ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2780/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a V- a Civilă, la data de 10.09.2021, sub nr. x/3/2021, reclamanta A S.R.L. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând, în temeiul răspunderii Statului Român pentru prejudiciile create particularilor prin încălcarea dreptului comunitar, conform jurisprudenței CJUE, obligarea pârâtului la repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dispozițiilor comunitare, respectiv obligarea la plata sumei de 393.629 euro, echivalent în lei la data plății, sumă pe care A S.R.L. a fost obligată să o restituie în mod nelegal în temeiul proceselor-verbale de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare emise de APIA – Centrul Județean B aferente campaniilor agricole ale anilor 2007 - 2014, urmare a încălcării dispozițiilor comunitare cuprinse în art. 34 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 73/2009, art. 2 din Regulamentul (CE) nr. 1120/2009, atât de APIA - Centrul Județean B, cât și de instanța națională, astfel cum rezultă din Hotărârea CJUE pronunțată la data de 29.04.2021 în cauzele conexate C-294/19 și C-304/19. Totodată, a solicitat restituirea tuturor sumelor cuprinse în procesele-verbale de stabilire a creanțelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate, respectiv a sumei de 10.460 euro, echivalentul în lei la data plății. (48.757,77 lei echivalentul a 10.460 euro la data de 30.06.2018 – curs valutar 4,6611 lei/1 euro).

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare la cererea de chemare în judecată prin care a solicitat, în principal, admiterea excepțiilor invocate și respingerea acțiunii în consecință, iar în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Pârâtul a invocat excepția necompetenței materiale/funcționale a secției civile, excepția necompetenței materiale procesuale a tribunalului, excepția inadmisibilității acțiunii în raport de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, prin raportare la prevederile legii contenciosului administrativ, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român. Pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. În motivare a arătat că acțiunea este nefondată, aspect care rezultă din hotărârea pronunțată de CJUE în cauzele conexate C-294/19 și C-304/19 care a reținut la pct. 65 faptul că „revine autorităților naționale competente sarcina de a stabili dacă beneficiarul a respectat cerințele în materie de ecocondiționalitate și de a aplica eventualele sancțiuni administrative în cazul nerespectării acestor cerințe, care pot consta într-o reducere sau o excludere de a cuantumul ajutorului în cauză.”. a susținut pârâtul că tocmai acest lucru s-a întâmplat prin emiterea actelor administrative de către APIA – Centrul Județean B, acte care au fost menținute în urma controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ, prin hotărâri cu caracter definitiv.

La termenul din 22 decembrie 2021, tribunalul a pus în discuția părților excepția de necompetență funcțională a Secției a V-a Civilă, excepția de necompetență materială a Tribunalului București și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, invocate prin întâmpinare și a rămas în pronunțare asupra excepțiilor invocate.

Prin sentința civilă nr. 2053 din 27.12.2021, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a respins, ca neîntemeiate, excepția de necompetență funcțională a Secției a V-a Civilă a Tribunalului București și excepția de necompetență materială a Tribunalului București.

Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român.

Tribunalul a respins acțiunea formulată de reclamanta A S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Prin decizia civilă nr. 1198A/06.09.2022, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă a fost admis apelul declarat de reclamanta A S.R.L., a fost anulată sentința apelată, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondată, și s-a reținut cauza pentru evocarea fondului.

Prin decizia nr. 1023 A din 04 iulie 2023, Curtea de Apel București–Secția a IV-a civilă, evocând fondul, a respins cererea de chemare în judecată formulată de apelanta-reclamantă A S.R.L. în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Recurenta reclamantă A S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1023A/04.07.2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/3/2021, solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței recurate, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și obligarea pârâtului Statul român prin Ministerul Finanțelor la repararea întregului prejudiciu cauzat, respectiv la plata sumei de 404.089 euro. Totodată, recurenta reclamantă a solicitat obligarea intimatului-pârât Statul român prin Ministerul Finanțelor la plata sumei reprezentate de dobânda legală aferentă sumei totale de bani restituite în mod nelegal de către A S.R.L.

În motivarea recursului, recurenta reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a încălcat principiul răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate particularilor prin neaplicarea dreptului european, consacrat de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a constituit temeiul de drept al formulării cererii de chemare în judecată.

Recurenta reclamantă a expus situația de fapt și a arătat că invocarea aspectelor de neeligibilitate a suprafețelor de terenuri exploatate de către societatea A S.R.L. este contrară dispozițiilor cuprinse în regulamentele Uniunii Europene, a căror interpretare se regăsește în hotărârea CJUE din 29.04.2021 dată în cauzele conexate C-294/19 și C-304/19. Potrivit hotărârii CJUE anterior menționate, instanța europeană a reținut că „suprafețele clasificate în dreptul național ca fiind destinate activității piscicole, dar care sunt sau au fost utilizate efectiv în scop agricol sunt suprafețe agricole”.

Recurenta reclamantă a considerat că hotărârea CJUE invocată face dovada încălcării evidente a dreptului european de către instanța națională în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/88/2017, soluționat în ultim grad de jurisdicție de Curtea de Apel Constanța prin decizia civilă nr. 816/CA/11.06.2018.

În cadrul dosarului nr. x/88/2017, apărarea principală a societății A S.R.L. a fost în sensul reținerii de către instanță a eligibilității suprafețelor de teren utilizate în agricultură în considerarea dispozițiilor art. 34 alin. (2) din Regulamentul CE nr. 73/2009 și art. 2 din Regulamentul CE nr. 1120/2009, apărări pe care instanța națională le-a înlăturat în mod nejustificat, modalitatea de interpretare dată de CJUE la 29.04.2021 făcând dovada certă a încălcării de către instanța națională a dispozițiilor europene.

Hotărârea CJUE dată în cauzele conexate C-294/19 și C-304/19 a avut în vedere întreaga legislație națională, inclusiv aspectul referitor la situarea terenurilor pe teritoriul Rezervației Biosferei Delta Dunării, acestea aflându-se în zona economică, unde sunt permise activități agricole și piscicole, terenurile piscicole făcând parte din categoria terenurilor cu destinație agricolă în conformitate cu dispozițiile din Legea nr. 18/1991.

Reținerea de către instanța de recurs a unei pretinse încălcări în sarcina societății A S.R.L. a „interdicțiilor prevăzute de Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervației Biosferei Delta Dunării”, cu trimitere la art. 6 lit. c) din Legea nr. 82/1993 este, pe de o parte, vădit nelegală, fiind întru totul în contradicție cu ceea ce reprezintă „zona funcțională” în cadrul Rezervației Biosferei Delta Dunării, societatea neexercitând vreodată acte sau fapte care să genereze modificarea zonelor funcționale, iar pe de altă parte, aceasta este în contradicție vădită cu dispozițiile europene cuprinse în Regulamentul nr. 73/2009.

Recurenta reclamantă a arătat că, din decizia civilă nr. 816/11.06.2018 a Curții de Apel Constanța rezultă vădita încălcare a normelor europene care au generat prejudiciul substanțial cauzat societății, Hotărârea CJUE din 29.04.2021 fiind dovada certă a încălcării dreptului european, întrucât plățile acordate societății în perioada 2007-2014 au fost plăți cuvenite, aspect reținut de însăși instanța de apel în prezenta cauză.

Principiul răspunderii statului pentru prejudicii cauzate particularilor prin hotărârea instanței de ultim grad de jurisdicție care încalcă o normă de drept european comunitară este rezultatul jurisprudenței consacrate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-224/01 Kobler, în cuprinsul căreia sunt regăsite condițiile ce trebuie avute în vedere pentru a antrena răspunderea statului.

Recurenta reclamantă a expus condițiile care trebuie îndeplinite pentru angajarea răspunderii statului, astfel cum rezultă din Hotărârea pronunțată în cauza Kobler C-224/01, și a arătat că decizia recurată încălcă principiul răspunderii statului pentru prejudicii create particularilor prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești de către o instanță de ultim grad de jurisdicție cu încălcarea dispozițiilor de drept material european, interpretând condiția caracterului grav al încălcării în contradicție cu cele statornicite de jurisprudența CJUE în vederea atragerii răspunderii statului, aceasta fiind parte a dreptului european, alături de principiile generale ale dreptului UE, tratatele și regulamentele.

Instanța de apel a apreciat că este îndeplinită prima condiție, a încălcării unei norme care conferă dreptul persoanelor particulare.

Recurenta reclamantă a arătat că nesocotirea dreptului european s-a realizat în dosarul nr. x/88/2017 de către o instanță de ultim grad de jurisdicție, respectiv de Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 816/11.06.2018, prin care s-a dispus admiterea recursului declarat de pârâta APIA, Centrul Județean B, casarea sentinței civile nr. 1696/10.10.2017 a Tribunalului Tulcea și, rejudecând, instanța de recurs a respins în totalitate cererea reclamantei A S.R.L. ca nefondată, în contextul în care erau invocate, în principal, aspecte de eligibilitate a suprafețelor de teren utilizate în agricultură.

Normele de drept european încălcate de către Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/88/2017 sunt dispozițiile art. 34 alin. (2) din Regulamentul CE nr. 73/2009 și art. 2 din Regulamentul CE nr. 1120/2009, care se referă la caracterul eligibil al hectarului de teren utilizat de către aceasta în activitatea de agricultură și care dă dreptul la plată în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață, rezultând că plățile acordate societății A S.R.L. în perioada 2007-2014 sunt cuvenite și nu puteau face obiectul restituirii.

În ceea ce privește această condiție, Curtea de Apel București a reținut în mod legal, în prezentul litigiu, împrejurarea că textele de lege europene dau naștere în patrimoniul persoanelor particulare a unui drept în conformitate cu dispozițiile cuprinse în regulamentul european incident, care sunt de imediată aplicare, acestea fiind așadar de natură a conferi particularilor drepturi.

În ceea ce privește existența condiției caracterului grav al încălcării, instanța de apel a realizat o interpretare greșită a acesteia, ceea ce a condus la încălcarea principiului răspunderii statului pentru prejudicii create particularilor prin neaplicarea dreptului european.

Elementele care conduc la concluzia îndeplinirii condiției sunt cele referitoare la nivelul de claritate și precizie a normei încălcate, caracterul intenționat al încălcării, caracterul scuzabil sau nescuzabil al erorii de drept, poziția luată, după caz, de o instituție comunitară, precum și neîndeplinirea de către instanța în cauză, a obligației sale de acțiune pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare în temeiul art. 267 din TFUE (astfel cum se arată în paragraful 55 din Hotărârea C-224/01 Kobler).

Totodată, în Hotărârea Kobler se reține și faptul că o încălcare a dreptului comunitar este suficient de gravă când hotărârea a fost luată cu încălcarea evidentă a jurisprudenței Curții în materie.

Astfel, condiția existenței unei „grave încălcări” a normelor europene, în contrast cu condiția analizată de către instanța de apel, respectiv „existența unei fapte ilicite săvârșită de instanța de ultim grad, respectiv Curtea de Apel Constanța, constând în încălcarea normelor comunitare expuse mai sus și, în caz afirmativ, la stabilirea împrejurării dacă această încălcare are un caracter evident în sensul conturat de CJUE în jurisprudența în materie”, este îndeplinită.

În ceea ce privește încălcarea normelor europene de către Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/88/2017, se observă că instanța de apel arată inițial că „se poate vorbi despre o încălcare a art. 34 din Regulamentul CE nr. 73/2009 și art. 2 din Regulamentul nr. 1120/2009, întrucât reclamanta avea dreptul să beneficieze de subvenții pentru campaniile agricole din perioada 2007-2014”, astfel cum rezultă din interpretarea dată de CJUE la 29.04.2021 în cauzele conexate C-294/19 și C-304/19, reținând implicit că reclamanta avea dreptul să beneficieze de plățile directe în agricultură pentru perioada 2007-2014.

În raport de aceste argumente, fără nicio logică juridică, Curtea de Apel București reține concomitent și contradictoriu cu propriile sale argumente, că nu s-a realizat o încălcare de către Curtea de Apel Constanța a art. 80 alin. (3) din Regulamentul CE nr. 1120/2009, întrucât reclamanta nu s-ar regăsi în situația de excepție reglementată de textul anterior menționat, pentru că nu ar fi în situația de a fi primit plăți „necuvenite”, fără a avea în vedere că instanța de recurs în dosarul nr. x/88/2017 a reținut lipsa de incidență a acestui text de lege în raport de teza alin. (3), care reglementează în sensul că „eroarea nu ar fi putut fi depistată de agricultor”.

Pe de o parte, deși textul european încălcat cu evidență și invocat de către recurenta-reclamantă este reprezentat de art. 34 alin. (2) lit. a) din Regulamentul CE nr. 73/2009 coroborat cu art. 2 din Regulamentul CE nr. 1120/2009, instanța națională nereținând niciun moment incidența acestor dispoziții legale, Curtea de Apel București, în analiza îndeplinirii caracterului grav al încălcării, face trimitere la dispozițiile art. 80 alin. (3) din Regulamentul nr. 1122/2009, invocând legalitatea nereținerii incidenței acestor dispoziții legale de către Curtea de Apel Constanța, ca instanță de ultim grad de jurisdicție.

Pe de altă parte, este necesar a avea în vedere că dispozițiile art. 80 din Regulamentul CE nr. 1122/2009 reglementează situația plăților necuvenite, fiind incidente în mod evident, în situația nereținerii caracterului eligibil a suprafețelor de teren. Or, din cuprinsul deciziei civile date în dosarul nr. x/88/2017 rezultă interpretarea greșită dată de Curtea de Apel București prin decizia recurată în ceea ce privește neincidența art. 80 alin. (3) din Regulamentul nr. 1122/2009.

Astfel, instanța de apel, respectiv Curtea de Apel București, reține în mod diferit de Curtea de Apel Constanța neincidența art. 80 alin. (3) din Regulamentul nr. 1122/2009, arătând că aceste dispoziții nu sunt incidente prin prisma faptului că „reclamanta nu se afla în situația de excepție prevăzută de art. 80 alin. (3)” întrucât „nu a primit plăti necuvenite” (pag. 27, ultimul paragraf din decizia recurată).

Însă, în contrast cu cele arătate de Curtea de Apel București, recursul în dosarul nr. x/88/2017 a fost admis de Curtea de Apel Constanța în considerarea caracterului „necuvenit” al plăților, coroborat cu pretinsa cunoaștere de către A S.R.L. a erorii în acordarea plăților directe pentru anii 2007-2014.

Recurenta reclamantă a apreciat că analiza realizată de instanța de apel în ceea ce privește norma încălcată de către Curtea de Apel Constanța redă concluzii contradictorii întrucât, pe de o parte, reține încălcarea în dosarul nr. x/88/2017 a art. 34 din Regulamentul CE nr. 73/2009 și art. 2 din Regulamentul nr. 1120/2009, care reglementează eligibilitatea suprafețelor de teren și, implicit, acordarea dreptului la plată, iar pe de altă parte, apreciază că analiza instanței de recurs a fost corect efectuată raportat la textul de lege al art. 80 alin. (3) din Regulamentul CE nr. 1122/2009, care reglementează exonerarea fermierului la restituirea plăților acordate necuvenit, ca urmare a unei erori a autorității competente, atunci când „eroarea nu ar fi putut fi depistată de agricultor”.

Mai mult decât atât, dispozițiile legale arătate în cererea de chemare în judecată că au fost încălcate de către instanța de ultim grad de jurisdicție sunt art. 34 alin. (2) lit. a) din Regulamentul CE nr. 73/2009 coroborat cu art. 2 din Regulamentul nr. 1120/2009, care definesc hectarul eligibil ce generează drepturi la plată, și nicidecum art. 80 alin. (3) din Regulamentul CE nr. 1122/2009, astfel cum a reținut instanța de apel.

Sub aspectul analizelor pe care le-a efectuat instanța de recurs în dosarul nr. x/88/2017, chiar dacă criticile se refereau la considerentele avute în vedere de instanța de fond la admiterea cererii cu trimitere la art. 80 alin. (3) din Regulamentul CE nr. 1122/2009, în raport de interpretarea dată de CJUE prin hotărârea din 29.04.2021 rezultă că, în soluționarea recursului, Curtea de Apel Constanța avea obligația să analizeze implicit eligibilitatea suprafețelor de teren, aceasta cu atât mai mult cu cât a apreciat inaplicabilitatea art. 80 alin. (3) din Regaulemtnul CE nr. 1122/2009.

În contextul situației date, prin aplicarea dispozițiilor europene privitoare la eligibilitate, soluția legală în dosarul nr. x/88/2017 în recurs ar fi fost de respingere a recursului și reținere în considerentele deciziei a aspectelor de eligibilitate a suprafețelor de terenuri exploatate de A S.R.L., întrucât dispozitivul soluției instanței de fond era în sensul admiterii cererii și anulării proceselor-verbale de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare.

Soluția instanței de recurs în dosarul nr. x/88/2017 a fost aceea de casare a sentinței atacate de APIA - Centrul Județean B iar rejudecarea cererii de chemare în judecată impunea analiza tuturor aspectelor învederate în cuprinsul acesteia, printre care, în principal, se regăsea aspectul caracterului eligibil al suprafețelor de teren exploatate.

Din perspectiva condiției caracterului grav al încălcării normelor europene, instanța de apel interpretează în mod greșit condiția statuată în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, arătând și de această dată în mod contrar că, deși norma în discuție are un conținut clar, eroarea nu poate fi nescuzabilă într-o situație în care judecătorul nu are capacitatea de a conferi o interpretare conformă unei dispoziții de drept a Uniunii Europene.

Așadar, instanța de apel, în pofida faptului că reține existența unei norme cu un conținut clar, apreciază că situația existentă generează o imposibilitate a judecătorului de a conferi o interpretare conformă a unei norme de drept europene și, mai mult decât atât, într-o astfel de situație, invocă rolul important al jurisprudenței relevante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, întrucât hotărârea dată de CJUE la 29.04.2021 este ulterioară soluționării litigiului din dosarul nr. x/88/2017, jurisprudență pe care, însă, Curtea de Apel Constanta nu o are în vedere, nu o invocă, nu o aduce în discuție, deși aceasta există, fiind reprezentată de hotărârile date în C-422/13, C-684/13 și C-61/09, cauze la care CJUE face trimitere în Hotărârea dată la 29.04.2021 în cauzele conexate C-294/19 și C-304/19.

În situația dificultății de interpretare a unei norme europene de către instanța națională, aceasta urmează, în principal, a verifica jurisprudența existentă la acel moment a Curții de Justiție a Uniunii Europene dată în decizii preliminare pentru alte state membre. Dacă instanța națională consideră jurisprudența CJUE insuficientă în vederea soluționării cauzei pendinte și, totodată, se află în fața interpretării diferite de a sa a normelor europene, dată de una dintre părți, aceasta generează implicit obligativitatea sesizării de către instanța națională a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebare preliminară în temeiul art. 267 din TFUE.

În contextul situației din litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/88/2017, rezultă că instanța națională nu a procedat nici la verificarea jurisprudenței existente la acel moment și nici nu a formulat cerere de sesizare CJUE cu întrebare preliminară, în pofida faptului că interpretarea dată de instanța națională textului european în ceea ce privește caracterul eligibil al suprafețelor de teren era diferită de cea invocată de reclamantă, toate acestea îmbrăcând forma evidentă a caracterului nescuzabil al încălcării normelor europene și, implicit, existența caracterului grav al încălcării.

Chiar dacă hotărârea instanței de fond a fost dată în temeiul art. 80 alin. (3) din Regulamentul CE nr. 1122/2009, recurenta reclamantă a apreciat că incidența sau nu a acestor dispoziții legale era în strânsă legătură cu aceea a art. 34 alin. (2) lit. a) din Regulamentul CE nr. 73/2009, întrucât aplicarea art. 80 alin. (3) din Regulamentul CE nr. 1122/2009 era posibilă, în principal, în situația nereținerii caracterului eligibil al suprafețelor de teren, pentru ca ulterior să fie analizată și teza privitoare la cunoașterea sau necunoașterea de către agricultor a erorii de acordare a plăților directe.

Pretinsa încălcare a interdicțiilor prevăzute de Legea nr. 182/1993 este, de asemenea, o eroare gravă a instanței de recurs în dosarul nr. x/88/2017 întrucât, pe de o parte, dispozițiile art. 6 lit. c) din actul normativ anterior menționat vizează „modificarea zonelor funcționale ale Rezervației”, atribut exclusiv al administrației rezervației, iar pe de altă parte reclamanta nu a exercitat vreodată acte sau fapte care să constituie/să genereze modificarea zonelor funcționale, aceasta desfășurându-și activitatea în zona economică identificată cu zona de dezvoltare durabilă, fiind una dintre zonele funcționale ale Rezervației Biosferei „Delta Dunării", potrivit planului de management și Regulamentului acesteia.

În ceea ce privește sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebare preliminară, rezultă cu evidență că instanța de ultim grad de jurisdicție a încălcat în mod vădit dispozițiile europene prin faptul că a înlăturat aspectul esențial, acela al utilizării/desfășurării activității de agricultură pe suprafața de teren exploatată de reclamantă, astfel cum se arată în art. 34 alin. (2) lit. a) din Regulamentul CE nr.73/2009.

În contextul dat, instanța națională, în speță Curtea de Apel Constanța, nu a procedat nici la verificarea jurisprudenței CJUE, sens în care urmau a fi verificate hotărârile date în C-684/13, C-422/13 și C-61/09, și nici nu a urmat procedura sesizării CJUE cu întrebare preliminară, instanța fiind obligată în acest sens potrivit art. 267 din TFUE, aspecte care conturează caracterul nescuzabil și, implicit, caracterul grav al încălcării.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, gravitatea încălcării normelor europene este dată atât de nivelul de claritate a normelor încălcate (reclamanta invocând caracterul eligibil al suprafețelor de terenuri exploatate în conformitate cu art. 34 alin. (2) lit. a) din Regulamentul CE nr. 73/2009, rezultând existența unui nivel de claritate a normelor fără a crea dificultăți de interpretare, termenii utilizați nefiind necunoscuți sau greu de interpretat) cât și de încălcarea de către instanța națională a obligației cuprinsă în art. 267 din TFUE privind sesizarea CJUE cu întrebare preliminară, coroborat cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 340/2009.

Astfel, obligația instanței de ultim grad de jurisdicție de a sesiza CJUE cu întrebare preliminară subzistă independent de existența unei sesizări din partea părților implicate în proces, aceasta cu atât mai mult cu cât există o contradicție în ceea ce privește modul de interpretare a normelor europene incidente în speță dată de una dintre părți, cu aceea a instanței naționale.

Instanța de apel a nesocotit, totodată, în aprecierea caracterului grav al încălcării, dispozițiile legale cuprinse în art. 22 C. proc. civ., care reglementează rolul activ al judecătorului.

De asemenea, instanța de apel nu a avut în vedere că în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/88/2017 nu a fost formulată nicio cerere de întrebare preliminară adresată CJUE, care să fi fost retrasă, astfel încât să se considere că încălcarea nu ar fi evidentă și nici suficient de gravă pentru a atrage răspunderea statului, astfel cum se face trimitere la anumite aspecte din cauza Kobler, în considerentele hotărârii atacate.

În susținerea evidentei încălcări a dispozițiilor art. 34 alin. (2) lit. a) din Regulamentul CE nr. 73/2009 coroborat cu art. 2 din Regulamentul nr. 1120/2009 de către instanța națională în dosarul nr. x/88/2017, pe lângă hotărârea CJUE dată în 29.04.2021 în cauzele conexate C-294/19 și C-304/19, vin și hotărârile judecătorești naționale pronunțate în următoarele dosare: dosarul nr. y/88/2017 privind societatea C S.R.L. (litigiu identic cu cel al reclamantei A S.R.L. în dosarul nr. x/88/2017); dosarul nr. z/88/2017 privind societatea D S.A. (în cadrul căruia a fost încuviințată cererea de sesizare CJUE cu întrebare preliminară, prin care recursul formulat de APIA B a fost respins ca nefondat, reținându-se aspectele stabilite de OUE în Hotărârea dată Ila 29.04.2021 în cauzele conexate C-294/19 și C-304/19) în pofida faptului că și în acest litigiu, instanța de fond a reținut incidența aceluiași art. 80 alin. (3) din Regulamentul nr. 1122/2009; dosarul nr. xx/88/2017 privind societatea E S.R.L.

În cauză nu a fost formulată întâmpinare.

La data de 25 octombrie 2024, recurenta A S.R.L. a formulat o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formându-se dosarul asociat x/3/2021/a1.

La data de 6 noiembrie 2024, au fost depuse note scrise formulate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca răspuns la recursul declarat de A S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1023 A/04.07.2023 pronunțate de Curtea de Apel București. Prin aceste note scrise, s-a precizat că instanța de apel a aplicat corect jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), inclusiv deciziile din cauzele Köbler și Traghetti del Mediteraneo SPA.

De asemenea, s-a arătat că răspunderea statului este condiționată de încălcarea vădită a dreptului european de către o instanță de ultim grad. Nu s-a demonstrat că instanța națională ar fi ignorat flagrant normele europene sau jurisprudența CJUE aplicabilă.

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a mai precizat că A S.R.L. a utilizat terenuri piscicole în scop agricol, încălcând legislația națională privind Delta Dunării și fără a respecta condițiile de eligibilitate pentru subvenții.

Totodată, Curtea de Apel Constanța nu era obligată să formuleze o cerere de sesizare a CJUE, având în vedere că problema juridică dedusă judecății nu era relevantă pentru interpretarea dreptului comunitar. În concluzie, Ministerul Finanțelor a solicitat respingerea recursului ca nefondat, considerând decizia atacată ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Motivele de recurs prin care recurenta reclamantă a susținut incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (l) pct. 8 C. proc. civ., considerând că instanța de apel a încălcat principiul răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate particularilor prin neaplicarea dreptului european consacrat în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene care, așa cum a arătat recurenta, reprezintă temeiul de drept al formulării cererii de chemare în judecată, nu sunt întemeiate.

Principiul răspunderii unui stat membru pentru prejudiciul cauzat persoanelor particulare prin încălcări ale dreptului comunitar care sunt imputabile acestuia este inerent sistemului instituit de tratat. De asemenea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a hotărât că acest principiu este valabil în orice ipoteză de încălcare a dreptului comunitar de către un stat membru și oricare ar fi organul din statul membru a cărui acțiune sau omisiune a determinat încălcarea (hotărârea Curții din 30 septembrie 2003 în cauza C-224/01 și hotărârile citate în cadrul acesteia).

În temeiul principiului arătat, persoanele particulare pot, în anumite condiții, să obțină despăgubiri atunci când drepturile lor sunt afectate printr-o încălcare a dreptului comunitar imputabilă unei hotărâri a unei instanțe de ultim grad de jurisdicție dintr-un stat membru.

Prealabil, se observă că instanța de apel a constatat că „reclamanta a invocat prin cerere faptul că instanța de recurs învestită cu soluționarea dosarului nr. x/88/2017, Curtea de Apel Constanța – Secția a II – a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal, nu ar fi făcut aplicarea prevederilor art. 34 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 73/2009, art. 2 din Regulamentul (CE) nr. 1120/2009 și art. 80 alin. (3) din Regulamentul CE nr. 1122/2009”.

În recurs, recurenta reclamantă a criticat această constatare, arătând că „dispozițiile legale arătate în cererea de chemare în judecată că au fost încălcate de către instanța de ultim grad de jurisdicție sunt art. 34 alin. (2) lit. a) din Regulamentul CE nr. 73/2009 coroborat cu art. 2 din Regulamentul nr. 1120/2009, care definesc hectarul eligibil ce generează drepturi la plată, și nicidecum art. 80 alin. (3) din Regulamentul CE nr. 1122/2009, astfel cum a reținut instanța de apel”.

Examinând această susținere, se constată că ea este întemeiată, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta solicitând angajarea răspunderii Statului Român pentru prejudiciile create particularilor prin încălcarea dreptului comunitar, conform jurisprudenței CJUE, și indicând expres că dispozițiile comunitare încălcate sunt cele cuprinse în art. 34 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 73/2009, art. 2 din Regulamentul (CE) nr. 1120/2009.

Potrivit art. 34 din Regulamentul CE nr. 73/2009 de stabilire a unor norme comune pentru sistemele de ajutor direct pentru agricultori în cadrul politicii agricole comune și de instituire a anumitor sisteme de ajutor pentru agricultori, de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1290/2005, (CE) nr. 247/2006, (CE) nr. 378/2007 și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1782/2003, „(1) Ajutorul din cadrul schemei de plată unică se acordă agricultorilor la activarea drepturilor de plată pe hectar eligibil. Drepturile de plată activate vor acorda dreptul la plata sumei stabilite în cadrul schemei.

(2) În sensul prezentului titlu, «hectar eligibil» înseamnă:

(a) orice suprafață agricolă a exploatației și orice suprafață plantată cu specii forestiere cu ciclu scurt de producție (cod NC ex 0602 90 41), care este utilizată pentru o activitate agricolă sau, în cazul în care suprafața este utilizată și în activități neagricole, activitatea agricolă să predomine.”

Articolul 2 din Regulamentul nr. 1120/2009, abrogat prin Regulamentul delegat (UE) nr. 639/2014 al Comisiei din 11 martie 2014 de completare a Regulamentului nr. 1307/2013 și de modificare a anexei X la regulamentul menționat (JO 2014, L 181, p. 1), aplicabil în cauză, avea următorul cuprins:

„În sensul titlului III din Regulamentul […] nr. 73/2009 și în sensul prezentului regulament, se aplică următoarele definiții:

(a) «terenuri arabile» înseamnă terenurile cultivate în scopul producției de culturi sau menținute în bune condiții agricole și de mediu în conformitate cu articolul 6 din Regulamentul […] nr. 73/2009, indiferent dacă terenurile respective sunt sau nu acoperite de sere sau de un mijloc de protecție fix sau mobil; […]”

În cauză, s-a reclamat încălcarea acestor reglementări prin decizia nr. 816/CA/11.06.2018 pronunțată în dosarul nr. x/88/2017 de Curtea de Apel Constanța – Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal. Prin această decizie, Curtea de Apel Constanța a admis recursul declarat de recurenta pârâtă Agenția de plăți și intervenție pentru agricultură - Centrul Județean B împotriva sentinței civile nr. 1696/10.10.2017 pronunțate de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. x/88/2017, în contradictoriu cu intimata reclamantă A S.R.L., a casat în tot sentința recurată și rejudecând, a respins acțiunea reclamantei ca nefondată.

Această decizie reprezintă o hotărâre a unei instanțe naționale de ultim grad, ea fiind pronunțată în recursul declarat în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și definitivă conform art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În materia contenciosului administrativ, hotărârile pronunțate în primă instanță nu pot fi atacate cu apel, singura cale de atac de reformare ce poate fi exercitată fiind aceea a recursului.

Răspunderea unui stat membru pentru prejudiciile cauzate de o hotărâre a unei instanțe naționale de ultim grad prin care se încalcă o normă de drept al Uniunii este reglementată în condițiile stabilite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în special la punctul 51 din Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler (C-224/01, EU:C:2003:513):

„În ceea ce privește condițiile în care un stat membru este obligat să repare prejudiciul cauzat persoanelor particulare prin încălcări ale dreptului comunitar care îi sunt imputabile, din jurisprudența Curții rezultă că acestea sunt în număr de trei, respectiv că norma juridică încălcată are ca obiect să confere drepturi persoanelor particulare, că încălcarea este suficient de gravă și că există o legătură directă de cauzalitate între încălcarea obligației care revine statului și prejudiciul suferit de persoanele vătămate (hotărârea Haim, citată anterior, considerentul 36).”

În cauză, nu se contestă că prima condiție enunțată este îndeplinită. Normele de drept comunitar, la a căror încălcare se referă acțiunea principală, sunt cele cuprinse în art. 34 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 73/2009 și art. 2 din Regulamentul (CE) nr. 1120/2009, acestea stabilind norme comune pentru sistemele de ajutor direct pentru agricultori în cadrul politicii agricole comune și de instituire a anumitor sisteme de ajutor pentru agricultori, respectiv a norme de aplicare a schemei de plată unică prevăzute în titlul III din Regulamentul (CE) nr. 73/2009.

Astfel cum a constatat instanța de apel, reglementările pretins încălcate, expuse mai sus, conferă drepturi persoanelor particulare, Regulamentele în discuție fiind de imediată aplicare și conferind particularilor drepturi, în materia plăților acordate direct fermierilor în cadrul schemelor de sprijin. Nu se poate contesta că aceste dispoziții au ca scop să confere drepturi persoanelor particulare.

Analiza celei de-a doua condiții, a cărei neîndeplinire a fost constatată de instanța de apel, presupune a se stabili dacă există o încălcare a normelor comunitare și dacă ea este suficient de gravă, respectiv dacă soluționarea chestiunii de drept invocate în cauză ar rezulta din jurisprudența stabilită a Curții sau nu ar permite nicio îndoială rezonabilă.

Revine instanței naționale sesizate cu cererea de despăgubire să aprecieze, ținând seama de toate elementele care caracterizează situația în cauză, dacă instanța națională de ultim grad a săvârșit o încălcare suficient de gravă a dreptului Uniunii, prin nerespectarea în mod evident a dispozițiilor aplicabile din dreptul Uniunii, inclusiv a jurisprudenței relevante.

În ceea ce privește această condiție, astfel cum s-a statuat, în hotărârea Curții din 30 septembrie 2003 în cauza C-224/01, paragraful 53, este necesar să se ia în considerare specificitatea funcției juridice, precum și cerințele legitime de certitudine juridică. Răspunderea statului în urma unei încălcări a dreptului comunitar printr-o astfel de hotărâre nu poate fi angajată decât în cazul excepțional în care judecătorul a nerespectat în mod evident dispozițiile legale aplicabile. (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler, C-224/01, EU:C:2003:513, punctul 53, precum și Hotărârea din 13 iunie 2006, Traghetti del Mediterraneo, C-173/03, EU:C:2006:391, punctele 32 și 42).

Pentru a stabili dacă această condiție este îndeplinită, instanța națională sesizată printr-o cerere de reparare trebuie să ia în considerare toate elementele care caracterizează situația care îi este prezentată. Aceste elemente includ, în special, nivelul de claritate și precizie a normei încălcate, caracterul intenționat al încălcării, caracterul scuzabil sau nescuzabil al erorii de drept, poziția luată, după caz, de o instituție comunitară, precum și neîndeplinirea, de către instanța în cauză, a obligației sale de acțiune pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare în temeiul celui de-al treilea paragraf din articolul 234 CE, astfel cum a statuat Curtea în par. 54 și 55 ale hotărârii pronunțate în cauza C-224/01.

În orice caz, o încălcare a dreptului comunitar este suficient de gravă atunci când hotărârea în cauză a fost luată cu ignorarea evidentă a jurisprudenței Curții în materie (a se vedea, în acest sens, hotărârea Brasserie du pêcheur și Factortame, par. 56 din Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler, C-224/01). Sub acest aspect, se remarcă faptul că Hotărârea pronunțată de CJUE la data de 29.04.2021 în cauzele conexate C-294/19 și C-304/19, reprezentând jurisprudența Curții cu incidență în problema aspectelor de neeligibilitate a suprafețelor de terenuri exploatate de către societatea A S.R.L., este ulterioară soluționării litigiului din dosarul nr. x/88/2017.

În ceea ce privește nerespectarea de către Curtea de Apel a obligației de a sesiza CJUE pentru interpretarea prevederilor art. 34 alin. (2) din Regulamentul (CE) 73/2009 și a art. 2 din Regulamentul (CE) nr. 1120/2009, instanța de apel a reținut în mod corect că aceasta nu poate atrage prin ea însăși răspunderea statului, întrucât dispoziția pretins încălcată nu reprezintă o normă comunitară care să confere drepturi particularilor. Pe de altă parte, situația invocată a fost apreciată de către instanță în contextul analizei condiției caracterului vădit al încălcării dreptului comunitar, astfel cum a stabilit CJUE în paragraful 55 din hotărârea pronunțată în cauza Köbler.

În analiza efectuată, este necesar a se observa elementele relevante care rezultă din litigiul finalizat prin hotărârea despre care se pretinde că a încălcat vădit dreptul comunitar, în raport cu acestea putându-se aprecia în ce măsură instanța nu și-a respectat obligația sa de acțiune pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare în temeiul celui de-al treilea paragraf din articolul 267 din Tratat.

Obiectul cererii de chemare în judecată în dosarul nr. x/88/04.04.2017, este reprezentat de contestația reclamantei A S.R.L. împotriva deciziilor emise de pârâta Agenția de plăți și intervenție pentru agricultură - Centrul județean B.

Această contestație a fost soluționată în primă instanță prin sentința civilă nr. 1696/10.10.2017 pronunțată de Tribunalul Tulcea, prin care a fost admisă acțiunea reclamantei și au fost anulate deciziile emise de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură – Centrul județean B și procesele verbale de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare.

Stabilind situația de fapt, prima instanță a reținut că, în perioada 2007-2014, reclamanta a beneficiat de plăți directe acordate de către APIA – Centrul Județean B însă, ca urmare a verificărilor efectuate de către Direcția Antifraudă, Control Intern și Supracontrol – Serviciul Antifraudă cu privire la acordarea sprijinului financiar pentru perioada 2007-2014 către societatea reclamantă, s-a încheiat procesul verbal de constatare nr. 7314/22.02.2016 în cuprinsul căruia s-a concluzionat faptul că aceasta nu putea beneficia de plăți directe întrucât terenurile folosite sunt amenajări piscicole și nu se regăsesc în lista suprafețelor agricole eligibile. În baza procesului verbal anterior menționat, pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură – Centrul Județean B a dispus recuperarea sumelor plătite reclamantei necuvenit, prin retragerea întregului sprijin acordat acesteia în perioada 2007-2014.

Contestațiile administrative formulate de către reclamantă împotriva proceselor verbale de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare au fost respinse de către pârâtă.

Instanța a avut în vedere art. 80 din Regulamentul CE nr. 1122 din 2009 care reglementează situația plăților necuvenite, obligația agricultorului de returnare a sumelor precum și excepția de la obligația de rambursare reglementată de alin. (3) al articolului menționat.

În motivarea sentinței, prima instanță a consemnat următoarele:

„În acord cu opinia pârâtei, instanța consideră că în cauza de față sunt incidente normele comunitare mai sus arătate care exclud de la rambursare plățile efectuate din culpa autorității.

Astfel, este de necontestat faptul că toate cererile de plată formulate de către reclamantă au fost însoțite de contractul de concesiune nr. 35/2001 încheiat de aceasta cu Consiliul Județean B, în cuprinsul căruia se arată în mod expres că terenul concesionat (pentru care se solicită sprijin) este ocupat de o amenajare piscicolă și că reclamanta avea obligația să-l folosească în scop piscicol.

În aceste condiții, cazul de neconformitate pentru care s-a dispus rambursarea sumelor acordate reclamantei nu se datorează neglijenței acesteia sau unei acțiuni deliberate. Dimpotrivă, reclamanta prin documentele anexate cererilor de plată a prezentat date faptice concrete și suficiente pentru verificarea de către funcționarii din cadrul APIA a condițiilor de eligibilitate pentru acordarea ajutorului.

Mai mult decât atât, pentru campaniile 2008 și 2009, controalele administrative realizate de către funcționarii din cadrul APIA B au fost urmate și de controale la fața locului, aceștia concluzionând în sensul îndeplinirii condițiilor de eligibilitate în vederea acordării ajutorului solicitat de către reclamantă pentru activitățile agricole desfășurate pe terenul concesionat, aspecte menționate în cuprinsul procesului verbal încheiat de Direcția Antifraudă, Control Intern și Supracontrol.

În acest context, dacă s-ar accepta ideea că o amenajare piscicolă nu poate fi încadrată în categoria de folosință arabil așa cum susține pârâta, fără dubiu că plățile acordate reclamantei sunt rezultatul unei erori comise de către angajații pârâtei care au interpretat si aplicat greșit normele legale incidente la situația de fapt concret și complet prezentată de către societatea comercială.

Nu se poate reține că reclamanta trebuia să cunoască că nu poate beneficia de plăți directe pentru terenul în discuție, câtă vreme însăși pârâta, autoritatea responsabilă cu efectuarea controalelor referitoare la îndeplinirea cerințelor de eligibilitate, a considerat vreme de 7 ani că reclamanta este îndreptățită la acordarea de plăți directe pentru suprafața de teren concesionată.

Pe de altă parte, așa cum susține și reclamanta, instanța constată că deciziile supuse analizei sunt nelegale și pentru faptul că măsura restituirii sumelor acordate reclamantei a fost dispusă de către pârâtă după împlinirea termenului de 1 an de la data efectuării plății, termen stabilit de art. 80 alin. (3) din Regulamentul CE nr. 1122 din 2009.”

Din cele expuse, rezultă că, prin argumentele decizorii ale instanței, a fost reținută incidența normelor comunitare care exclud de la rambursare. Astfel, instanța a făcut referire expresă la „cazul de neconformitate pentru care s-a dispus rambursarea sumelor acordate reclamantei” și nu a statuat în sensul eligibilității suprafețelor de terenuri exploatate de către societatea A S.R.L. Dimpotrivă, instanța a arătat expres că „în cauza de față sunt incidente normele comunitare mai sus arătate care exclud de la rambursare plățile efectuate din culpa autorității” și a mai precizat ulterior și că „dacă s-ar accepta ideea că o amenajare piscicolă nu poate fi încadrată în categoria de folosință arabil așa cum susține pârâta, fără dubiu că plățile acordate reclamantei sunt rezultatul unei erori comise de către angajații pârâtei”.

Întrucât instanța a stabilit că sunt incidente normele care exclud de la rambursare plățile efectuate din culpa autorității, această împrejurare presupune că, în cadrul raționamentului logico-juridic care a condus la pronunțarea soluției, instanța nu a înlăturat premisa aplicării acestor norme, aceea că plățile erau necuvenite.

Astfel, articolul 80 din Regulamentul CE nr. 1122 din 2009 poartă denumirea „Recuperarea plăților necuvenite” iar aplicarea sa este condiționată de existența premisei arătate în pct. 1 al articolului, care arată că dispoziția legală este aplicabilă „în cazul în care a primit plăți necuvenite”.

Or, sub acest aspect, din considerentele expuse de prima instanță în motivarea hotărârii sale nu rezultă că ar fi fost validată susținerea reclamantei în sensul că suprafețele ar fi fost eligibile iar plățile au fost, în consecință, cuvenite.

În acest sens, este de observat că poziția procesuală a reclamantei a fost construită atât din susțineri vizând caracterul eligibil al terenurilor cât și din susțineri vizând excluderea de la rambursare a plăților, însă tribunalul a înlăturat implicit prima teză, reținând-o pe cea subsidiară, aceea a situației de excludere.

Cu toate acestea, reclamanta nu a formulat calea legală de atac împotriva sentinței.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs doar pârâta Agenția de plăți și intervenție pentru agricultură - Centrul Județean B, care a susținut motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În soluționarea acestui recurs, Curtea de Apel Constanța a pronunțat decizia prin care a admis recursul, a casat hotărârea recurată și, rejudecând, a respins acțiunea ca nefondată.

În ceea ce privește limitele în care putea fi realizată judecata de către Curtea de Apel Constanța, este de observat că judecata în căile de atac urmează reguli specifice exercitării controlului judiciar. Pentru că în Legea contenciosului administrativ nu există nicio dispoziție expresă, în litigiile de contencios administrativ și fiscal sunt aplicabile prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc motivele de nelegalitate pentru care se poate dispune casarea unei hotărâri. De asemenea, față de dispozițiile art. 477 și 494 C. proc. civ., instanța de recurs este ținută să judece în limitele criticilor formulate prin cererea de recurs, ceea ce presupune că nu statuează asupra tuturor problemelor de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea criticate de recurent.

Totodată, pentru a se determina limitele apărărilor intimatului ce vor trebui analizate în calea de atac cu care instanța este învestită, este necesar a se verifica dacă acesta, pentru a evita definitivarea autorității de lucru judecat atașate considerentelor care rezolvă probleme litigioase, nu se afla în situația de a formula recurs incident sau provocat ori chiar recurs principal împotriva considerentelor.

În considerentele deciziei Curții de Apel Constanța au fost subliniate aceste repere, instanța consemnând în decizia sa că „sub un prim aspect, semnalat și de intimata reclamantă, recurenta a preluat în cererea de recurs toate apărările formulate la fondul cauzei împotriva cererii reclamantei, fără a se rezuma la considerentele reținute de instanța de fond și care, în opinia sa, se circumscriu cauzei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În raport de motivul de casare invocat, instanța va analiza doar criticile care se referă la considerentele avute în vedere de instanța de fond la admiterea cererii.”

În acest sens, instanța de recurs a avut în vedere art. 80 din Regulamentul CE nr. 1122/2009 și a considerat că „în raport de aceste dispoziții legale aplicabile în cauză, problema esențială în cauza de față constă în a determina dacă suntem în prezența unei erori exclusive a autorității competente, așa cum a susținut intimata reclamantă, sau dacă această eroare putea fi depistată de agricultor astfel încât el să nu mai fie exclus de obligația de rambursare.”

Astfel, din contextul litigiului, rezultă că problema eligibilității suprafeței de teren în discuție nu a fost tranșată de prima instanță în sensul dorit de reclamantă.

Dimpotrivă, din motivarea primei instanțe, rezultă că argumentul decizoriu pentru admiterea acțiunii este acela al încadrării în situația de excepție prevăzută de art. 80 din Regulamentul CE nr. 1122 din 2009. Or, aplicarea acestei prevederi legale presupunea, ca ipoteză, efectuarea unor plăți necuvenite.

Un asemenea considerent este contrar celor susținute în cauză de reclamantă, caz în care, deși acțiunea sa a fost admisă, situație în care nu avea interesul de a promova calea de atac împotriva dispozitivului, ea justifica acest interes în privința considerentelor, mai ales în situația în care calea de atac principală a fost declarată de partea adversă. Astfel, în ipoteza în care intimatul din apelul principal nu are un interes pregnant de a formula el însuși apel principal, dar, constatând că partea adversă a procedat la declararea căii de atac și, eventual, luând cunoștință de motivele apelului și de limitele devoluțiunii fixate prin acestea, poate considera