotărârea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Prin decizia civilă nr. 891 din 20 aprilie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 174 din data de 28 octombrie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Hotărârea pronunțată de curtea de apel, în al doilea ciclu procesual. Prin decizia civilă nr. 209 din 27 octombrie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 1203/09.10.2019 pronunțată de Tribunalul Timiș.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 209 din 27 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara. Prin motivele de recurs, încadrate de recurent pe ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a reclamat, în esență, o interpretare greșită a art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013. A susținut că, din analiza acestui text de lege, rezultă că instituția publică obligată la a face plata este Ministerul Finanțelor Publice și nu Statul Român prin reprezentantul său obișnuit, Ministerul Finanțelor Publice, drept urmare, persoana care ar avea, eventual, calitate procesuală pasivă este Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu și nu Statul Român. Însă, ținând cont de faptul că acțiunea a fost redactată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 265/2013, soluția corectă, în opinia pârâtului, era de respingere a acțiunii, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, întrucât Statul Român nu se poate confunda cu Ministerul Finanțelor Publice. Totodată, a făcut trimitere la dispozițiile art. 224 alin. (1) din C. civ., susținând că potrivit acestor prevederi, Statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile Ministerului de Finanțe, în situația în care acesta nu-și execută obligațiile și, mai mult, Ministerul Finanțelor Publice nu răspunde pentru obligațiile statului. Sub acest aspect, a indicat și art. 29 alin. (1) teza I și art. 20 alin. (1) din titlul VII din Legea nr. 247/2005, texte de lege care stabilesc că deciziile pot fi atacate în condițiile legii contenciosului administrativ, în contradictoriu cu Statul reprezentat de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Or, în condițiile în care această entitate a fost desființată prin Legea nr. 165/2013, potrivit art. 17 și 18 din acest act normativ, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor este continuatoarea în drepturi și obligații a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, având calitate procesuală pasivă. În aceste condiții, a solicitat respingerea acțiunii față de Ministerul Finanțelor Publice, întrucât obligația stabilită în sarcina acestuia prin lege a fost respectată. Astfel, a arătat că potrivit art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, obligația impusă de lege în sarcina Ministerului de Finanțe este aceea de a achita titlul de plată în termen de 180 de zile de la emiterea acestuia. Or, potrivit susținerilor reclamantei, titlul de plată a fost emis la data de 13.02.2019 și a fost plătit de către Ministerul de Finanțe în interiorul termenului de 180 de zile impus de lege. Atâta vreme cât pârâtul Ministerul de Finanțe a plătit în termenul de 180 de zile, obligația acestuia este îndeplinită, motiv pentru care nu poate fi obligat la plata unei despăgubiri pentru executarea cu întârziere a obligației. Concluzionând, solicită admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei în sensul respingerii acțiunii.

Apărările formulate în cauză În termen legal, intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înregistrarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 18 ianuarie 2022 și a fost repartizat aleatoriu completului nr. 3 care a stabilit termen la data de 05 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului. La acest termen de judecată, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra fondului recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin acțiunea cu care a învestit instanța de judecată, reclamanta a solicitat obligarea Statului Român să-i plătească dobânda legală penalizatoare, precum și suma reprezentând indexarea cu rata inflației pentru perioada 01.01.2019 - 10.04.2019, în privința tranșei a cincea în cuantum de 942.162,40 RON din despăgubirea stabilită în favoarea sa, prin decizia nr. 5247/2009 emisă de fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum și dobânda legală penalizatoare și suma reprezentând indexarea cu rata inflației pentru perioada 01.01.2019 - 10.04.2019, în privința tranșei a cincea de 587.248,20 din despăgubirea stabilită în favoarea sa, prin decizia nr. 5061/2009 emisă de fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Tribunalul Timiș a admis acțiunea, reținând că, deși drepturile recunoscute reclamatei pentru a cincea tranșă se impuneau a fi plătite până la data de 31.12.2018, ele au fost achitate la data de 10.04.2019, peste termenul legal. Instanța de apel, în primul ciclu procesual, a apreciat însă că pârâtul, Statul Român, și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, în sensul că a efectuat plata celei de-a cincea tranșe de despăgubiri în interiorul termenului prevăzut de lege, înainte de împlinirea termenului de 180 de zile de la emiterea titlului de plată, astfel că nu se poate reține producerea unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei. Prin decizia de casare, Înalta Curte a admis recursul formulat de reclamanta A., a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare, reținând că instanța de apel nu a avut în vedere împrejurarea că reclamanta prin cererea de chemare în judecată a solicitat plata dobânzii legale penalizatoare și suma reprezentând indexarea cu rata inflației pentru perioada 01.01.2019 - 10.04.2019 în privința tranșei a cincea din sumele stabilite în favoarea sa prin deciziile emise de fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în raport de dispozițiile art. art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, ci a făcut aplicarea alin. (4) din același articol, care reglementează obligația Ministerul Finanțelor Publice de a achita titlul de plată emis de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în cel mult 180 de zile de la emitere, termen care trebuie integrat înăuntrul termenului reglementat de art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, ce constituie regula (termenul maxim pentru achitarea integrală a despăgubirilor) și, totodată, premisa acestei norme. Totodată, a constatat că instanța de apel nu a ținut cont nici de faptul că reclamanta a avut pe rolul instanțelor, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, mai multe litigii similare, întemeiate pe aceeași cauză juridică, dar privind tranșe diferite de bani din despăgubirile stabilite prin aceleași două decizii emise de fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor, împrejurare care trebuia evaluată din perspectiva efectului pozitiv al lucrului judecat, potrivit dispozițiilor art. 431 lin. (2) C. proc. civ. În rejudecare, urmând îndrumările Înaltei Curți, curtea de apel a reținut efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârilor judecătorești pronunțate anterior în dosarele nr. x/2015, nr. y/2016, nr. z/2016 și nr. 1697/30/2018* privind tranșele I, II și III din aceleași două decizii de despăgubiri și, constatând că Statul Român este în culpă pentru plata cu întârziere a celei de a cincea tranșe, scadente la data de 31.12.2018, a reținut că acesta datorează dobândă legală penalizatoare pe perioada 01.01.2019-10.04.2019. Obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurentul-pârât, îl constituie calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (4) din Legea nr. 165/2013 referitoare la termenul de plată al tranșelor despăgubirilor acordate foștilor proprietari, în contextul unui litigiu ce aduce în dezbatere plata dobânzii penalizatoare pentru plata cu întârziere. Astfel, o primă critică dezvoltată de pârât vizează cadrul procesual, acesta contestând calitatea procesuală pasivă a acestuia raportat la împrejurarea că obligația stabilită de art. 41 alin. (4) din Legea 165/2013 este a Ministerului Finanțelor Publice, în nume propriu și nu a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor. Critica este nefondată. Prealabil, se impune precizarea că, deși recurentul-pârât se prevalează de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile formulate se circumscriu motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., anume cele prin care se critică modalitatea de aplicare a normelor de drept procesual referitoare la calitatea procesuală pasivă și de interpretare și aplicare a normelor de drept substanțial. Verificând lucrările dosarului, se constată că prin decizia de casare nr. 891 din 20 aprilie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. și a casat în integralitate decizia instanței de apel nr. 174 din 28 octombrie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Soluția s-a impus argumentat de faptul că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a obiectului dedus judecății, în condițiile în care acțiunea nu a fost promovată în considerarea încălcării de către Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a termenului de 180 de zile după emiterea titlului de plată, prevăzut de art. 41 alin. (4) din Legea 165/2013, ci a vizat nerespectarea de către Statul Român a termenului limită prevăzut de art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 care se împlinea la data de 31.12.2018, pentru plata tranșei a cincea din despăgubirile stabilite în favoarea sa prin decizia nr. 5247/2009 și decizia nr. 5061/2009 de fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Înalta Curte reține că, față de dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemei de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. Ca atare, în caz de casare cu trimitere, instanța care urmează să rejudece trebuie să procedeze în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare, hotărârea instanței de control judiciar fiind obligatorie cu privire la punctele de drept dezlegate și la îndrumările trasate. În acest context, instanța de apel, reanalizând situația de fapt în raport cu dezlegările instanței de casare, cu îndrumările trasate prin decizia de casare și cu probatoriul administrat, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată, reținând că potrivit art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 titlul de plată se emite de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în condițiile alin. (1) și (2) și se plătește de către Ministerul Finanțelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere. Totodată, în analizarea acestei excepții, instanța de apel, respectând îndrumările Înaltei Curți, a analizat și a reținut efectul pozitiv al lucrului judecat al hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarele nr. x/2015, nr. y/2016, nr. z/2016 și nr. 1697/30/2018* privind tranșele I, II, III și IV din aceleași două despăgubiri, prin care au fost admise acțiuni similare cu prezentul dosar, instanțele reținând, în mod definitiv, nerespectarea de către Statul Român a termenului legal de plată, stabilit prin art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. Analizând critica de nelegalitatea formulată de pârât, astfel cum aceasta a fost formulată, Înalta Curte, o va respinge, având în vedere că, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel, debitor al obligației de plată a despăgubirilor stabilite de Legea nr. 165/2013 este Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și nu Ministerul Finanțelor, în nume propriu, acesta din urmă, împreună cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților fiind doar autorități competente, învestite cu soluționarea procedurilor prevăzute de lege, ca reprezentante ale Statului Român. Este de asemenea de menționat că, astfel cum a reținut și curtea de apel, între părțile din prezenta cauză au fost purtate mai multe litigii, toate având ca obiect plata dobânzii penalizatoare pentru plata cu întârziere a tranșelor de despăgubiri, iar în aceste litigii, în mod definitiv, s-a stabilit că Statul Român este cel care nu a respectat termenul de plată, acesta fiind, drept urmare, cel care trebuie obligat la plata dobânzii în acest raport juridic litigios. Așa fiind, se constată că recurentul nu mai poate aduce în dezbaterea judiciară aspectul legat de calitatea procesuală pasivă a acestuia și nu poate pretinde contrariul celor statuate deja jurisdicțional. Față de considerentele expuse, se constată că recurentul-pârât justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, astfel că sub acest aspect nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Nefondată este și critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin intermediul căreia recuretul-pârât susține încălcarea normelor reprezentate de art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, motivat de împrejurarea că Ministerul Finanțelor și-a îndeplinit obligația de plată în termenul legal de 180 zile, astfel că nu poate fi obligat la plata dobânzii penalizatoare. Înalta Curte observă că, astfel cum în mod corect, a reținut și instanța de apel, potrivit dispozițiilor art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a legii, precum și a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, se face în termen de 5 ani, în tranșe anuale egale începând cu 01.04.2014, astfel că cea de-a cincea tranșă, trebuia achitată până la termenul de 31.12.2018. Or, în speță, se constată, în baza situației de fapt reținute de instanțele de fond, că cele două titluri de plată pe numele reclamantei, aferente deciziilor nr. 5247/23.04/2009 și, respectiv nr. 5061/30.06.2009, au fost emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la data de 13.02.2019 și plătite de către pârât la data de 10.04.2019, după expirarea termenului legal de plată, respectiv 31.12.2018. Drept urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că, pentru perioada cuprinsă între 01.01.2019 și 10.04.2019, Statul Român este în culpă pentru plata cu întârziere a obligației stabilite în sarcina sa și în mod corect a respins apelul împotriva sentinței primei instanțe. Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, constatând că sunt nefondate motivele de recurs în ansamblul lor, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara împotriva deciziei nr. 209 din 27 octombrie 2021 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.