Decizia nr. 2625/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 9071/2019 a Judecătoriei Sectorului 5

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, la 7 august 2019, sub dosar nr. x/2019, reclamanții A., B., C., D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în cuantum de 30.000 euro către fiecare reclamant, calculate la cursul BNR de la data plății efective, pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită constând în neefectuarea unei anchete penale eficace, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze. În drept, acțiunea se întemeiază pe dispozițiile art. 223, art. 1349 și art. 1357 din C. civ. La 9 septembrie 2021, reclamanții au depus cerere precizatoare, prin care au solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în cuantum de 250.000 euro, calculate la cursul BNR de la data plății efective, pentru fiecare reclamant în parte, având în vedere prejudiciul cauzat prin fapta ilicită constând în neefectuarea unei anchete penale eficace. Soluționarea conflictului negativ de competență Prin sentința civilă nr. 9071 din 13 decembrie 2019, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția de necompetență materială invocată de pârât și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, care, la rândul său, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București prin sentința civilă nr. 1221 din 9 octombrie 2020. Prin sentința civilă nr. 36 din 31 martie 2021, Curtea de Apel București a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 693 din 19 aprilie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte cererea precizată formulată și l-a obligat pe pârât la plata sumei de 50.000 RON către fiecare reclamant, reprezentând despăgubiri civile, fiind respinsă în rest acțiunea, ca neîntemeiată

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 485A din 20 martie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 693 din 19 aprilie 2022 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, ca nefondat. A admis apelul formulat de reclamanții A., B., C., D. împotriva aceleiași sentințe, a pe care a schimbat-o în parte în sensul că l-a obligat pe pârât la plata sumei de 15.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, către fiecare reclamant. Sentința civilă apelată a fost menținută în rest.

Motivele de recurs formulate de pârât Indicând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a apreciat că excepția lipsei calității sale procesuale pasive a fost respinsă în mod greșit, cu încălcarea prevederilor art. 224 alin. (1) din C. civ., care prevăd răspunderea subsidiară a statului, raportat la art. 131 din Constituția României și a art. 4 din Legea nr. 304/2004, conform cărora Ministerul Public răspunde pentru derularea cercetărilor penale. În cadrul acțiunii în răspundere civilă delictuală, instanța de apel trebuia să analizeze dacă există identitate între persoana chemată în judecată și cea ținută de obligația de despăgubire, respectiv cea care a comis fapta cauzatoare de prejudiciu. Ministerul Public și-a invocat propria culpă, după cum se poate observa din încheierea din 8 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2019, fiind inadmisibil să se impute Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor legale care revin altor autorități ale statului, la rândul lor persoane juridice care răspund în fața legii. Încadrate de recurentul-pârât în același motiv de recurs sunt și criticile relative la respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, fiind vizate considerentele prin care instanța de apel a apreciat că "fapta ilicită din speță are caracter continuu, prelungindu-se în timp, iar termenul de prescripție nu poate curge decât de la momentul epuizării faptei, care însă nu a intervenit." În aprecierea sa, față de art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., sunt aplicabile prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, care stipulează un termen de prescripție de 3 ani, care a început să curgă la 22 decembrie 1989, data prăbușirii regimului totalitar comunist din România. În acest sens, a invocat încheierea nr. 469 din 13 iunie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, prin care a fost confirmată redeschiderea urmăririi penale în dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor Militare, în considerentele căreia s-a reținut că cercetările vor fi reluate cu privire la toate faptele care au făcut obiectul dosarului, cu excepția infracțiunilor de loviri sau alte violențe, vătămare corporală, purtare abuzivă, pentru care termenul de prescripție s-a împlinit până la 7 decembrie 2004. De asemenea, cu titlu de practică judiciară a invocat sentința nr. 841 din 31 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2019 și sentința nr. 1207 din 16 noiembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2019. În continuare, recurentul-pârât a reiterat argumentele pentru care răspunderea pentru derularea cercetărilor penale revine Ministerului Public, iar nu Statului Român prin Ministerul Finanțelor. Totodată, a afirmat că nu a fost probată îndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii sale delictuale. Printr-o ultimă critică a invocat că daunele morale nu au fost corect stabilite, motiv pentru care solicită diminuarea acestora, pentru a nu reprezenta o îmbogățire fără justă cauză. A precizat că la cuantificarea daunelor morale în situațiile în care instanțele apreciază că acestea se cuvin a fi acordate se are în vedere aspectul general ce se degaje din ansamblul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat faptul că în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral și de determinare a pământului despăgubirile necesare acoperirii acestuia instanța trebuie să manifeste prudență și rezonabilitate și să dea efect principiilor proporționalității și echității. Prin hotărâri ale Curții Europene au fost acordate în mai multe cazuri despăgubiri în cuantum de 5.000 € pentru încălcarea prevederilor art. 2 și art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. De asemenea, a indicat decizia nr. 320 din 1 februarie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a reținut că despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite

Apărările formulate de intimații-reclamanți Prin întâmpinare formulată, intimații-reclamanți A., B., C. și D. au solicitat anularea recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., deoarece susținerile din cererea de recurs nu pot fi calificate drept critici de nelegalitate a deciziei recurate. Au apreciat că recurentul-pârât și-a expus nemulțumirile cu privire la soluțiile pronunțate de instanțele de fond, încercând să repună în discuție modul în care probatoriul a fost evaluat de acestea. De asemenea, au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtului, au arătat că fapta ilicită imputată aparține Statului Român, a cărui răspundere este directă. În ceea ce privește modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, au menționat că prejudiciul dedus judecății rezultă dintr-o faptă continuă, a cărei epuizare nu a intervenit. În continuare, au prezentat argumentele pentru care sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Prin recursul declarat, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a susținut că excepția lipsei calității sale procesuale pasive a fost soluționată cu încălcarea prevederilor art. 224 alin. (1) din C. civ., care prevăd răspunderea subsidiară a statului, raportat la art. 131 din Constituția României și a art. 4 din Legea nr. 304/2004, conform cărora Ministerul Public răspunde pentru derularea cercetărilor penale. De asemenea, sunt susceptibile de încadrare în motivul de casare prevăzut de pct. 8 al aceluiași text legal criticile referitoare la aplicarea prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. În conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488. A contrario, în situația în care au fost invocate mai multe motive de recurs, însă numai o parte dintre acestea sunt susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu intervine sancțiunea nulității recursului în integralitatea sa. Într-un astfel de caz, recursul nu poate fi constatat nul, dar neîncadrarea în motivele de nelegalitate, prevăzute de lege, va împiedica analizarea respectivelor critici pe fond, urmând ca, în soluționarea căii de atac, să fie luate în considerare exclusiv motivele ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate. O asemenea situație se regăsește în cauză, dat fiind că, după cum s-a arătat anterior, motivele de casare pot fi analizate pe fond. În consecință, excepția nulității recursului este neîntemeiată și urmează a fi respinsă. Examinând hotărârea atacată, în limita impusă de criticile din cererea de recurs, se reține că recursul declarat de pârât este nefondat pentru următoarele considerente: Luând în examinare criticile relative la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată au fost în mod corect interpretate și aplicate dispozițiile legale incidente, hotărârea instanței de apel nefiind susceptibilă de vreo nelegalitate care să se circumscrie motivelor de recurs invocate. Potrivit dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală este o condiție de exercitare a acțiunii civile și este determinată de transpunerea în plan procesual a subiectelor raportului juridic civil dedus judecății și presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și între persoana pârâtului și cel care este subiect pasiv în cadrul raportului juridic (calitate procesuală pasivă). Prin acțiunea civilă dedusă judecății se urmărește atragerea răspunderii delictuale pentru fapta ilicită constând în neefectuarea unei anchete penale eficiente pentru stabilirea persoanelor vinovate de decesul autorului reclamanților în timpul represiunii armate a manifestațiilor anticomuniste din decembrie 1989, obligație procedurală ce decurge din art. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Reiese astfel că statul a fost chemat în judecată în conformitate cu dispozițiile art. 223 alin. (1) din C. civ., participând proprio nomine, ca titular de drepturi și obligații, dar cu exercițiul drepturilor și executarea obligațiilor procesuale prin intermediul Ministerului Finanțelor. Art. 2 din Convenție conține două obligații materiale: obligația generală de a proteja prin lege dreptul la viață si interzicerea omorului cu intenție, delimitată de o listă de excepții (cauza Boso împotriva Italiei) și obligația procedurală de a efectua o anchetă efectivă privind pretinsele sale încălcări sub aspect material (cauza Armani Da Silva împotriva Regatului Unit, pct. 229). Îndreptând acțiunea împotriva Statului Român, reclamanții au tins la angajarea răspunderii civile delictuale, obiective, independente de orice vinovăție a statului, în calitatea sa de semnatar al Convenției europene, căruia îi revine obligația generală, în temeiul art. 1 din Convenție, de a recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa drepturile si libertățile definite în Convenție. Totodată, statul are și calitatea de garant al legalității, căruia îi incumbă și riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiție, cu respectarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor. Acest fundament al acțiunii justifică, neîndoielnic, poziția procesuală a pârâtului, a cărui răspundere, în acest context, nu este una subsidiară care să devină așadar activă, după angajarea răspunderii "organelor, autorităților și instituțiilor publice", astfel cum reglementează art. 224 alin. (1) din C. civ. De aceea, pentru determinarea cadrului procesual pasiv nu se punea problema stabilirii răspunderii Ministerului Public în raport cu dispozițiile art. 131 și art. 4 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, pentru ca în funcție de această dezlegare să se aprecieze dacă poate fi angajată sau nu o răspundere subsidiară a statului. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a criticat modul în care a fost soluționată excepția lipsei calității procesuale pasive. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, se observă că, prin obiecțiile formulate, recurentul-pârât a criticat momentul de început al acestui termen fără a avea în vedere fapta ilicită care face obiectul acțiunii în răspundere delictuală dedusă judecății. Contrar susținerilor sale, reclamanții nu au solicitat repararea prejudiciului cauzat de decesul autorului lor, A., în timpul manifestațiilor anticomuniste din decembrie 1989, ci repararea prejudiciului cauzat de neefectuarea unei anchete penale eficiente cu privire la cei responsabili pentru decesul acestuia. Drept urmare, este lipsită de legătură cu circumstanțele cauzei alegația în sensul că termenul de prescripție de 3 ani ar fi început să curgă la data prăbușirii regimului totalitar comunist din România (22 decembrie 1989). Statuările din încheierea nr. 469 din 13 iunie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, prin care judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți a confirmat redeschiderea urmăririi penale în dosarul nr. x/2014 nu pot fi reținute în sensul propus de recurentul-pârât. Faptele care fac obiectul cercetărilor penale nu se suprapun cu fapta ilicită reclamată în litigiul pendinte, iar reglementarea prescripției extinctive are reguli diferite față de răspunderea penală. Criticate au fost și considerentele prin care instanța de apel a apreciat că termenul de prescripție nu a început să curgă, deoarece fapta ilicită dedusă judecății are caracter continuu, iar momentul epuizării nu a intervenit. Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât. Atunci când a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a interpretat și a aplicat corect dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, ținând cont de specificul faptei ilicite reclamate, prin raportare la circumstanțele cauzei. Fiind vorba despre încălcarea art. 2 din Convenție sub aspect procedural, relevantă pentru determinarea momentului de început al termenului de prescripție este jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la termenul de 6 luni prevăzut la art. 35 § 1, în care aceasta poate fi sesizată. În ceea ce privește stabilirea unui punct de început al acestui termen în cauzele în care încălcarea pretinsă constă într-o "situație continuă", conform unei jurisprudențe constante a Curții, termenul curge de la încetarea acesteia (a se vedea, între altele, cauza Dennis și alții împotriva Regatului Unit, cauza Sabri Güneș împotriva Turciei, pct. 54). Având în vedere elementele factuale reținute de către instanțele de fond, Înalta Curte constată că fapta ilicită imputată constituie o "situație continuă", în sensul jurisprudenței Curții Europene, fiind corectă concluzia instanței de apel, potrivit căreia dreptul material la acțiune începe să curgă de la data încetării acțiunii/inacțiunii ilicite, iar nu de la momentul inițial al săvârșirii faptei. O atare ipoteză se regăsește în cauza de față, din moment ce, ancheta penală a început la 13 iulie 1990 și nu s-a finalizat până în prezent. Prin urmare, raționamentul instanței de apel potrivit căruia termenul de prescripție nu a început să curgă, deoarece fapta ilicită nu s-a epuizat, valorifică în mod corespunzător jurisprudența Curții Europene. Cât privește practica judiciară indicată de recurentul-pârât, Înalta Curte reține că nu poate fi avută în vedere, deoarece, pe de-o parte, nu reprezintă izvor de drept raportat la dispozițiile art. 1 din C. civ., referindu-se la decizii de speță, iar, pe de altă parte, potrivit art. 9 alin. (3) din același cod, interpretarea legii de către instanță se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecății. Susținerile referitoare la îndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, au ca premisă argumente similare cu criticile care au pus în discuție calitatea sa procesuală pasivă, dar care nu sunt apte să impună un control de legalitate din perspectiva normelor de drept material aplicate în cauză. În cadrul analizei primului motiv de recurs a fost deja demonstrat caracterul nefondat al argumentelor pentru care pârâtul apreciază că răspunderea pentru derularea cercetărilor penale revine Ministerului Public, iar nu Statului Român prin Ministerul Finanțelor. Analizând criticile care privesc modalitatea de evaluare a prejudiciului moral, se observă că, în esență, recurentul-pârât și-a expus nemulțumirea față de majorarea cuantumului daunelor morale acordate reclamanților - 15.000 euro pentru fiecare, menționând că acestea ar trebui să respecte principiile proporționalității și echității, astfel încât să nu tindă la o îmbogățire fără justă cauză. Invocând, în drept, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., făcând trimitere la obligația instanței de a manifesta prudență și rezonabilitate în acordarea despăgubirilor, recurentul-pârât a criticat soluția instanței de apel din punctul de vedere al modului în care a fost evaluată și apreciată întinderea prejudiciului nepatrimonial cauzat reclamanților prin fapta ilicită. Însă, sub acest aspect nu au fost conturate greșelile imputate raționamentului instanței de apel, a cărei hotărâre face obiectul recursului, ci au fost prezentate considerații teoretice și jurisprudențiale, care au caracter general. Învestită și cu apelul reclamanților, sub aspectul cuantumului daunelor morale stabilit de prima instanță (50.000 RON pentru fiecare reclamant), evaluând în concret proporționalitatea și caracterul echitabil al despăgubirilor, curtea de apel a constatat că tribunalul a apreciat asupra întinderii prejudiciului fără a ține cont de circumstanțele speței și de jurisprudența Curții Europene în cauze similare. Așa cum recurentul-pârât a arătat, dată fiind natura prejudiciului care le generează, în cazul daunelor morale nu există criterii precise pentru determinarea lor, astfel că evaluarea judiciară presupune o apreciere complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează. Astfel cum s-a statuat în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile Curții de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora. Respectând aceste repere, cu indicarea punctuală a mai multor cauze în care Statul Român a fost condamnat de Curtea Europeană pentru încălcarea art. 2 din Convenție sub aspect procedural, instanța de apel a majorat suma acordată reclamanților cu titlu de reparație echitabilă de la 50.000 RON la 15.000 euro. Instanța de recurs nu poate reevalua temeinicia acestor despăgubiri, întrucât acestea sunt determinate prin valorificarea circumstanțelor fiecărei cauze în parte. Așadar, criticile recurentului-pârât dezvoltă și combat elemente ale situației de fapt, de netemeinicie, care nu pot face obiectul controlului de legalitate ce poate fi exercitat în recurs, conform dispozițiilor art. 483 alin. (3) coroborat cu art. 488 C. proc. civ. Deși este real că poate face obiectul controlului instanței de recurs modul de aplicare a criteriilor de determinare a daunelor acordate în compensarea prejudiciului moral, se reține că prin recurs nu au fost deduse analizei critici cu un atare conținut, ci pârâtul și-a exprimat insatisfacția față cuantumul despăgubirilor la care a fost obligat către reclamanți. În cuprinsul motivelor de recurs, ar fi trebuit să dezvolte argumentele pentru care consideră, în concret, că raționamentul curții de apel este nelegal, să arate punctual care criterii jurisprudențiale nu au fost respectate, ținând cont de faptul că au fost evidențiate numeroase cauze în care Curtea Europeană a acordat compensații în cuantum de cel puțin 15.000 euro pentru neefectuarea unei anchete penale cu diligența impusă de art. 2 din Convenție de către autoritățile naționale în legătură cu represiunea armată a manifestațiilor anticomuniste din decembrie 1989 (cauza Asociația,,21 decembrie 1989" împotriva României, cauza Alecu și alții împotriva României, cauza Picu și alții împotriva României). Or, reiese că tocmai în considerarea principiului echității s-a impus majorarea despăgubirilor acordate reclamanților. În alți termeni, față de criticile propriu-zise formulate pe calea recursului, care este o cale de atac extraordinară, ce limitează prezenta instanță la verificarea incidenței cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., nemulțumirea recurentului-pârât față de compensația pe care reclamanții sunt îndreptățiți să o primească nu poate determina reevaluarea și diminuarea despăgubirilor în această etapă procesuală. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind îndeplinite condițiile motivelor de casare invocate. Față de soluția ce va fi dispusă, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 451-453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimații-reclamanți A., B., C. și D., dovedite prin factura și chitanța de la dosar recurs.