ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 356/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2019, reclamanta A a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 37.000 lei, cu titlu de despăgubiri materiale și a sumei de 1.000.000 lei cu titlu de despăgubiri morale, pentru prejudiciul cauzat reclamantei cu ocazia procesului penal desfășurat împotriva sa în perioada 2007 - 2016, precum și obligarea pârâtului la plata dobânzii legale calculate asupra sumelor menționate, începând cu data pronunțării hotărârii și până la plata efectivă. Reclamanta și-a completat cererea, chemând în judecată, în calitate de pârât, pe Ministerul Sănătății, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect acordarea despăgubirilor materiale, reprezentând onorariile de avocat achitate în cursul procesului penal. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194 și următoarele C. proc. civ., art. 6 și art. 8 CEDO, art. 20 din Constituția României. I.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 2107 din data de 30.12.2020, Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității, invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis în parte acțiunea completată, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 20.000 lei, către reclamantă, cu titlul de daune morale, precum și a sumei de 5.000 lei cu titlul de daune materiale. Tribunalul a obligat pârâtul Ministerul Sănătății la plata sumei de 5.000 lei către reclamantă, cu titlul de daune materiale, reprezentând cheltuieli de judecată sub aspectul laturii civile derulate în cadrul procesului penal. I.

Decizia pronunțată în apel în primul ciclu procesual Împotriva acestei sentințe civile, au declarat apel reclamanta, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, precum și Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție. Prin decizia civilă nr. 1904/A din 12 decembrie 2022, Curtea de Apel București-Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a admis apelul formulat de către reclamantă și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata către reclamantă a sumei de 32.000 lei, reprezentând despăgubiri materiale, și a sumei de 100.000 lei, cu titlu de daune morale, menținând restul dispozițiilor sentinței apelate. I.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin decizia civilă nr. 348 din 08 ianuarie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I Civilă, a admis recursurile declarate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție și de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 1904/A din 12 decembrie 2022 a Curții de Apel București-Secția a IV-a civilă, a casat în tot decizia civilă atacată și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor către aceeași curte de apel. I.

Decizia pronunțată în apel în cel de-al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 698A din 14 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a fost respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de apelantul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, ca nefondate. A admis apelul declarat de apelanta reclamantă A, împotriva sentinței civile nr. 2107 din data de 30.12.2020 pronunțate de către Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr. x/3/2019, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Sănătății, cu sediul în București, str. (...), sector 1. A schimbat, în parte, sentința civilă apelată în sensul că a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 32.000 lei daune materiale și a sumei de 75.000 lei daune morale. A menținut în rest sentința civilă apelată. II. Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile 698A din 14 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă la data de 19 septembrie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. x, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la fila 1 din dosarul de recurs). Prin rezoluția din data de 25 septembrie 2024, s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerințelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde mențiunile privind denumirea și recurentului-pârât, indicarea hotărârii care se atacă și semnătura, iar în ceea ce privește cerința impusă de litera d) al aceluiași articol, s-a constatat că recurentul-pârât a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În temeiul art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a stabilit că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru. II.1. Motivele de recurs Prin recursul formulat recurentul-pârât a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material în baza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul-pârât a criticat soluția instanței de apel prin care a fost menținută hotărârea primei instanțe de respingere ca neîntemeiată a excepției inadmisibilității cererii, susținând, în esență că răspunderea patrimonială a Statului Român prin Ministerul Finanțelor pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu poate fi angajată decât în condițiile legii speciale și nu potrivit prevederilor dreptului comun. Prin urmare, cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile Codului Civil privind răspunderea pentru fapta proprie este, în opinia recurentului, inadmisibilă în contextul în care Statul Român răspunde doar în situațiile strict și limitativ prevăzute de lege, reglementate prin dispozițiile art. 583 - 540 C. proc. pen. și prin prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, acestea neregăsindu-se în prezenta cauză. A fost criticată, totodată și menținerea, de către instanța de apel, a soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statutului Român, prin Ministerul Finanțelor, instanța de apel încălcând, în opinia recurentului, dispozițiile art. 36 C. proc. civ. și art. 223 - 224 C. civ. În susținerea acestui motiv de recurs s-a susținut că în mod greșit instanțele de fond au reținut calitatea procesuală a Statului Român, în calitate de garant a justiției și de titular al acțiunii penale, deoarece acesta nu-și poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane, fizice sau juridice, s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu. În acest sens, recurentul-pârât a susținut aplicabilitatea dispozițiilor 223 alin. (1) C. civ., precum și art. 224 alin. (1) din același cod, prevederi din care rezultă faptul că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigii, atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă. Recurentul a criticat hotărârea instanței de apel și cu privire la soluția de obligare a Statului Român la plata cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul penal ca urmare a achitării inculpatului deoarece recurentul nu poate fi privit ca o parte care a pierdut un proces, iar inculpatul ca parte care a câștigat un proces. Răspunderea delictuală a statului în temeiul art. 453 C. proc. civ. nu ar putea fi antrenată, întrucât, dispozițiile procesuale civile reglementează numai răspunderea părții care a pierdut procesul. Or, statul nu este parte în procesul penal, ci, potrivit art. 29 C. proc. pen. este un participant care îndeplinește un serviciu public de restaurare a ordinii de drept. Prin raportare la dispozițiile Constituției României înscrise la art. 52 coroborate cu dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 rezultă că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 1357 C. civ. câtă vreme Statul Român răspunde doar în condițiile expres prevăzute de lege, condiții care, în opinia recurentului, nu sunt întrunite în cauză. Recurentul-pârât a susținut nelegalitatea hotărârii recurate și în ceea ce privește soluția instanței de apel prin care a fost obligat la plata sumei de 32.000 lei reprezentând daune materiale (parte din suma de 37.000 achitate de reclamanta drept cheltuieli de judecată în cadrul dosarului penal), aceasta fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 276 alin. (5) C. proc. pen., în conformitate cu care „în caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului și, după caz, părții responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceștia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă”. Astfel, Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în cadrul procesului penal întrucât aceasta avea posibilitatea, conform legii, să le solicite și le obțină de la partea civilă Ministerul Sănătății. Prin memoriul de recurs s-a arătat că soluția instanței de apel, prin care a constatat nerespectarea prevederilor art. 6 din CEDO, cu consecința obligării Statului Român la plata sumei de 75.000 lei, reprezentând daune morale pentru depășirea nejustificată a duratei rezonabile a procedurii judiciare penale ce a vizat-o pe reclamantă, a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art.6 din CEDO, precum și a jurisprudenței Curtii Europene a Drepturilor Omului. În acest sens, a arătat că atât instanța de fond cât și cea de apel, au adoptat o hotărâre contrară celor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia penală nr. 4118/30.11.2011, nesocotind puterea de lucru judecat a acesteia. Prin decizia menționată, Înalta Curte a reținut că deși soluția de trimitere spre rejudecare tinde să înfrângă principiul judecării cauzei într-un termen rezonabil această soluție respectă dreptul părților la un proces echitabil prin posibilitatea unei cenzuri ulterioare a hotărârii ce va fi pronunțată prin luarea în considerare și a probelor noi ce urmează a fi administrate. Față de complexitatea cauzei, rezultă cu evidență faptul că, deși achitarea definitivă a reclamantei a avut loc în al doilea ciclu procesual al procesului penal, instanțele penale, în efectuarea cercetării judecătorești, au avut în vedere și au asigurat respectarea valorilor ocrotite prin dispozițiile art. 6 din CEDO, asigurând o bună administrare a justiției, îndeplinirea cerințelor privind aflarea adevărului, apărarea părților din proces, pronunțarea unei soluții de către un „tribunal stabilit de lege” precum și asigurarea dublului grad de jurisdicție. A fost criticat prin memoriul de recurs și cuantumul daunelor morale acordate în valoare de 75.000 lei, considerat excesiv față de presupusa faptă ilicită. În acest sens, recurentul a invocat decizia civilă nr. 2356/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, relevantă în prezenta cauză din perspectiva considerentelor instanței supreme cu privire la chestiunea general valabilă a condițiilor în care pot fi acordate daune interese. Astfel, potrivit deciziei mai sus menționate, daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenței fizice a persoanei, integrității corporale și sănătății, cinstei, demnității și onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorității, ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Invocând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și alte decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurentul-pârât a susținut faptul că stabilirea cuantumului despăgubirilor nu trebuie să tindă la o îmbogățire fără justă cauză ci este important de avut în vedere gradul de încălcare a dreptului afirmat, respectându-se însă, atât principiul proporționalității cât și principiul echității, iar suma solicitată cu titlu de despăgubiri, 75.000 lei, este în opinia recurentului, în mod evident exagerată. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. II.2. Apărările formulate în cauză La data de 16 octombrie 2024, prin poșta electronică, intimatul-pârât Ministerul Sănătății a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii pronunțate de Curtea de Apel București. La data de 8 noiembrie 2024, prin poșta electronică, intimata-reclamantă A, a depus întâmpinare prin intermediul căreia a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. În susținerea excepției nulității recursului intimata-reclamantă a susținut, că, deși recurentul-reclamant a invocat incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această încadrare este una pur formală, partea neformulând critici concrete de nelegalitate care să vizeze considerentele deciziei recurate, apte de a fi încadrate în ipotezele prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Prin susținerile formulate prin cererea de recurs recurentul-pârât nu a formulat critici concrete la adresa deciziei atacate și nu a indicat punctual care sunt aspectele de nelegalitate pe care înțelege să le invoce în raport de raționamentul expus de către instanța de apel și care a determinat adoptarea soluției de respingere a căii de atac. Pe fond, intimata-reclamantă a arătat că Statul Român este cel care trebuie să răspundă pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalității și independentei actului de justiție, iar repararea prejudiciului se realizează conform principiilor aplicate de Curtea Europeană pentru acordarea satisfacției echitabile, susținând, în esență, legalitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel. II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 25 noiembrie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 11 februarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză. III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul în raport de excepția nulității pentru neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să constate nul recursul, pentru următoarele considerente: Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară și nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. De asemenea, recursul este calea de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Tot cu nulitatea sancționează și art. 489 alin. (2) C. proc. civ. cazul în care motivele invocate nu se încadrează în cele opt motive de casare prevăzute limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Simpla încadrare în drept de către parte a unuia sau a mai multor motive de casare nu este suficientă pentru motivarea căii de atac. Criticile de netemeinicie sau simplele nemulțumiri ale părții față de modul în care a decurs judecata în fazele procesuale anterioare nu constituie motive de recurs și nu sunt suficiente pentru casarea hotărârii, iar instanța de recurs nu poate să facă o verificare de ansamblu a acesteia, chiar dacă numai în ce privește nelegalitatea, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac, prin care pot fi formulate numai criticile calificate de art. 488 C. proc. civ. Așadar, criticile trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. Aplicând aceste considerații cu caracter teoretic la speța dedusă judecății, Înalta Curte reține următoarele: Analizând susținerile formulate, se observă că, deși formal încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile nu reliefează aspecte de nelegalitate a deciziei atacate. În realitate, memoriul de recurs, în conținutul căruia se fac referiri la texte de lege și jurisprudența națională și europeană în materie, se bazează atât pe susțineri cu caracter general (fără a se arăta, în concret, modalitatea în care au fost încălcate acestea de către instanța de apel), pe simpla reiterare a susținerilor deduse judecății prin cererea de apel, care au primit dezlegare judiciară, cât și pe indicarea unor aspecte care nu constituie critici de nelegalitate care să fie în măsură să învestească în mod legal instanța de recurs. Reiterarea, ca motive de recurs a celor sesizate în fața instanței de apel, cărora instanța de prim control judiciar le-a răspuns corespunzător, nu respectă dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. care trasează regula că în recurs, Înalta Curte examinează legalitatea hotărârii recurate. Aceasta presupune necesar ca motivele de casare să releve precis greșelile comise în apel, ca o consecință a încălcării normelor de drept sau a interpretării greșite a actelor juridice deduse judecății, fiind inadecvat ca recursul să reprezinte doar o reiterare a motivelor de apel. Astfel, în ceea ce privește motivele de recurs referitoare la menținerea, de către instanța de apel, a soluției de respingere a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, respectiv a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statutului Român, prin Ministerul Finanțelor, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a reiterat susținerile din cererea de apel, fără a formula, în concret, critici de nelegalitate a soluției instanței de apel cu privire la cele două excepții. În mod similar a procedat recurentul-pârât și cu privire la celelalte motive de recurs formulate în cauză, în sensul că acestea nu conțin critici împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile părții, făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată. Astfel, prin motivele de recurs referitoare la obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată realizate de reclamantă în procesul penal s-a realizat o simplă reiterare a argumentelor și criticilor valorificate în fața instanțelor de fond și s-a indicat jurisprudența instanțelor române, susținerile fiind, în esență, similare cu cele din cererea de apel, diferit fiind doar cuantumul sumelor la plata cărora a fost obligat recurentul. Or, aceste critici au primit însă deja o soluționare din partea curții de apel, astfel că nu pot reprezenta o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. nefiind relevate critici de nelegalitate punctuale ale hotărârii ce formează obiectul recursului, prin evocarea greșelilor de judecată săvârșite de curtea de apel prin obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată realizate de reclamantă în dosarul penal. În mod similar a procedat recurentul și în ceea ce privește soluția instanței de apel de obligare la plata sumei de 75.000 lei cu titlul de daune morale. Recurentul a evocat practica judiciară a Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a făcut aprecieri de ordin general asupra termenului rezonabil de soluționare a cauzelor, asupra criteriilor consacrate în materie de jurisprudența Curții Europene, indicând, în mod formal încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, pentru ca un astfel de demers judiciar să fie analizat din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, invocat de recurent, era necesar nu numai ca acesta să indice norma de drept material pretins încălcată, ci și să arate, în concret, și în ce mod instanța de apel a nesocotit acea normă, dezvoltând critici de nelegalitate care să vizeze considerentele deciziei recurate. Nici susținerile referitoare la suma stabilită cu titlu de despăgubiri morale, acordată intimatei-reclamante în calea ordinară de atac nu constituie veritabile critici de nelegalitate a deciziei atacate, din moment ce, pe de o parte, aduc în discuție doar formal aspecte privitoare la cadrul legal și criteriile jurisprudențiale pe baza cărora se poate realiza o cuantificare a acestora, care sunt prezentate într-o manieră generală, iar, pe de altă parte, tind doar să opună o chestiune factuală, privitoare la modalitatea de apreciere, de către instanța devolutivă de control judiciar, a despăgubirilor la care a fost obligat recurentul-pârât, respectiv susținerea în sensul că valoarea daunelor morale este excesivă - inadmisibilă a fi dedusă spre examinare în această fază procesuală. Așadar, în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care a fost stabilit ca urmare a unei reevaluări a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, cum solicită recurentul-pârât, întrucât o astfel de împrejurare excedează limitelor analizei permise în prezenta cale extraordinară de atac, conform celor arătate în precedent. Ca atare, nemulțumirea recurentului-pârât cu privire la cuantumul despăgubirii cuvenite intimaților nu constituie un element care să facă obiect de analiză al instanței de recurs. Întrucât în motivele expuse prin memoriul de recurs nu pot fi identificate nici alte critici apte să fie încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, intervine sancțiunea nulității recursului pentru motivarea necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare, în sens procedural, a recursului. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 698A din 14 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă.