ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1801/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2015 la data de 16.02.2015, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la: 1) plata echivalentului în RON al sumei de 57.588,5 Euro reprezentând creanța deținută de doamna B. împotriva A.P.I.A., în cadrul Schemei de Plată Unică pe Suprafață, creanță ce a fost cesionată reclamantei prin Contractele de garanție a obligației de plată a arendei rezultate în temeiul Contractelor de arendare nr. x/26.11.2013, în cuantum de 22.875,5 Euro; nr. 118/27.02.2014, în cuantum de 25.609,4 Euro; nr. 325/15.11.2013, în cuantum de 9.103,6 Euro; 2) plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate pe cale principală, la nivelul dobânzii de referință a BNR aplicabil conform O.G. nr. 13/2011, de la data de 16 octombrie 2014 și până la data introducerii prezentei acțiuni, sumă estimată provizoriu la valoarea de 4.406 RON și, ulterior, până la data plății efective; 3) plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu acest proces. În drept au fost invocate art. 1566 și urm. C. civ. coroborate cu dispozițiile Contractelor de cesiune și ale celor de arendare, dispozițiile Regulamentului nr. 73/2009 coroborate cu dispozițiile Regulamentului nr. 1120/2009, dispozițiile H.G. nr. 863/7.10.2014, precum și restul dispozițiilor legale citate în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Prin întâmpinarea formulată de pârâta A.P.I.A. s-a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Prin încheierea de ședință din data de 20.05.2015 a fost admisă excepția necompetenței funcționale a secției civile și a fost înaintată cauza spre soluționare secției a II-a contencios administrativ și fiscal.

Hotărârile pronunțate în primă instanță: Pe rolul Tribunalului București, secția a II a de contencios administrativ și fiscal cauza a fost înregistrată sub nr. x/2015*. Prin sentința civilă nr. 5304/22.07.2015, pronunțată de această instanță a fost admisă excepția necompetenței funcționale, s-a dispus declinarea cauzei în favoarea secției a IV-a Civilă a Tribunalului București și s-a constatat ivit conflictul negativ de competență. Prin sentința civilă nr. 2594/14.10.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IV-a civilă. La data de 06.04.2016, pârâta a formulat cerere de intervenție forțată a intervenientei B., cerere care a fost admisă în principiu la termenul de judecată din data de 15.06.2016. Prin sentința civilă nr. 969/06.07.2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei APIA, ca neîntemeiată; a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (APIA), ca neîntemeiată, și a respins cererea de intervenție forțată formulată de pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, în contradictoriu cu intervenienta B., ca neîntemeiată

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. S.R.L.. Prin decizia nr. 1020 din 27.11.2017, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul astfel formulat de reclamantă.

Hotărârea pronunțată în recurs: Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta - reclamantă A. S.R.L. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 899 din 18 aprilie 2019, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Hotărârea pronunțată în apel, în rejudecare: Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, la data de 23.05.2019, sub nr. x/2019. Prin decizia nr. 1039 din data de 11.07.2019, a fost admis apelul formulat de reclamantă, dispunându-se schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul că a fost admis[ acțiunea și a fost obligată pârâta APIA să plătească reclamantei echivalentul în RON, la cursul BNR din ziua plății, a sumei de 57.588,50 euro, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data 26.11.2014 în ceea ce privește suma de 38.740 euro (171.234,18 RON), respectiv de la data de 23.01.2015, în ceea ce privește diferența de 18.848,50 euro, și până la data plății debitului principal. Celelalte dispoziții ale sentinței apelate au fost menținute. Intimata-pârâta a fost obligată să plătească apelantei-reclamante 6.190 RON reprezentând cheltuieli de judecată la fond, 3095 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel și 3145,92 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în recurs.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva acestei ultime decizii, pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură(APIA) a declarat prezentul recurs. În dezvoltarea motivelor de recurs, după prezentarea situației de fapt, se arată că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 11 din Regulamentul (CE) nr. 1290/2005, art. 11 din Regulamentul (CE) nr. 1306/2013 și art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 125/2006, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. Consideră recurenta că soluția pronunțată de instanța de fond este eronată având în vedere faptul că, în analizarea cauzei, aceasta a pierdut din vedere prioritatea pe care o are legislația comunitară față de legislația națională, precum și regimul special pe care îl au creanțele cu titlu de subvenție în agricultură. În concret, instanța de apel, în mod greșit a statuat asupra faptului că subvențiile în agricultură se supun prevederilor generale de drept comun și pot fi cesionate. Prin Decizia recurată, instanța s-a limitat a invoca prevederile art. 1566 și 1578 din C. civ., concluzionând în mod greșit faptul că "în mod nelegal (contrar art. 1578 alin. (1) lit. a) C. civ.) intimata debitoare cedată a efectuat plăți către debitoarea cedentă, pârâta B., singurele plăți valabile pe care le mai putea face fiind cele pe care trebuia să le facă creditoarei cesionare ce-i comunicase cesiunea, apelanta - reclamantă." Precizează recurenta că un prim motiv de recurs este legat de încălcarea dispozițiilor art. 4 din C. proc. civ., precum și al art. 15 din Legea nr. 24/2000. Așadar, instanța de apel a încălcat prevederile europene în materie, respectiv art. 11 din Regulamentul (CE) nr. 1290/2005 și art. 11 din Regulamentul (CE) nr. 1306/2013, care interzic în mod expres plata subvențiilor către alte persoane cu excepția fermierilor beneficiari. A doua prevedere legală încălcată de instanța este, în susținerea recurentei, art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 125/2006. În acest context, se precizează că prezentul litigiu s-a născut urmare calității de arendator pe care o are intimata A. S.R.L., fermierul cu care APIA a avut raporturi juridice directe fiind arendașa B.. Concluzia normei de drept speciale înscrise în art. 6 din O.U.G. nr. 125/2006 este aceea că arendatorul nu poate beneficia de subvenții, neexistând vreo excepție de la această regulă. Se mai arată că rezultă neîndoios faptul că intenția legiuitorului a fost aceea de a sprijini (subvenționa) activitatea agricolă, iar nu alte angajamente de natura operațiunilor comerciale cu caracter privat. Referitor la prioritatea normelor de drept speciale față de cele generale, sunt evocate considerente ale Deciziei nr. 962/2014 și Deciziei nr. 1103/05.02.2009 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție. La dosarul de fond al cauzei de află Contractul de arendare cu nr. 118/27.02.2014, iar Contractul de cesiune de creanță are în conținut anul 2013. Fără o dată certă, evocă recurenta ipoteza că acesta ar fi fost încheiat anterior contractului de arendare, lucru imposibil din punct de vedere legal (cesionarea unei creanță care nu se născuse și nu exista). Se solicită instanței de recurs să observe că instanța de apel, procedând la opozabilitatea față de instituția recurentă a înscrisurilor sub semnătură privată denumite "Contracte de cesiune de creanță", a făcut posibilă obținerea subvenției în agricultură de către o altă persoană decât cea care este îndreptățită în mod legal, ceea ce echivalează cu un mecanism juridic similar celui prin interpunere de persoane, ipoteză de neacceptat. Totodată, se susține că actele de cesiune încheiate între A. și fermierul B. nu au ca finalitate folosirea sumei ce reprezintă subvenția pentru exploatarea terenurilor agricole, ci sunt de natura a schimba destinația sumei respective, în sensul că ar urma să constituie o modalitate de plată a arendei. O atare destinație este în mod evident diferită de cea legală, pentru că arenda reprezintă plata cedării folosinței terenului agricol în scopul eventualei lui exploatări și nu poate avea semnificația unei investiții în exploatarea terenului luat în arendă. In sensul celor expuse anterior, se invocă drept necesar a fi avută în vedere definiția dată schemelor de plăți, ca fiind mecanisme de susținere a producătorilor agricoli, astfel că suma urmează a fi plătită doar persoanelor care exploatează terenul agricol pentru care se solicită plata, cu destinația expresă de a susține agricultura din statele Uniunii Europene. Critică recurenta și dispoziția instanței de apel referitoare la obligarea sa de a plăti dobânda legală, în sensul că, prin stabilirea acestei obligații, instanța a reținut în mod greșit prevederile art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011. Potrivit art. 2 din O.G. nr. 13/2011, sumele sub formă de dobânzi se vor plăti numai dacă acordarea acestora rezultă din prevederi contractuale sau din dispoziții legale exprese, iar în cazul în care contractul sau dispoziția legală prevede faptul că obligația este purtătoare de dobânzi, fără să se prevadă rata dobânzii, se va acorda dobânda legală. În speță, consideră că dobânda legală nu este datorată pentru că între A.P.I.A. și intimata - reclamantă nu există un contract care să prevadă clauze în acest sens, motiv pentru care se impunea respingerea cererii privind acordarea dobânzilor legale.

Apărările formulate în cauză: Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca inadmisibile, sau constatarea nulității primelor trei motive de recurs, întrucât vizează aspecte intrate în autoritatea de lucru judecat, iar în ceea ce privește motivul de recurs privind plata dobânzii legale, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 23 iunie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - APIA împotriva deciziei nr. 1039A din data de 11 iulie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată la data de 29 septembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. Aspectele pe care intimata le-a invocat drept motive de nulitate a unora dintre motivele de recurs nu au constituit un obstacol pentru constatarea admisibilității în principiu a cererii de recurs, pentru că această cererea are caracter unitar așa încât s-a evaluat și stabilit admisibilitatea căii de atac prin raportare la conținutul său integral.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., făcând și aplicarea prevederilor art. 499 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prealabil analizei relative la criticile dezvoltate de recurentă în susținerea recursului pendinte este necesar a fi subliniat faptul că decizia supusă controlului judiciar este una care a fost pronunțată în rejudecarea apelului, după casarea unei prime decizii ce a fost adoptată în apel într-un ciclu procesual anterior. Astfel, instanța ce a avut a rejudeca pricina în apel era ținută de rigorile stabilite prin art. 501 alin. (1) din C. proc. civ. care prevede că, (1) În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul". Nu numai că dezlegările care au fost date în cadrul recursului soluționat în primul ciclu procesual s-au impus instanței de rejudecare a apelului prin efectul menționatei norme procedurale imperative, dar respectivele dezlegări se impun și în judecata prezentului recurs, pentru că au autoritate de lucru judecat și, în conformitate cu prevederile art. 430 alin. (1) și (2) coroborat cu art. 435 alin. (1) din C. proc. civ., ele se bucură de prezumția de adevăr și incontestabilitate, fiind totodată obligatorii pentru părți. Este necesar a fi observat și faptul că, în cadrul judecății realizate în primul ciclu procesual de instanța de apel, au fost făcute o serie de statuări ori constatări de fapt contrare celor ce fuseseră reținute de prima instanță, reținându-se totuși că ele nu erau de natură a conduce la reformarea soluției adoptate la judecata în fond a pricinii (în condițiile în care soluția dată în primul ciclu procesual a fost aceea de respingere a apelului exercitat de partea reclamantă). În această categorie se situează constatările referitoare la: dobândirea de dată certă, prin înregistrarea lor în Arhiva de Garanții Reale Mobiliare a contractelor de cesiune de creanță încheiate între arendașul-cedent B. și cesionarul S.C. A. S.R.L.; caracterul de eroare materială evidentă a mențiunii făcute în notificarea către APIA a menționatelor contracte de cesiune în sensul că data încheierii unuia dintre aceste contracte (cel cu nr. x) ar fi 14.10.2013. Respectivele statuări/constatări au dobândit autoritate de lucru judecat pentru că partea căreia îi erau defavorabile, și anume pârâta, nu a formulat recurs incident sau recurs împotriva considerentelor, spre a-și exercita dreptul de a le supune controlului instanței de recurs în conformitate cu prevederile art. 491 raportat la art. 472 C. proc. civ. și art. 461 alin. (2) C. proc. civ. și a obține astfel reformarea, înlăturarea ori înlocuirea lor. Analizând în acest context criticile pe care recurenta pârâtă le-a formulat împotriva deciziei date în rejudecarea apelului, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat. Considerentele avute în vedere sunt următoarele: Printr-un prim motiv de recurs, recurenta critică decizia instanței de apel în sensul că ar fi contrară prevederilor art. 4 din C. proc. civ. și art. 15 din Legea 24/2000, prin aceea că nu a acordat prioritate nici reglementărilor europene și nici celor naționale speciale și derogatorii, anume celor conținute în art. 11 din Regulamentul CE nr. 1290/2005, art. 11 din Regulamentul CE 1306/2013 și art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 125/2006. Aceste critici sunt susceptibile de analiză în coordonatele motivului de recurs reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. (referitor la invocata încălcare a art. 4 din C. proc. civ.) și prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (referitor la invocata încălcare a art. 15 din Legea 24/2000). Aceste critici sunt formulate de recurentă cu ignorarea atât a împrejurării că litigiul a parcurs două cicluri procesuale, dar și a normelor procedurale menționate în precedent, care consacră forța obligatorie a dezlegărilor date în anteriorul ciclu procesual de instanța de casare și autoritatea de lucru judecat a acelor statuări împotriva cărora nu au fost formulate căi de atac în termenele și condițiile prescrise de lege. Înalta Curte notează că, în precedentul ciclu procesual, instanța de apel reținuse incidența reglementărilor invocate de recurenta pârâtă, ca reprezentând un impediment legal pentru a fi obligată pârâta la plata către reclamantă a sumelor reprezentând subvenții de sprijin pentru agricultori, sume ce i-au fost cedate prin contracte de cesiune încheiate cu arendașul-intervenienta B.. Mai concret, instanța de apel reținuse că actele juridice încheiate de reclamanta-arendator cu intervenienta-arendaș nu au aptitudinea de a transfera reclamantei creanțele având ca obiect sumele cuvenite arendașului cu titlu de subvenții pentru agricultură. Statuările astfel făcute au fost reformate în recurs, prin soluția de casare conținută în decizia civilă nr. 899/18.04.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II a civilă, stabilind instanța de casare că nu există nicio dispoziție legală, în dreptul UE ori în cel național, care să prevadă că subvențiile acordate agricultorilor ar avea o afectațiune specială, astfel încât acești bani să fie folosiți numai pentru cultivarea terenurilor pentru care a fost acordată subvenția. Din perspectiva modului de aplicare, la situația părților din prezenta cauză, a prevederilor art. 11 din Regulamentul CE nr. 1290/2005, art. 11 din Regulamentul CE 1306/2013 și art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 125/2006, instanța de casare a dat dezlegarea potrivit căreia: APIA are, potrivit art. 3 lit. c) și d) din O.U.G. nr. 125/2006, atribuții privind autorizarea și executarea plăților autorizate către beneficiari, cum este și numita B., deponenta cererii de acordare a plăților, numai că odată ce s-a constatat că cel care a depus cererea de acordare a plăților este îndreptățit la această plată, acesta poate face orice dorește cu suma respectivă, inclusiv să o cesioneze. Totodată, s-a reținut că sumele reprezentând subvenție pentru fermierii ce cultivă terenuri agricole au menirea de a încuraja agricultorii, dar aceste sume sunt acordate după ce fermierii au făcut cheltuielile necesare pentru cultivarea respectivelor terenuri - cheltuieli care, în speță, au pus arendașul în imposibilitate de a plăti arenda la termenul stabilit -, iar APIA are atribuția de a primi, autoriza și executa plățile către cei care pot beneficia de aceste subvenții. Însă, odată stabilit dreptul acestor persoane de a primi subvențiile, ele pot dispune în mod liber de sumele respective, neexistând vreo dispoziție legală în dreptul UE sau în dreptul național care să stabilească o afectațiune specială a acestor sume. În continuarea acestui raționament instanța de casare a stabilit că, în speță: nu are niciun fel de importanță calitatea de agricultor a arendatorului (reclamanta S.C. A. SRL), ci doar faptul că acesta a încheiat cele trei contracte de arendă cu numita B., plata sumelor datorate cu titlu de arendă fiind garantată prin câte o cesiune de creanță, fiind astfel perfect aplicabile dispozițiile art. 1566 și ale art. 1578 alin. (1) C. civ. că este necesar a fi distins între cele două raporturi juridice existențe în cauză, anume: un raport juridic administrativ existent între arendașa B. și APIA (raport în care APIA are dreptul de a autoriza și executa plata subvențiilor către arendașă) și un alt raport juridic, civil, stabilit între reclamantă, în calitate de arendator, și arendașă, în care părțile au calitatea de cedent (arendașul) și cesionar (arendatorul) cu privire la subvenția cuvenită arendașului. Prin decizia recurată, instanța a rejudecat apelul dând acestor dezlegări eficiența pe care legiuitorul le-a atribuit-o prin art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., anume a respectat caracterul lor obligatoriu fără a mai putea face o proprie evaluare în privința modului de interpretare și aplicare în speță a prevederilor art. 11 din Regulamentul CE nr. 1290/2005, art. 11 din Regulamentul CE 1306/2013 și art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 125/2006 și art. 1566, 1578 C. civ. În consecință, Înalta Curte constată că este vădit nefondat primul motiv de recurs, care conține critici potrivit cărora instanța de apel ar fi încălcat principiul priorității normelor proprii dreptului european, consacrat prin prevederile art. 4 din C. proc. civ., și principiul de drept potrivit căruia legea specială derogatorie se aplică prioritar față de legea generală în conformitate cu prevederile art. 15 din Legea 24/2000; modalitatea de interpretare și aplicare a acestor norme nu a fost stabilită de instanța de apel, ci de instanța de casare prin hotărârea pronunțată în precedentul ciclu procesual, al cărei caracter obligatoriu este instituit prin lege. În ce privește hotărârile judecătorești pe care recurenta a înțeles să le invoce prin motivele de recurs, se cuvine a fi observat că ele sunt decizii de speță, ilustrând modalitatea în care legea a fost interpretată și aplicată în litigii care nu au legătură cu prezenta pricină. Ca atare, ele nu pot constitui suportul unei concluzii în sensul nelegalității deciziei prin care s-a tranșat cu privire la situația litigioasă existentă între reclamanta S.C. A. S.R.L. și pârâta APIA, care se grefează pe contractele de cesiune de creanță încheiate de reclamantă cu intervenienta-arendaș B. cu privire la sumele reprezentând subvenții pentru agricultură. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, se susține caracterul netransmisibil al subvențiilor din agricultură, situația față de care recurenta consideră că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1569 din C. civ. - motiv de recurs susceptibil de analiză în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Critica astfel susținută de recurentă este formulată prin raportare la premisa potrivit căreia instanța de rejudecare a apelului a fost cea care a stabilit caracterul transmisibil al creanțelor în litigiu. Or, o atare premisă este una evident eronată în condițiile în care caracterul transmisibil al respectivelor creanțe a constituit un aspect anterior tranșat de instanța de casare, așa încât în etapa rejudecării apelului era obligatoriu a se respecta și această dezlegare, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ. În cadrul celui de-al treilea motiv de recurs se susține interpretarea greșită făcută de instanța de apel cu privire la validitatea contractelor de cesiune de creanță și la destinația și scopul subvențiilor în agricultură. În acest context, se afirmă că respectivele contracte au fost încheiate cu încălcarea prevederilor art. 1569 din C. civ. pentru că nu conțin număr de înregistrare și data la care au fost încheiate, dar și pentru că reprezintă anexe la contractele de arendă. Și această critică este susceptibilă de analiză în contextul motivului reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Art. 1569 C. civ. (cu denumirea marginală Creanțe care nu pot fi cedate) reglementează caracterul netransmisibil prin cesiune a unei anumite categorii de creanțe, anume a celor "care sunt declarate netransmisibile de lege". Or, creanțele în litigiu nu puteau fi incluse în această categorie de instanța ce a pronunțat decizia supusă recursului pendinte pentru că prin decizia de casare e se stabilise tocmai situația contrară, anume aceea că ele reprezintă creanțe transmisibile sumele de bani cuvenite agricultorilor care au depus cererile de acordare a subvențiilor și si-au demonstrat - în urma verificărilor efectuate de APIA - dreptul de a beneficia de aceste subvenții. Cât privește faptul că nu ar avea dată certă contractele de cesiune încheiate sub forma înscrisurilor sub semnătură privată, spre a fi opozabile recurentei pârâte din perspectiva prevederilor art. 278 din C. proc. civ., se constată că aceste chestiuni au fost analizate și tranșate în primul ciclu procesual, în apel, în sensul că respectivele acte juridice au dată certă dobândită prin înregistrarea lor, la data de 19.08.2014, în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare. De asemenea, s-a reținut că reprezintă o evidentă eroare materială mențiunea potrivit căreia ar fi fost încheiat la data de 14.10.2013 contractul de cesiune de creanță ce constituie anexa contractului de arendare nr. x/27.02.2014. Cum aceste constatări ale instanței de apel nu au fost atacate cu recurs de partea pârâtă în primul ciclu procesual, ele au dobândit autoritate de lucru judecat, astfel că nu mai puteau forma obiect de reevaluare în etapa rejudecării apelului. Mai mult, o asemenea reevaluare era oprită și din perspectiva principiului general de drept non reformatio in pejus (interdicția de a se înrăutăți situația unei părți în propria cale de atac), în contextul în care rejudecarea a avut loc urmare a admiterii recursului exercitat de partea adversă. În consecință, apare ca vădit nefondată și critica susținută sub acest ultim aspect, și formal susceptibilă de analiză în coordonatele art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Argumentele - expuse în cadrul celui de-al treilea motiv de recurs - prin care recurenta tinde a demonstra caracterul netransmisibil al creanțelor reprezentate de dreptul de a beneficia de sumele acordate de APIA cu titlu de subvenții pentru exploatarea terenurilor agricole sunt - ca și cele analizate în contextul primelor două motive de recurs - unele care nu pot forma obiect de reevaluare în această etapă procesuală pentru că dezlegarea lor a fost realizată de instanța de casare și, astfel, nu pot fi imputate instanței ce a rejudecat cauza în apel câtă vreme nu reprezintă evaluări proprii, ci reflectă preluarea conformă exigențelor art. 501 alin. (1) C. proc. civ. a dezlegărilor făcute în recurs. În ce privește cel de-al patrulea motiv de recurs, prin care se susține că s-a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 13/2001 prin soluția de obligare a recurentei pârâte la plata dobânzii legale - motiv susceptibil de analiză în coordonatele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. -, Înalta Curte reține că este nefondat. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta intimată a expus, ca argument al pretenției de a obține obligarea pârâtei la plata acestor dobânzi, acela că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de a da curs solicitării sale de a achita la scadență creanțele cedate de intervenienta B.. Argumentul astfel adus relevă neîndoielnic pretenția de a fi despăgubită pentru un prejudiciu încercat ca efect al unei plăți ce urmează a fi făcută cu întârziere față de data scadenței respectivei obligației, cu atât mai mult cu cât reclamanta a și precizat că solicitarea sa are natura de daune interese pentru lipsa de folosință a sumelor datorate. Corespunzător acestor coordonate ale învestirii, în măsura în care instanța a stabilit că plata creanțelor respective trebuia efectuată la data scadenței, și că refuzul pârâtei de a executa obligația de a plăti respectiva creanță nu a avut justificare legală, deveneau incidente dispozițiile art. 1530 din C. civ., care prevede: "Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației". Conform art. 1535 din C. civ., (1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență. (3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit". În mod neechivoc, normele juridice enunțate stabilesc atât dreptul creditorului de a obține daune moratorii în cazul în care i s-a creat un prejudiciu prin neexecutarea de către debitor a obligației sale la termen, fără justificare, dar și regula potrivit căreia dobânda legală constituie reperul de evaluare a daunelor moratorii în cazul în care - similar situației din cauza pendinte - o sumă de bani nu este plătită la scadență iar între părți nu există o convenție relativă la acest aspect. Astfel, stabilirea de către instanța de apel a obligației recurentei pârâte de a plăti reclamantei despăgubiri moratorii la nivelul dobânzii legale (a cărei reglementare este dată de O.G. nr. 13/2001) este, în raport de situația de fapt pe care a reținut-o, în deplin acord cu cerințele înscrise în art. 2 din O.G. nr. 13/2001 raportat la art. 1535 alin. (1) din C. civ. Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurentă deciziei civile nr. 1039A din data de 11 iulie 2019 pronunțată de Curtea de apel București, secția a III a, urmând a dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., respingerea recursului susținut prin aceste critici. PENTRU ACESTE MOTIVE,