ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2153/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 4 București sub nr. x/2019 la data de 08.04.2019, ulterior declinată la Tribunalul București, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, obligarea acestuia la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru afectarea principiului dreptului la un proces echitabil atât din punctul de vedere al termenului nerezonabil, cât și din cel al modalității efective în care s-a judecat procesul. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 11 alin. (2), art. 20 și art. 21 din Constituție, art. 224, art. 1349, art. 1357 și art. 1373 C. civ. și art. 6 C. proc. civ. La data de 13.09.2019, reclamantul a formulat o precizare la acțiune, prin care a arătat că își întemeiază acțiunea pe prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, iar nu pre prevederile de drept comun privind răspunderea civilă delictuală, pe care le-a invocat din eroare în cererea de chemare în judecată. Prin sentința civilă nr. 12226/24.09.2019 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului București.

Sentința Tribunalului București în primul ciclu procesual Prin sentința nr. 450/16.06.2020, Tribunalul București, secția a V a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și a respins acțiunea în contradictoriu cu acesta, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepția inadmisibilității și a respins pretențiile formulate de reclamant în legătură cu eroarea judiciară, ca inadmisibile.

Decizia Curții de Apel București în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 362 A/03.03.2021, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul reclamantului împotriva sentinței nr. 450/16.06.2020, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 372/23.02.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2019 a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 362/A din 3 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Sentința Tribunalului București în al doilea ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 260/14.03.2023, Tribunalul București, secția a V-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2019 a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român Prin Ministerul Finanțelor, ca neîntemeiată.

Decizia Curții de Apel București în al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 121 A/11.02.2025, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2019, a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 260/2023, a anulat această sentință și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Calea de atac a recursului exercitată Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, arătând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 425 lit. b), precum și cele ale art. 480 alin. (3) C. proc. civ. Prin decizia recurată, în mod netemeinic și nelegal, instanța de apel a constatat nulitatea sentinței pronunțată de instanța de fond, motivat de faptul că aceasta ar fi lipsită în totalitate de considerentele de fapt și de drept pentru care a fost respinsă cererea de chemare în judecată și, în consecință, a anulat sentința și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare. În acest sens, solicită să se constate că, în primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 362/2021 pronunțată de Curtea de Apel București, menținută de Înalta Curte prin decizia nr. 372/2022, instanța de apel a admis apelul promovat de reclamant, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare, instanța de apel reținând nelegalitatea admiterii excepției inadmisibitității cererii introductive prin raportare excusiv la dispozițiile Legii nr. 303/2004, precum și omisiunea instanței de fond de a proceda la orice analiză a jurisprudenței CEDO în domeniul art. 6 și art. 13 din Convenție. Curtea a arătat totodată că tribunalul era obligat să cerceteze pretențiile reclamantului din perspectiva normelor convenționale și a jurisprudenței CEDO, în scopul de a determina atât incidența acestora în cauză, cât și efectul pe care aplicarea lor îl determină în legătură cu pretențiile din cererea dedusă judecății. În conformitate cu prevederile art. 480 alin. (3) teza finală "Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și necesitatea administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului". Tribunalul București, în considerarea dispozițiilor procedurale mai sus amintite, prin sentința civilă nr. 260/2023, pronunțată în rejudecare, s-a conformat întocmai îndrumărilor obligatorii trasate de instanța de apel și a analizat pretențiile reclamantului prin raportare la dispozițiile art. 6 din Convenție și jurisprudența CEDO, procedând atât la analizarea duratei procedurii judiciare ce l-a vizat pe reclamant în legătură cu care a stabilit caracterul rezonabil al acesteia, cât și la cercetarea temeiniciei pretențiilor reclamantului prin raportare la practica CEDO, iar instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată cu respectarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) teza finală, dar și ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. Astfel, sentința pronunțată de instanța de fond cuprinde în motivare argumentele care au format convingerea acesteia cu privire la soluția pronunțată, argumentele fiind prezentate într-o manieră concisă și clară, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susținerile părților și la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, astfel cum acestea au fost dezlegate de instanța de control în primul ciclu procesual.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate raportat la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Criticile formulate de către recurentul-pârât prin memoriul de recurs, cu privire la greșita aplicare a măsurii trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe, vizează în esență, modul de aplicare a dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., care reprezintă o normă de procedură, astfel încât se înțelege că, deși și-a întemeiat calea de atac a recursului pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât propune verificarea legalității soluției din decizia instanței de apel în raport de exigențele normelor procedurale. Aceasta relevă că recursul său se încadrează, în realitate, în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. și nu în acela indicat (art. 488 alin. (1) pct. 8), urmând a fi analizat din această perspectivă. Conform art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. În concret, recurentul-pârât a invocat încălcarea dispozițiilor imperative de procedură care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța de apel. Prin prezentul demers judiciar, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român la plata sumei de 10.000 euro pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat prin modul în care a fost soluționată cererea de chemare în judecată pe care acesta a introdus-o la Judecătoria Giurgiu și care a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 și dosarului nr. x/2010, cerere prin care și-a divizat pretențiile în funcție de două prejudicii distincte, respectiv prejudiciul cauzat de depășirea duratei rezonabile de soluționarea a cauzei (5.000 euro) și prejudiciul cauzat de eroarea judiciară (5.000 euro). La data de 13.09.2019, reclamantul a formulat o precizare de acțiune prin care a arătat că își întemeiază acțiunea pe prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma adoptată recent de legiuitor, iar nu pe prevederile dreptului comun, astfel cum din eroare a indicat în acțiune. Prima instanță, prin sentința nr. 450/2020 a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și a respins pretențiile formulate de reclamant în legătură cu depășirea duratei rezonabile, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a admis excepția inadmisibilității, cu consecința respingerii pretențiilor reclamantului în legătură cu eroarea judiciară, ca inadmisibile. Această soluție a fost anulată prin decizia civilă nr. 362A/03.03.2021 a Curții de Apel București, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București, reținându-se că, în pronunțarea ambelor soluții date excepțiilor pe care le-a admis, tribunalul s-a raportat exclusiv la dispozițiile Legii nr. 303/2004, omițând orice analiză a jurisprudenței CEDO în domeniul art. 6 și art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului pe care reclamantul le-a invocat în cerere, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 22 alin. (1) C. proc. civ. și a celor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Or, în condițiile în care reclamantul a menținut, prin cererea precizatoare, ca temei juridic al pretențiilor având acest obiect, și normele convenționale și jurisprudența CEDO, curtea de apel a constatat că tribunalul, reținând că dreptul intern reglementa un remediu pentru încălcarea pe care reclamantul a dedus-o judecății, era obligat să examineze dacă această procedură prevăzută de dreptul intern și care putea fi exercitată în anumite condiții era aptă să conducă la obținerea rezultatului urmărit de reclamant. Prin decizia nr. 372/23.02.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin decizia civilă nr. 362A/2021, reținând că principiul disponibilității nu a fost încălcat în cauză, întrucât prin cererea introductivă de instanță reclamantul a arătat în mod expres că "temeiul de drept al prezentei cereri de chemare în judecată îl reprezintă, în mod primordial, dreptul european (Convenția Europeană a Drepturilor Omului...art. 6 și 13)..." și că se impune înlăturarea art. 96 alin. (2)-(4) din Legea nr. 303/2004, întrucât "...este contrar dreptului UE...". Prin precizarea la acțiune formulată la 13.09.2019, reclamantul a învederat că "...temeiul de drept al acțiunii formulate îl reprezintă-pe lângă dispozițiile dreptului european în materie și cele ale Constituției României...inclusiv art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma adoptată recent de către legiuitor, urmând a fi înlăturate de la soluționarea cauzei dispozițiile dreptului comun privind răspunderea civilă delictuală pe care, dintr-o eroare, le-am invocat în cererea de chemare în judecată...". Or, instanța de fond a ignorat acest aspect și a analizat situația dedusă judecății exclusiv în temeiul dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, omițând a analiza pretenția dedusă judecății și din perspectiva normelor de drept comunitar evocate de reclamant, întrucât acesta a invocat un dublu temei juridic, ce era necesar a fi analizat de către prima instanță. În rejudecare, Tribunalul București a pronunțat sentința civilă nr. 260/14.03.2023 prin care a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că răspunderea statului pentru erorile judiciare cauzate în cazul condamnării, al privării de libertate ori al restrângerii de libertate în mod ilegal este reglementată de prevederile art. 538-539 din C. proc. pen., aceasta fiind o ipoteză specială de răspundere, iar răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite din alte procesele decât cele penale, reglementată de art. 96 din Legea 303/2004 este de asemenea o răspundere civilă specială. Tribunalul a mai reținut că răspunderea generală a statului pentru erorile judiciare, în alte cazuri decât cele reglementate de legea specială, rezultată din prevederile art. 52 alin. (3) din Constituția României nu acoperă toată aria de fapte care ar putea provoca erori judiciare, așadar dispozițiile privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare. Totodată, evocând doar criteriile de analiză a caracterului rezonabil al termenului de judecată a unui proces, desprinse din jurisprudența CEDO, tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele cu privire la situația unei încălcări a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenție, sub aspectul termenului rezonabil de soluționare a cauzei. Prin decizia nr. 121 A/11.02.2025, curtea de apel a anulat sentința nr. 260/2023 pronunțată de Tribunalul București în al doilea ciclu procesual și a dispus, din nou trimiterea cauzei spre rejudecare către tribunal. În fundamentarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că "lipsesc în totalitate considerentele de fapt și de drept pentru care a fost respinsă acțiunea, judecătorul primei instanțe făcând o enumerare exhaustivă a dispozițiilor legale incidente fără a arătata aplicabilitatea acestora la cazul dedus judecății. În acord cu apelantul, Curtea constată că singurul element al motivării este redat de concluzia instanței potrivit căreia "în speță nu sunt îndeplinite cerințele cu privire la situația unei încălcări a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraf 1 din Convenție". Această concluzie nu se poate subsuma unei motivări reale a hotărârii după ce anterior judecătorul învestit cu soluționarea cauzei a enumerat exhaustiv normele de drept aplicabile. Astfel, instanța de apel apreciază că vătămarea pricinuită apelantului-reclamant este evidentă, acesta necunoscând motivele de fapt și de drept pentru care i s-a respins cererea ca neîntemeiată, și nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea sentinței civile apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond". Recurentul-pârât susține că pronunțând soluția anterior menționată, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 425 lit. b), precum și pe cele ale art. 480 alin. (3) C. proc. civ. întrucât tribunalul s-a conformat îndrumărilor obligatorii trasate inițial de instanța de apel și a analizat pretențiile reclamantului prin raportare la art. 6 din Convenție și la jurisprudența CEDO. Această critică nu este fondată. Astfel, în legătură cu judecata înfăptuită prin sentința nr. 260/2023, pronunțată în al doilea ciclu procesual, se constată că tribunalul a efectuat o analiză asupra dispozițiilor relevante care reglementează eroarea judiciară - respectiv, cele ale art. 538-539 din C. proc. pen., ale art. 96 din Legea nr. 303/2004, art. 52 alin. (3) din Constituție - conchizând asupra caracterului de lege specială a acestora și asupra faptului că răspunderea civilă delictuală nu poate constitui temei pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a Statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Aceasta, în condițiile în care, conform precizării exprese a reclamantului din 13.09.2019, "..temeiul de drept al acțiunii formulate îl reprezintă-pe lângă dispozițiile dreptului european în materie și cele ale Constituției României...inclusiv art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma adoptată recent de către legiuitor, urmând a fi înlăturate de la soluționarea cauzei dispozițiile dreptului comun privind răspunderea civilă delictuală pe care, dintr-o eroare, le-am invocat în cererea de chemare în judecată...". În ceea ce privește prejudiciile solicitate în baza art. 6 din Convenție, pentru încălcarea termenului rezonabil al procedurii, același tribunal s-a rezumat să enunțe criteriile de analiză a caracterului rezonabil al termenului desprinse din jurisprudența CEDO, fără să și aplice apoi aceste criterii la cazul concret dedus judecății și fără a-și fundamenta în niciun fel concluzia sa în sensul că "(...)în prezenta speță nu sunt îndeplinite cerințele cu privire la situația unei încălcări a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenție". În aceste condiții, este corectă concluzia instanței de apel potrivit căreia lipsesc considerentele de fapt și de drept apte să conducă la respingerea acțiunii reclamantului cu privire la aceste pretenții, considerente care să justifice și să fundamenteze un astfel de rezultat al procesului, ceea ce echivalează unei soluționări a procesului de către tribunal fără a intra în judecata fondului, de natură să atragă incidența prevederilor art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ. Ceea ce face, însă, criticabilă soluția instanței de apel, de natură să atragă incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sub aspectul aplicării art. 480 alin. (3) C. proc. civ., este consecința dată subsecvent soluției de admitere a apelului și anulare a sentinței tribunalului, respectiv aceea a trimiterii spre rejudecare pentru a doua oară a procesului în fața primei instanțe, aceasta în condițiile în care, în cauză, mai fusese dispusă o măsură identică în primul ciclu procesul, prin decizia nr. 362/3.03.2021 a Curții de apel București, iar potrivit art. 480 alin. (3) teza a 3-a C. proc. civ., "trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului". Potrivit dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., "în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.". Rezultă din dispozițiile legale mai sus citate că soluția anulării hotărârii instanței de fond, după admiterea apelului, intervine numai în cazurile expres și limitativ prevăzute în art. 480 alin. (3) C. proc. civ., respectiv dacă instanța a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată. Textul legal citat instituie, totodată, și regula potrivit căreia instanța de apel, după anularea sentinței, va judeca procesul, evocând fondul. Prin excepție de la această regulă, art. 480 alin. (3) C. proc. civ. stabilește că în oricare dintre cele două situații, instanța de apel va putea, totuși, trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, o singură dată, însă numai dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri, prin cererea de apel sau prin întâmpinare. În toate celelalte situații în care se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar prima instanță a judecat în fond, regula instituită prin art. 480 alin. (6) C. proc. civ. este aceea a devoluării fondului de către instanța de apel. În prezenta cauză, prin decizia nr. 362A/03.03.2021, pronunțată în primul ciclu procesual, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., curtea de apel, a anulat sentința 450/2020 pronunțată de tribunal și a trimis cauza spre rejudecare acestuia, iar în al doilea ciclu procesual, în virtutea aceluiași text de lege, aceeași instanță, prin decizia nr. 121A/11.02.2025 a procedat la o nouă anulare cu trimitere spre rejudecare către tribunal, aspect care încalcă în mod flagrant dispozițiile art. 480 alin. (3) teza a 3-a C. proc. civ. care permite instanței de apel trimiterea cauzei spre rejudecare doar o singură dată, indiferent de cauza de nulitate constatată, întrucât aceste dispoziții sunt de strictă interpretare și aplicare. Așadar, deși instanța de apel prin decizia nr. 121A/11.02.2025 a reținut în mod corect lipsa considerentelor de fapt și de drept ale sentinței tribunalului nr. 260/2023 asupra neangajării răspunderii Statului pentru erori judiciare și pentru neîncălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenție, în continuare, în mod greșit, a dispus anularea urmată de o nouă trimitere spre rejudecare în cauză, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 480 alin. (3) teza a 3-a C. proc. civ., care nu permit o astfel de soluție decât o singură dată. Procedând, așadar, la cea de-a doua anulare a sentinței, cu trimiterea cauzei la prima instanță pentru rejudecare, instanța de apel a produs o încălcare a normelor de procedură sancționate cu nulitatea, cu consecința prelungirii duratei de soluționare a procesului pendinte, în care se solicită angajarea răspunderii Statului tocmai pentru acuzația de încălcare a duratei rezonabile de soluționare a unei pricini și, prin aceasta, a încălcării dreptului la un proces echitabil. Într-o atare situație, curtea de apel era ținută să rețină cauza spre soluționare cu evocarea fondului, în conformitate cu dispozițiile art. 480 alin. (3) teza a 3-a C. proc. civ. În continuare, deși curtea de apel reține totuși că, în cauză, a mai fost dispusă anterior trimiterea cauzei la rejudecare către prima instanță, apreciază greșit ca "incidente dezlegările Înaltei Curți de Casație și Justiție prin Decizia pronunțată de completul pentru dezlegarea unor probleme de drept nr. 79/2022 în ceea ce privește o eventuală retrimitere având în vedere că în această etapă demersul apelantului s-a lovit de viciul nemotivării.". Însă decizia nr. 79/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție invocată în considerentele deciziei recurate vizează interpretarea dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, în corelație cu prevederile art. 492 alin. (1), art. 498 și ale art. 501 alin. (3) și (4) din C. proc. civ., stabilind pentru cazul în care în al doilea ciclu procesual se admite recursul, casându-se decizia atacată, că Înalta Curte de Casație și Justiție va reține cauza spre judecare în fond numai atunci când nu ar fi pusă în situația de a proceda la analizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului, în caz contrar cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare la instanța de apel sau, după caz, la prima instanță. Așa cum rezultă din normele supuse interpretării și din dezlegările pe care le oferă, această decizie vizează strict judecata recursului și nu poate fi aplicată mutatis mutandis în procedura de judecată specifică apelului și, în niciun caz, nu poate conduce la soluții care să intre în contradicție cu dispozițiile art. 480 alin. (3) teza a 3-a C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le pronunță instanța de apel, precum și condițiile în care poate avea loc anularea soluției date unei cauze cu trimiterea spre rejudecare în această etapă procesuală, care are o reglementare autonomă și distinctă față de recurs. În acest sens, pot fi exemplificate dispozițiile art. 494 C. proc. civ. unde legiuitorul a prevăzut în mod expres regula potrivit căreia "dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță și în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune.", procedura recursului având un caracter special față de dispozițiile privind judecata în primă instanță și în apel, și nu invers, nefiind permisă completarea acestor proceduri cu regulile de la recurs, în lipsa unei norme juridice exprese în acest sens. Astfel, este corect argumentul recurentului-pârât în sensul că măsura trimiterii cauzei spre rejudecare, dispusă prin decizia recurată, este lipsită de temei legal, chiar dacă argumentul său a fost găsit întemeiat pentru considerente diferite decât cele invocate de parte - ce au fost reținute din oficiu de instanță, iar a căror punere în dezbatere contradictorie a părților nu a putut fi asigurată din cauza absenței acestora la singurul termen de judecată acordat -, decizia recurată fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) teza a 3-a C. proc. civ. Drept urmare, în ceea ce privește solicitările din cererea reclamantului, se constată că acestea, deși au fost respinse prin sentința civilă nr. 260/2023, au rămas în continuare nesoluționate, urmând a fi analizate în fond de instanța de apel cu ocazia rejudecării cauzei, cu respectarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ. Dat fiind că, în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., strict în referire la partea din soluția instanței de apel de trimitere a cauzei la tribunal pentru rejudecare, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei civile nr. 121 A din 11 februarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă va fi admis, va fi casată în parte decizia recurată, cu înlăturarea mențiunii privitoare la trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, aceasta urmând a fi trimisă instanței de apel pentru evocarea fondului și menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei. Drept urmare, va dispune trimiterea cauzei instanței de apel pentru evocarea fondului cererii deduse judecății.