ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1134/2024

Obiectul litigiului Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 19 noiembrie 2020 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub dosar nr. x/2020, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reclamanta a solicitat să se constate că au fost încălcate prevederile art. 8 din C. proc. pen. referitoare la caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal, iar în temeiul art. 1349, art. 1357 și art. 1391 C. civ. a solicitat despăgubiri materiale în cuantum de 100.000 euro și despăgubiri morale în cuantum de 200.000 euro. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1349 și următoarele din C. civ., art. 8 din C. proc. pen., Constituția României, Convenția europeană a drepturilor omului și Legea nr. 303/2004. Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București, excepția inadmisibilității și excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Prin cererea precizatoare formulată la 20 aprilie 2021, reclamanta a precizat că temeiul de drept în baza căruia a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, este reprezentat de art. 96 din Legea nr. 303/2004 și art. 52 alin. (3) din Constituția României (răspunderea statului în caz de eroare judiciară - art. 99 1 din Legea nr. 303/2004). De asemenea, a arătat că Statul Român prin Ministerul Finanțelor are calitate procesuală pasivă în temeiul art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 coroborat cu art. 538-539 din C. proc. pen., iar Ministerul Public în temeiul art. 96 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 coroborat cu art. 1357 din C. civ. Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Public a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția prescripției dreptului material la acțiune. Prin sentința civilă nr. 4992 din 31 mai 2021, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1448 din 27 octombrie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția inadmisibilității, invocată de pârâte, și a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca inadmisibilă.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 1259/A din 27 septembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1448 din 27 octombrie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație Și Justiție, și Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 1259/A din 27 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamanta A., formulând următoare critici: Recurenta-reclamantă a arătat că prin cererea de chemare în judecată a menționat că au fost încălcate prevederile art. 8 din C. proc. pen., solicitând obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata de daune materiale și morale, iar Ministerul Public a fost chemat în judecată pentru opozabilitate. De asemenea, a precizat în fața primei instanțe că au calitate procesuala pasivă Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în baza art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, cu raportare la art. 538-539 din C. proc. pen., iar Ministerul Public conform art. 96 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. A apreciat că prima instanță a stabilit, în mod neîntemeiat, că temeiul de drept al acțiunii este reprezentat de dispozițiile pe art. 998-999 C. civ., respingând acțiunea ca inadmisibilă, deși nu a indicat acest temei, ci art. 96 alin. (1) Legea nr. 303/2004, cu raportare la art. 538-539 din C. proc. pen., și art. 52 alin. (2) din Constituția României. În ceea ce privește decizia recurată, a susținut că instanța de apel a reținut în mod nereal ca reclamanta a precizat temeiul de drept al acțiunii prin cererea de apel. Printr-o primă critică, recurenta-reclamantă a învederat că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât a precizat că temeiul de drept este art. 96 din Legea nr. 303/2004, însă instanța de apel a analizat cauza prin prisma răspunderii delictuale. În opinia sa, instanța de apel trebuia să constate ca prima instanță avea posibilitatea să îi analizeze acțiunea raportat la eroarea judiciara conform art. 96 din Legea nr. 303/2004 sau, dacă avea neclarități raportat la motivarea în fapt, având în vedere că le-a analizat implicit atât pe cele de la art. 96 din Legea nr. 303/2004, cât și pe cele de la răspunderea delictuală, instanța ar fi putut să îi pună în vedere să își precizeze cererea de chemare în judecată. A mai precizat că, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, a formulat cerere la Curte Europeană a Drepturilor Omului, exact cu aceleași temeiuri: răspunderea statului în caz de eroare judiciară - art. 99 1 din Legea nr. 303/2004, menționând totodată dispozițiile Constituției României, dar și din C. pen. și de procedură penală, cerere care a fost respinsă pe excepția lipsei procedurii prealabile. În concordanță cu CEDO, Codul român de procedură penală în vigoare reglementează pe larg procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară (art. 538-542 C. proc. pen.). Totodată, dispozițiile art. 542 din C. proc. pen. reglementează acțiunea în regres pe care statul o poate intenta împotriva persoanei care, cu rea-credință sau din culpă a provocat eroarea judiciara (pentru acest motiv a chemat în judecată și pe Ministerul Public - pentru opozabilitate). În afară de răspunderea patrimonială a autorităților publice pentru daunele cauzate particularilor prin acte administrative, Constituția enunță în art. 52 alin. (3) principiul răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate de procurori (cum este cazul de față) și judecători prin erorile judiciare. Dacă în primul caz răspunderea este asumată de autoritatea emitentă a actului administrativ, în al doilea caz răspunde statul ca atare, prin Ministerul Finanțelor. Sediul general al materiei în privința răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate particularilor este art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind răspunderea procurorilor și judecătorilor. Pentru angajarea răspunderii este necesar să se dovedească că exista un prejudiciu, ca urmare a erorilor judiciare făcute. Cât privește răspunderea magistraților este suficient să se dovedească ca aceștia au acționat fie cu rea-credință, fie cu gravă neglijență (ceea ce este dovedit prin soluțiile dispuse în cauză). Mai mult decât atât, a precizat că răspunderea statului față de victima prejudiciată se angajează exclusiv în sarcina statului, răspunderea este specială, directă, nemijlocită și independentă de eventuala vinovăție a magistratului sau a altei persoane a cărei fapta a produs sau determinat eroarea judiciară care a cauzat prejudiciul. În continuare, recurenta-reclamantă a expus argumentele pentru care solicită admiterea acțiunii, susținând, în esență, că organele penale au încălcat prevederile art. 8 din C. proc. pen. și art. 6 CEDO, deoarece nu au constatat în mod echitabil, la timp și în mod complet faptele care constituiau infracțiunile săvârșite de către B. și C., astfel că din culpa acestora în soluționarea plângerii penale într-un termen rezonabil a intervenit prescripția răspunderii penale, iar persoanele vinovate nu mai pot fi trase la răspundere penală. Cu privire la daunele materiale, recurenta-reclamantă a arătat că a fost prejudiciată cu suma de 100.000 euro, reprezentând contravaloarea imobilului casă de locuit, contravaloarea bunurilor mobile din această casă și banii de la D., respectiv care îi aparțineau în calitate de moștenitoare. Cu privire la daunele morale, a considerat că suma solicitată este o compensare a daunelor morale suferite. În drept, a indicat dispozițiile art. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți nu au formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin intermediul unicului motiv de recurs invocat recurenta a susținut, în esență, nelegalitatea deciziei atacate cu privire la soluția dată excepției inadmisibilității acțiunii, recurenta arătând că raționamentul instanțelor de fond are la bază premisa greșita în sensul învestirii primei instanțe cu o acțiune în răspundere civilă delictuală de drept comun, fundamentată pe o eroare judiciară, de natură să conducă la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 1349 raportat la art. 1357 și art. 1391, toate din C. civ. Se constată, astfel, că prin critica analizată recurenta susține în realitate calificarea eronată pe care instanța de apel a dat-o cererii de chemare în judecată cu care reclamanta a învestit prima instanță, respectiv susținerilor sale din cererea de apel, petenta arătând explicit că a solicitat ca instanțele să constate că prin modul în care organele de urmărire penală au instrumentat dosarul penal deschis ca urmare a plângerii penale pe care a formulat-o la data de 14.04.2014 a fost încălcat caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal. Recurenta aduce, așadar, în discuție raportul dintre îndatorirea judecătorului de a stărui în aflarea adevărului prin stabilirea normei aplicabile și principiul disponibilității părților, unul dintre cele mai importante principii ale procesului civil. În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reține că, deși recurenta a încadrat aceste argumente în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cum aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la încălcarea principiului disponibilității, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidență se verifică în cauză, în raport de criticile analizate, după cum se va arăta în continuare. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 și art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulității și ale art. 179 care vizează efectele acesteia, ambele din același act normativ. Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare. Neregularitatea invocată de recurentă presupune încălcarea principiului disponibilității părților ce guvernează procesul civil, care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile și apărările lor, obiectul și limitele procesului. Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părțile sunt cele care sesizează instanța cu cereri și apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunțe, situațiile în care instanța se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizații, autorități sau instituții publice ori de interes public fiind unele de excepție. În conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunțe asupra a tot ceea ce i-au cerut părțile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăși limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretențiile sau apărările părților se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenția înseși și nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenția este obiectul cererii de chemare în judecată, iar starea de fapt reprezintă motivarea pretenției, cele două fiind, indiscutabil, legate. Dacă părțile sunt cele care stabilesc, de regulă, faptele deduse judecății, prin cererile și apărările formulate în proces, calificarea juridică a acestora aparține întotdeauna judecătorului. În acest sens, Înalta Curte relevă art. 22 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că judecătorul soluționează litigiul potrivit normelor de drept ce îi sunt aplicabile, precum și art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul este cel care dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, fiind obligat, desigur, să pună în discuția părților această calificare, pentru a respecta principiul contradictorialității, în sensul reglementat de art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ. În principiu, autoritatea aparține, așadar, judecătorului în ceea ce privește identificarea, interpretarea și aplicarea normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile și apărările cu care a fost învestit de părți. Așa fiind, în lipsa unui acord expres al părților, dat în condițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., instanța este cea care dă ori restabilește calificarea juridică exactă, aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidentă, ci și identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei sau instituției juridice aplicabile. Mai mult decât atât, în considerarea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 476 C. proc. civ., instanța de apel este în drept să dea ea înseși cererii de chemare în judecată calificarea juridică exactă, diferită de cea care a fost reținută de prima instanță, fără a se putea considera că în felul acesta schimbă cauza cererii de chemare în judecată ori încalcă dublul grad de jurisdicție. De asemenea, pentru apel, dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. menționează că instanța de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. Totodată, conform art. 478 alin. (2)-(4) C. proc. civ., părțile nu se pot folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate în primă instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, în calea de atac neputându-se schimba, printre altele, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu pot fi formulate pretenții noi. Părțile pot însă să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe. În cauza de față, curtea de apel, ca primă instanță de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt și în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către prima instanță de fond, în raport de care a constatat că acțiunea este inadmisibilă, astfel cum a statuat tribunalul. Examinarea acestui motiv de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanțe sub aspectul obiectului și cauzei demersului judiciar promovat de reclamantă. Obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizată prin cererea depusă la data de 20.04.2021 în dosarul Judecătoriei Sectorului 1 București, privește obligarea pârâților Statul român prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Public la plata sumei de 100.000 euro reprezentând despăgubiri materiale (contravaloarea imobilului casa de locuit, contravaloarea bunurilor mobile din aceasta casa și a sumelor de bani de D. ai defunctei sale mame, care ii aparțineau în calitate de moștenitoare a acesteia), respectiv a sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale, sume care să fie achitate de Statul Român în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, la care se adaugă o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale, pentru nerespectarea caracterului echitabil și a termenului rezonabil al procesului penal. În drept, în cuprinsul cererii de chemare în judecată și a cererii adiționale, reclamanta a invocat atât dispozițiile art. 1349, art. 1357 și art. 1391 C. civ., art. 96 și art. 99 1 din Legea nr. 303/2004, art. 8, art. 538 și art. 539 C. proc. pen..(varianta în vigoare la data sesizării primei instanțe), cât și pe cele ale art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și dispozițiile art. 53 din Constituția României. Așadar, ca temei de drept al încălcării unor drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare reclamanta a formulat pretenția patrimonială de față, aceasta, deși a invocat în susținerea demersului său judiciar dispozițiile art. 1349 și următoarele din C. civ., a indicat, în același timp, și alte norme materiale ori procedurale prevăzute de C. proc. pen., respectiv prevederile de ordin constituțional arătate mai sus, precum și cele de drept european prevăzute de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, care reglementează consecințele încălcării unor drepturi și libertăți fundamentale. De asemenea, din motivarea acțiunii introductive rezultă că reclamanta a afirmat că a fost prejudiciată prin modul de instrumentare a dosarului penal și durata procesului penal pornit la plângerea sa, care a fost finalizat prin clasare, petenta pretinzând că aceste aspecte au avut drept consecință încălcarea unor drepturi fundamentale, reglementate de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, și care reprezintă cauza pentru care persoanele față de care a formulat plângerea penală nu mai pot fi trase la răspundere, iar ea nu mai poate recupera bunurile la care era îndreptățită în calitate de moștenitoare după mama sa, ceea ce o îndreptățește la repararea prejudiciului moral astfel produs, precum și a celui material. Pentru corecta calificare a demersului judiciar al reclamantei, esențiale sunt motivele acțiunii, care dau, în concret, cauza juridică a acesteia, indiferent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat (dar susceptibil de încadrare și calificare corectă de către instanță, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.). Or, în cauză, motivele cererii de chemare în judecată relevă, fără putință de tăgadă, că ceea ce s-a pretins în cadrul procesului a fost angajarea răspunderii obiective a statului, în calitatea sa de garant al bunei funcționări a serviciului public al justiției, pentru prejudiciul cauzat reclamantei ca urmare modului de instrumentare a dosarului penal și a duratei procesului penal finalizat prin clasare. Mai mult, în fața instanței de apel, prin cererea de apel, în raport de dispozițiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ., reclamanta explicitează deslușit natura raportului juridic pe care este fundamentată acțiunea, susținând că prin cererea de chemare în judecată a solicitat atragerea răspunderii obiective a statului întemeiată pe obligația de garanție a acestuia care are ca suport riscul de activitate a serviciului public al justiției, arătând că statul este cel care răspunde pentru nerespectarea de către organele judiciare a termenelor prevăzute de C. proc. pen., Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale și Constituție. Concluzionând în sens contrar, în sensul că cererea de chemare în judecată ar fi întemeiată pe dispozițiile care reglementează răspunderea civilă delictuală de drept comun(determinată de o pretinsă eroare judiciară săvârșită de organele de urmărire penală în instrumentarea dosarului de urmărire penală nr. 6136/P/2014 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1), instanța de apel nu a analizat izvorul pretențiilor reclamantei, nedând eficiență principiului disponibilității care guvernează procesul civil. Faptul că reclamanta a indicat, ca temei juridic, în cuprinsul acțiunii introductive, și dispozițiile art. 1349, art. 1357 și 1391 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, condițiile răspunderii pentru fapta proprie și repararea prejudiciului nepatrimonial, nu poate avea semnificația încadrării demersului acesteia în sfera unei răspunderi civile delictuale de drept comun, bazate pe ideea de vinovăție a statului, în legătură cu desfășurarea în concret a anchetei și urmăririi penale, ci doar pe aceea a indicării instituției juridice căreia i se circumscriu, de o manieră generică, pretențiile, ca sediu al materiei răspunderii delictuale extracontractuale. În consecință, pentru considerentele expuse, criticile de nelegalitate cu referire la greșita calificare de către instanța de apel a cerererii de chemare în judecată, cu consecințe asupra aprecierii eronate a fundamentului pretenției reclamantei și, în continuare, asupra inadmisibilității acțiunii în raport de acest temei eronat, se vădesc a fi întemeiate și atrag incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 lin. 1 pct. 5 C. proc. civ. Drept urmare, în baza art. 496 și art. 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei instanței de apel, pe care o va casa, urmând a dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului de către aceeași instanță. Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va proceda la calificarea corectă a cererii de chemare în judecată urmând ca, subsecvent, să aprecieze cu privire la admisibilitatea acțiunii în raport de fundamentul cererii de chemare în judecată avut în vedere de reclamantă, astfel cum s-a arătat în prezenta decizie. Potrivit art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.