ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1620/2020

Ședința publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 6 mai 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L. (actuală A. S.R.L.) a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata următoarelor sume:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1530-1537, art. 1547-1548 C. civ. și art. 77 din Legea nr. 85/2006.

După efectuarea expertizei contabile, la 19 ianuarie 2017 reclamanta și-a precizat obiectul cererii de chemare în judecată, menționând următoarele sume:

- 1.225.672,37 RON reprezentând dobânda legală penalizatoare datorată pentru neîndeplinirea la timp a obligației de plată a despăgubirilor în valoare de 2.837.223 RON;

- 169.818,77 RON reprezentând cheltuieli determinate de procedura insolvenței derulată în dosarul nr. x/2013 pe rolul Tribunalului București și 13.897,34 RON reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă acestor cheltuieli, calculată până la data de 30 noiembrie 2016;

- 65.799,61 RON reprezentând onorariu de avocat și onorarii experți achitate de A. S.R.L. în dosarul nr x/2013 și 6985,14 RON reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă acestor cheltuieli, calculată până la data de 30 noiembrie 2016

- 1.783.096 RON reprezentând beneficiu nerealizat.

Prin sentința civilă nr. 2765/2017 din 10 iulie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., astfel cum a fost precizată; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a următoarelor sume: 1.225.672,37 RON, reprezentând dobânda de 5,2%, pretinsă prin capătul 1 de cerere; 169.818,77 RON, reprezentând cheltuieli de insolvență și 13.897,34 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă acestor cheltuieli până la 30 noiembrie 2016; 65.799,61 RON, reprezentând onorarii de avocat și expert în dosarul nr. x/2013 și 6.985,14 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată până la 30 noiembrie 2016; 1.783.096 RON, reprezentând beneficiul nerealizat.

Reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. a solicitat completarea dispozitivului sentinței civile nr. 2765/10.07.2017 pronunțată în acest dosar, în sensul soluționării capătului de cerere accesoriu având ca obiect plata cheltuielilor de judecată (taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat). În motivarea cererii, se arată că, deși a formulat această cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată și s-a făcut dovada acestora cu înscrisurile depuse la dosar în acest sens, instanța a omis să se pronunțe.

Prin sentința civilă nr. 35 din 15 ianuarie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea și a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 2765/10.07.2017, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru în cuantum de 45.028,12 RON și onorariu de avocat în cuantum de 47.845,4 RON.

Împotriva acestor sentințe, pârâta B. S.A. a declarat apel, criticându-le pentru motive de netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 2584 A din 20 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelurile declarate de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2765/10.07.2017 și împotriva sentinței civile nr. 35/15.01.2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014, a schimbat în parte sentințele atacate, în sensul că a admis în parte cererea precizată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a următoarelor sume:

- dobânda legală la suma de 2.837.223 RON pentru perioada 12.09.2013 - 2.06.2016;

- suma de 56.484,05 RON onorariu avocat;

- suma de 2640 RON onorariu expert;

- suma de 14.200 RON taxa de timbru și 10.000 RON onorariu avocat.

A respins cererea reclamantei având ca obiect acordarea cheltuielilor de insolvență și a beneficiului nerealizat.

A obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 7.100 RON cheltuieli de judecată în apel reprezentând taxa de timbru.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta A. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susținut, în sinteză, că soluția instanței de apel, de obligare a părții adverse la plata dobânzii legale, începând cu 12 septembrie 2013, încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 490 din 5 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2013, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În concret, autoarea recursului a arătat că instanța de apel a apreciat că societatea de asigurare nu poate fi obligată la plata dobânzii legale pentru perioada anterioară datei de 12 septembrie 2013, întrucât documentele necesare pentru determinarea despăgubirilor au fost predate la 28 august 2013, iar conform art. 7.10 din condițiile generale, despăgubirile se plătesc în maxim 15 zile lucrătoare de la depunerea ultimului document solicitat de asigurător.

Or, aceste considerente încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 490 din 5 februarie 2014, prin care Tribunalul București a stabilit că societatea de asigurare a refuzat în mod nejustificat plata despăgubirii pentru neîndeplinirea obligației de reconstituire a documentelor contabile.

După evocarea unor aspecte cuprinse în raportul de expertiză depus în dosarul nr. x/2013, recurenta-reclamantă a subliniat că este nejustificată solicitarea repetată a societății de asigurare privind depunerea documentelor contabile, întrucât aceste documente au fost puse la dispoziția asigurătorului anterior sesizării instanței de judecată.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1352 și art. 1358 C. civ., reținând fapta pârâtei drept cauză exoneratoare de răspundere.

Astfel, autoarea recursului a subliniat că prejudiciul constă în dobânda legală pentru plata cu întârziere a despăgubirilor.

Totodată, a arătat că societatea de asigurare desfășoară activitatea sa cu titlu profesional, astfel încât se presupune că are cunoștință de documentele necesare pentru determinarea întinderii prejudiciului.

Aceeași parte a prezentat o serie de aspecte factuale ale cauzei care ar face dovada că nu poate opera exonerarea de răspundere a asigurătorului pentru plata dobânzii legale începând cu 1 noiembrie 2012 și până la 12 septembrie 2013.

Totodată, a arătat că asigurătorul a tergiversat determinarea întinderii prejudiciului, întrucât a solicitat cu rea-credință înscrisuri pe care știa că asiguratul nu le poate prezenta.

Prin urmare, recurenta-reclamantă a subliniat că, în aplicarea clauzei 7.10 din condițiile generale, data de la care se calculează termenul de 15 zile lucrătoare ar fi 10 octombrie 2012, astfel încât asigurătorul avea obligația de plată a despăgubirilor la 1 noiembrie 2012.

Cu privire la soluția dată capătului de cerere având ca obiect obligarea asigurătorului la plata cheltuielilor determinate de procedura insolvenței, cu titlu de daune-interese pentru prejudiciul cauzat, autoarea recursului a susținut că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În concret, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel nu a pus în discuția părților faptul că exigibilitatea obligației de plată a despăgubirilor a fost la 12 septembrie 2013 și nici utilitatea depunerii raportului administratorului judiciar asupra cauzelor intrării sale în procedura insolvenței.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat considerentul prin care instanța de apel a reținut că nu a depus raportul de expertiză extrajudiciară odată cu cererea precizatoare formulată la 19 ianuarie 2017, astfel încât pârâta nu a putut solicita o contraprobă prin întâmpinare.

Autoarea recursului a susținut că acest considerent este străin de natura pricinii, întrucât partea adversă putea solicita încuviințarea probei cu expertiză, în temeiul art. 254 alin. (2) C. proc. civ., dacă ar fi apreciat că necesitatea acestei probe ar fi rezultat din modificarea cererii de chemare în judecată.

În continuare, aceeași parte a arătat că, la termenul din 8 mai 2017, când au fost puse în discuția părților probele, asigurătorul nu a solicitat admiterea probei cu expertiză pentru a combate concluziile raportului de expertiză extrajudiciară.

A mai susținut că motivarea instanței de apel este contradictorie, întrucât a reținut că asigurătorul a contestat raportul de expertiză extrajudiciară, însă a apreciat că recurenta-reclamantă ar fi trebuit să solicite administrarea probei cu expertiză. Subsecvent acestui aspect, autoarea recursului a susținut că asigurătorul a contestat numai oral raportul de expertiză extrajudiciară, fără a combate prin probe acest raport.

Aceeași parte a criticat considerentul prin care instanța de apel a reținut că beneficiul nerealizat nu poate fi determinat în funcție de valoarea activului net la 30 aprilie 2012.

În combaterea acestui considerent, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel nu a expus motivele de fapt și de drept pentru care a ajuns la această concluzie și, implicit, nici motivele pentru care a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea asigurătorului la plata sumei de 1.783.096 RON.

După evocarea dispozițiilor art. 1531 alin. (2) C. civ., autoarea căii de atac a susținut că prejudiciul invocat prin acțiune a constat în privarea de activul net al societății ca urmare a plății cu întârziere a despăgubirilor.

Recurenta-reclamantă a arătat că motivele reținute pentru respingerea acestui capăt de cerere sunt străine de natura pricinii. În acest sens, a arătat că a solicitat daune-interese pentru repararea prejudiciului cauzat de asigurător ca urmare a neplății la termen a despăgubirilor. Astfel, suma solicitată cu titlu de beneficiu nerealizat nu reprezintă daune suferite ca o consecință a producerii riscului asigurat, ci pentru neexecutarea culpabilă a obligației de plată a despăgubirilor.

Totodată, autoarea recursului a arătat că prevederile art. 3 pct. 3.9 din contractul de asigurare și art. 2217 alin. (1) C. civ., reținute de instanța de apel în motivarea soluției, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât se referă la limita în care pot fi acordate despăgubirile pentru producerea riscului asigurat.

Aceeași parte a subliniat că, dacă asigurătorul și-a fi achitat obligația de plată la termenul prevăzut în contractul de asigurare, nu ar mai fi fost nevoită să-și înceteze activitatea de comerț.

Recurenta-reclamantă a mai criticat soluția de respingere a capătului de cerere având ca obiect obligarea asigurătorului la plata sumei de 13.300 RON, reprezentând onorariile experților din dosarul nr. x/2013 și suma de 3.831,04, reprezentând dobânda legală aferentă, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În concret, aceeași parte a arătat că instanța de apel nu a pus în discuția părților necesitatea completării probatoriului și nici lipsa unei legături între plata onorariilor experților și serviciile prestate în dosarul nr. x/2013.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată recurentei-pârâte la 10 mai 2019.

La 27 mai 2019, cu respectarea termenului legal, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 5 iunie 2019.

La 19 iunie 2019, cu nerespectarea termenului legal, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de recurenta-pârâtă.

Împotriva aceleiași decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac și casarea în parte a deciziei atacate.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a învederat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material în privința soluțiilor date capetelor de cerere având ca obiect acordarea dobânzii legale și a onorariului de succes din dosarul nr. x/2013.

Cu privire la soluția dată capătului de cerere având ca obiect acordarea dobânzii legale, recurenta-pârâtă a susținut, în sinteză, că este incidentă o cauză justificată de neexecutare a obligației, conform art. 1556 alin. (1) C. civ., întrucât partea adversă nu i-a pus la dispoziție documentele necesare pentru evaluarea pagubei.

Autoarea recursului a susținut că instanța de apel a apreciat în mod greșit că documentele respective au fost completate la 28 august 2013.

În continuare, a arătat că prevederile art. 7.10 din condițiile generale stabilesc că despăgubirile se plătesc în termen de 15 zile de la data depunerii ultimului document necesar efectuării plății.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că despăgubirea a fost stabilită prin decizia nr. 1697A din 29 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2013. De asemenea, a arătat că această hotărâre a fost pusă în executare înainte de a-i fi comunicată, astfel încât nu putea fi obligată la plata dobânzii penalizatoare, întrucât nu s-a aflat în întârziere.

Recurenta-pârâtă a subliniat că nu se află în culpă pentru neplata indemnizației de asigurare înainte de soluționarea dosarului nr. x/2013

Aceeași parte a arătat că expertiza a fost efectuată cu întârziere având în vedere că partea adversă a completat documentele necesare evaluării despăgubirii abia la 21 iulie 2015. Așadar, scadența obligației de plată a despăgubirii nu putea fi mai devreme de 5 august 2015.

Cu privire la soluția dată capătului de cerere având ca obiect acordarea onorariului de succes din dosarul nr. x/2013, recurenta-pârâtă a subliniat că, din ordinele de plată depuse la dosar, nu rezultă serviciile pentru care a fost achitat acest onorariu.

Aceeași parte a arătat că mențiunea "plată conform plan de distribuție modificat" nu reprezintă o dovadă certă pentru obligarea sa la plata onorariului de succes.

Totodată, recurenta-pârâtă a susținut că onorariul de succes nu trebuie pus în sarcina părții care a pierdut procesul, având în vedere că acesta reprezintă o recompensă suplimentară pentru serviciile prestate de avocat, fiind astfel o cheltuială voluptoare.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată recurentei-reclamante la 16 aprilie 2019.

La 17 mai 2019, cu respectarea termenului legal, recurenta-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 27 mai 2019.

La 6 iunie 2019, cu respectarea termenului legal, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de recurenta-reclamantă.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 4 februarie 2020, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a înțeles să uzeze de dreptul procedural de a formula punct de vedere la raport.

Prin încheierea completului de filtru din 19 mai 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) și de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2584A din 20 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, stabilind termen de judecată la 22 septembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, deși recurenta-reclamantă a subsumat prima critică formulată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., susținerile referitoare la faptul că soluția instanței de apel, de obligare a părții adverse la plata dobânzii legale începând cu 12 septembrie 2013, încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 490 din 5 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2013, se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizată din perspectiva acestui motiv de nelegalitate.

În concret, autoarea recursului a arătat că instanța de apel a apreciat că societatea de asigurare nu poate fi obligată la plata dobânzii legale pentru perioada anterioară datei de 12 septembrie 2013, întrucât documentele necesare pentru determinarea despăgubirilor au fost predate la 28 august 2013, iar conform art. 7.10 din condițiile generale, despăgubirile se plătesc în maxim 15 zile lucrătoare de la depunerea ultimului document solicitat de asigurător.

Or, în opinia recurentei-reclamante, aceste considerente încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 490 din 5 februarie 2014, prin care Tribunalul București a stabilit că societatea de asigurare a refuzat în mod nejustificat plata despăgubirii pentru neîndeplinirea obligației de reconstituire a documentelor contabile.

După evocarea unor aspecte cuprinse în raportul de expertiză depus în dosarul nr. x/2013, recurenta-reclamantă a subliniat că este nejustificată solicitarea repetată a societății de asigurare privind depunerea documentelor contabile, întrucât aceste documente au fost puse la dispoziția asigurătorului anterior sesizării instanței de judecată.

Așadar, prin această critică se invocă faptul că instanța de apel a nesocotit incidența efectului pozitiv al autorității de lucru judecat (puterea de lucru judecat) în sensul prevăzut de textul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care vizează modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit într-un al doilea proces ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Legiuitorul a recunoscut prin art. 431 alin. (2) C. proc. civ. autoritate de lucru judecat și considerentelor decizorii, respectiv, motivelor care susțin soluția (considerentele decisive), precum și motivelor care conțin ele însele soluții pe aspectele litigioase invocate de părți și supuse dezbaterii acestora (considerentele decizorii).

Prin urmare, instanța învestită cu soluționarea unei cereri are obligația de a respecta chestiunile litigioase care au fost deja tranșate printr-o altă hotărâre, înzestrată cu putere de lucru judecat, situație în care nu mai poate face evaluări proprii asupra acestei chestiuni, ci ea constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească și pe care nu o poate ignora.

Analizând, însă, sentința nr. 490 din 5 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013, Înalta Curte constată că, prin litigiul ce a făcut obiectul dosarului mai sus amintit, recurenta din cauza pendinte a solicitat despăgubiri în baza poliței de asigurare emisă de societatea de asigurare pârâtă la data de 20.03.2012.

În litigiul de față, recurenta a solicitat dobânda legală penalizatoare datorată pentru neîndeplinirea la timp a obligației de plată a despăgubirilor în valoare de 2.837.223 RON, sumă acordată de instanța de fond în dosarul nr. x/2013, raportat la decizia civilă nr. 1697/2015 a Curții de Apel București, respectiv, la raportul de expertiză efectuat în cauză.

Este adevărat că instanța a apreciat ca nejustificat refuzul plății despăgubirii de către pârâtă, însă, acesta nu este un considerent care să stabilească neechivoc momentul de la care ar putea curge dobânda pretinsă de recurenta-reclamantă, fără o analiză a probatoriului administrat în cauză.

Așadar, întrucât, prin critica formulată, autoarea recursului urmărește, în realitate, o reapreciere a probatoriului, în sensul stabilirii datei la care dosarul de daună era complet, operațiune incompatibilă cu specificul căii extraordinare de atac a recursului, Înalta Curte urmează a respinge critica astfel formulată.

Mai mult decât atât, statuările invocate nu au nicio relevanță în privința determinării momentului de la care obligația pârâtei devenea exigibilă.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1352 și art. 1358 C. civ., prin aceea că a susținut imposibilitatea de a sancționa apelanta-pârâtă în lipsa unor dovezi care să ateste că reclamanta a procedat la reconstituirea documentelor contabile.

În acest sens, recurenta a prezentat o serie de aspecte factuale ale cauzei care ar face dovada că nu poate opera exonerarea de răspundere a asigurătorului pentru plata dobânzii legale începând cu 1 noiembrie 2012 și până la 12 septembrie 2013.

Având în vedere că, și prin această critică, recurenta tinde la reaprecierea probatoriului, Înalta Curte reține că susținerile recurentei nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât reprezintă aspecte ce pun în discuție temeinicia hotărârii atacate, operațiune incompatibilă cu specificul căii extraordinare de atac a recursului.

Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că soluția dată capătului de cerere având ca obiect obligarea asigurătorului la plata cheltuielilor determinate de procedura insolvenței, cu titlu de daune-interese pentru prejudiciul cauzat, a fost dată de instanța de apel, fără a pune în discuția părților exigibilitatea obligației de plată a despăgubirilor stabilită de Curte la 12 septembrie 2013 și nici utilitatea depunerii raportului administratorului judiciar asupra cauzelor intrării sale în procedura insolvenței.

Înalta Curte reține că instanța are obligația de a pune în discuția părților excepțiile, cererile, împrejurările de drept și de fapt invocate, pe baza cărora aceasta urmează a-și întemeia hotărârea.

Așa fiind, instanța de apel nu avea cum să pună în discuție data concretă la care a apreciat că devine exigibilă obligația pârâtei de plată a despăgubirilor, întrucât acest aspect a rezultat în urma deliberării, din convingerea intimă, din certitudinea dobândită de judecători în urma examinării tuturor probelor în ansamblu, sub toate aspectele, neputând fi exprimată anterior etapei deliberării.

Cât privește nepunerea în discuție a utilității depunerii raportului administratorului judiciar asupra cauzelor intrării recurentei în procedura insolvenței, precum și faptul că instanța nu și-a întemeiat hotărârea pe probele aflate la dosar, respectiv, înscrisurile în care era exprimată poziția administratorului judiciar cu privire la motivele pentru care debitoarea a ajuns în stare de insolvență, Înalta Curte constată că, în decizia recurată, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a depus la dosar raportul privind cauzele insolvenței, întocmit în temeiul dispozițiilor Legii nr. 85/2006 care oferă indicii în ce privește poziția exprimată de administratorul judiciar cu privire la motivele pentru care debitoarea a ajuns în stare de insolvență.

Întrucât instanța nu a reținut ca fiind depus un astfel de document, nici nu avea cum să îl pună în discuția părților.

În altă ordine de idei, având în vedere dispozițiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia "….părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii", Înalta Curte reține că nu se poate imputa instanței de apel administrarea probei cu documentul care constituie raportul întocmit de administratorul judiciar privind cauzele și împrejurările care au cauzat starea de insolvență a societății reclamante.

Totodată, având în vedere că recurenta-reclamantă face referire la înscrisuri în care era exprimată poziția administratorului judiciar cu privire la motivele care au determinat intrarea reclamantei în insolvență, instanța de recurs reține că, în această etapă procesuală, nu poate evalua concludența și pertinența acestor probe, întrucât, o astfel de analiză excedează controlului de legalitate specific recursului.

În acest cadru, față de cele mai sus reținute, instanța de recurs constată că nu se verifică nicio împrejurare de natură să conducă la concluzia că nu s-au respectat principiile contradictorialității, disponibilității și a dreptului la apărare, ca principii fundamentale ale procesului civil.

Cât privește soluția instanței de apel de respingere a capătului de cerere având ca obiect beneficiul nerealizat, recurenta-reclamantă a criticat considerentul prin care instanța de apel a reținut că a depus raportul de expertiză extrajudiciară odată cu cererea precizatoare formulată la 19 ianuarie 2017, astfel încât pârâta nu a putut solicita o contraprobă prin întâmpinare.

Autoarea recursului a susținut că acest considerent este străin de natura pricinii, întrucât partea adversă putea solicita încuviințarea probei cu expertiză, în temeiul art. 254 alin. (2) C. proc. civ., dacă ar fi apreciat că necesitatea acestei probe ar fi rezultat din modificarea cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte reține că cererea de care face vorbire recurenta-reclamantă nu a fost o veritabilă cerere de modificare, întrucât, potrivit art. 204 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen de judecată la care acesta este legal citat, or, prin cererea depusă la 19 ianuarie 2017, recurenta nu și-a modificat cererea de chemare în judecată, ci și-a precizat acțiunea, indicând cuantumul sumelor pretinse ca urmare a efectuării expertizei contabile.

Faptul că opinia recurentei este în disonanță cu cea a instanței, nu face ca acel considerent criticat să fie străin de natura cauzei, adică fără legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă.

Mai mult, legătura acelui considerent cu însăși cauza se confirmă nu numai din înscrisurile depuse la dosar și din consemnările instanțelor de fond, ci, din însăși reacția recurentei, care nu a negat realitatea acțiunilor întreprinse la acel moment, ci doar a combătut concluzia instanței potrivit căreia pârâta nu a putut solicita o contraprobă prin întâmpinare, exprimând propriul punct de vedere.

În continuare, aceeași parte a arătat că, la termenul din 8 mai 2017, când au fost puse în discuția părților probele, asigurătorul nu a solicitat admiterea probei cu expertiză pentru a combate concluziile raportului de expertiză extrajudiciară.

A mai susținut că motivarea instanței de apel este contradictorie, întrucât a reținut că asigurătorul a contestat raportul de expertiză extrajudiciară, însă a apreciat că recurenta-reclamantă ar fi trebuit să solicite administrarea probei cu expertiză. Subsecvent acestui aspect, autoarea recursului a susținut că asigurătorul a contestat numai oral raportul de expertiză extrajudiciară, fără a combate prin probe acest raport.

Critica nu poate fi primită, întrucât, instanța de apel a reținut că, la termenul din data de 8.05.2017, astfel cum se consemnează în încheierea de ședință de la acea dată, apelanta pârâtă a solicitat instanței să nu țină seama de expertiza contabilă extrajudiciară efectuată în cauză (depusă de reclamantă).

Totodată, față de împrejurarea că această parte nu a solicitat ea însăși efectuarea unei expertize contabile, instanța de apel a concluzionat că acest fapt nu poate conduce la concluzia că apelanta-pârâtă (asigurătorul) și-a însușit concluziile raportului de expertiză extrajudiciară depus la dosar, mai ales în condițiile în care a contestat acest raport, iar sarcina probei revenea reclamantei, conform dispozițiile art. 249 C. proc. civ.

În altă ordine de idei, critica recurentei nu poate fi primită, întrucât instanța de apel nu a reținut că reclamanta ar fi trebuit să solicite administrarea probei cu expertiză, ci doar că avea sarcina probei, ceea ce nu este același lucru.

Recurenta a criticat considerentul prin care instanța de apel a reținut că beneficiul nerealizat nu poate fi determinat în funcție de valoarea activului net la 30 aprilie 2012, conform raportului de expertiză extrajudiciară depus de reclamantă, susținând faptul că instanța de apel nu a expus motivele de fapt și de drept pentru care a ajuns la această concluzie și, implicit, nici motivele pentru care a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea asigurătorului la plata sumei de 1.783.096 RON.

Potrivit celor consemnate în decizia recurată, instanța de apel a reținut că nu a regăsit în cuprinsul acestei expertize modul de calcul al beneficiului nerealizat invocat de intimata pârâtă și că expertul a făcut o analiză a situației economico-financiare a societății reclamante în perioada 2010-2012 și o stabilire a activului net contabil la data de 30.04.2012.

Totodată, a arătat că, din analiza situației patrimoniului net la data de 30.04.2012, expertul a concluzionat că rezultă un activ net contabil de 1.783.096 RON - această sumă fiind solicitată de intimata reclamantă ca beneficiu nerealizat.

Față de acest aspect, Curtea a reținut că beneficiul nerealizat de asigurat ca urmare a executării cu întârziere a obligației de plată a despăgubirilor de către asigurător nu poate fi determinat de valoarea activului net contabil la data de 30.04.2012, întrucât, beneficiul nerealizat este reprezentat de câștigul pe care ar fi putut să îl realizeze și de care partea este lipsită ca urmare a neexecutării/executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației contractuale.

Reținând că instanța de apel a motivat de ce nu a putut asimila valoarea activului net contabil de la 30.04.2012, evaluat de expert la 1.783.096 RON, cu beneficiul nerealizat pretins de reclamantă, Înalta Curte urmează a respinge și această critică.

După evocarea dispozițiilor art. 1531 alin. (2) C. civ., autoarea căii de atac a susținut că prejudiciul invocat prin acțiune a constat în privarea de activul net al societății ca urmare a plății cu întârziere a despăgubirilor.

Recurenta-reclamantă a arătat că motivele reținute pentru respingerea acestui capăt de cerere sunt străine de natura pricinii. În acest sens, a arătat că a solicitat daune-interese pentru repararea prejudiciului cauzat de asigurător ca urmare a neplății la termen a despăgubirilor. Astfel, suma solicitată cu titlu de beneficiu nerealizat nu reprezintă daune suferite ca o consecință a producerii riscului asigurat, ci pentru neexecutarea culpabilă a obligației de plată a despăgubirilor.

Totodată, autoarea recursului a arătat că prevederile art. 3 pct. 3.9 din contractul de asigurare și art. 2217 alin. (1) C. civ., reținute de instanța de apel în motivarea soluției, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât se referă la limita în care pot fi acordate despăgubirile pentru producerea riscului asigurat.

Analizând această critică în raport și de alte considerente ale instanței de apel regăsite în cel de al patrulea paragraf de la pagina 16 a deciziei recurate, Înalta Curte reține că, într-adevăr, reclamanta nu a solicitat plata daunelor pentru producerea riscului asigurat, ci, pentru neplata la timp a despăgubirilor din contractul de asigurare, însă, nefiind considerente decizorii și unice, nu poate fi reținută critica subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a treia din C. proc. civ., întrucât, pentru a fi aplicabil acest motiv de nelegalitate în ipoteza susținută de recurentă, ar fi trebuit ca hotărârea să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, ceea ce nu se confirmă.

Astfel, motivul pentru care instanța de apel a respins capătul de cerere referitor la beneficiul nerealizat a constat în aceea că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor privind răspunderea civilă delictuală.

Așadar, în ceea ce privește prejudiciul afirmat, constând în beneficiul nerealizat ca urmare a neplății debitului principal de către apelanta-pârâtă, Curtea a reținut că reclamanta (recurentă) nu a făcut dovada certă a existenței acestui prejudiciu și a cuantumului acestuia.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a mai criticat soluția de respingere a capătului de cerere având ca obiect obligarea asigurătorului la plata sumei de 13.300 RON, reprezentând onorariile experților din dosarul nr. x/2013 și a sumei de 3.831,04, reprezentând dobânda legală aferentă, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de nelegalitate, a arătat că, fără a pune în discuția părților necesitatea completării probatoriului sau a faptului că nu ar exista o legătură între plăți și serviciile prestate în dosarul nr. x/2013, instanța de apel a conchis că, din documentele de plată, nu rezultă legătura plăților efectuate către D., E. și F. S.R.L. cu dosarul nr. x/2013.

Pronunțând soluția în acest mod, recurenta susține că instanța de apel a nerespectat cerințele impuse de art. 20, art. 9 și art. 14 C. proc. civ.

Față de această critică, Înalta Curte reține că prevederile art. 20 C. proc. civ. referitoare la nerespectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, prevederile art. 14 C. proc. civ. referitoare la principiul contradictorialității și prevederile art. 9 C. proc. civ. referitoare la dreptul de dispoziție al părților sunt invocate formal.

În cauză, era în sarcina recurentei-reclamante să depună toate dovezile privind plățile efectuate cu prilejul administrării probelor, în dovedirea capătului accesoriu privind cheltuielile de judecată.

Împrejurarea reținută de instanța de apel, relevată de recurentă, potrivit căreia, din documentul de plată nu rezultă legătura plăților efectuate cu dosarul nr. x/2013, reprezintă o chestiune de fapt care ține de aspectele de netemeinicie ale deciziei, și nu vizează un aspect de nelegalitate.

Totodată, instanța de recurs înlătură aserțiunea recurentei prin care se impută instanței de apel că nu a pus în discuția părților necesitatea completării probatoriului.

Instanța de apel, în considerarea prevederilor art. 6 și art. 7 C. proc. civ., nu se poate substitui niciuneia dintre părțile raportului litigios pentru a complini apărările și probele care incumbă fiecăreia din ele.

Având în vedere dispozițiile legale sus enunțate și efectul devolutiv al apelului, Înalta Curte reține că aprecierea asupra necesității administrării unei probe pentru soluționarea cauzei este atributul exclusiv al instanței de apel.

Așa fiind, critica recurentei va fi respinsă.

Analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă B. S.A. prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-pârâtă a învederat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material în privința soluțiilor date capetelor de cerere având ca obiect acordarea dobânzii legale și a onorariului de succes din dosarul nr. x/2013.

Cu privire la soluția dată capătului de cerere având ca obiect acordarea dobânzii legale, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că este incidentă o cauză justificată de neexecutare a obligației, conform art. 1556 alin. (1) C. civ., întrucât partea adversă nu i-a pus la dispoziție documentele necesare pentru evaluarea pagubei. Totodată, a susținut că instanța de apel a apreciat în mod greșit că documentele respective au fost completate la 28 august 2013.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că despăgubirea a fost stabilită prin decizia nr. 1697A din 29 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2013.

De asemenea, a arătat că această hotărâre a fost pusă în executare înainte de a-i fi comunicată, astfel încât nu putea fi obligată la plata dobânzii penalizatoare, întrucât nu s-a aflat în întârziere.

Totodată, a subliniat că nu se află în culpă pentru neplata indemnizației de asigurare înainte de soluționarea dosarului nr. x/2013, dar și că expertiza a fost efectuată cu întârziere având în vedere că partea adversă a completat documentele necesare evaluării despăgubirii abia la 21 iulie 2015, așa încât, scadența obligației de plată a despăgubirii nu putea fi mai devreme de 5 august 2015.

Cu titlu prealabil, se cuvine amintit că recursul nu este o cale devolutivă de atac, astfel încât, instanței de recurs îi revin exclusiv chestiunile care țin de legalitatea deciziei instanței de apel, mai precis de corecta aplicare a prevederilor legale incidente în cauză.

Având în vedere că recurenta-pârâtă invocă incidența unei cauze justificate de neexecutare a obligației, conform art. 1556 alin. (1) C. civ., pe motiv că partea adversă nu i-a pus la dispoziție documentele necesare pentru evaluarea pagubei, susținând că dosarul de daună a fost completat la o altă dată decât cea pe care a stabilit-o instanța de apel prin decizia recurată, Înalta Curte constată că această critică vizează o situație de fapt pe care instanța a stabilit-o în urma probatoriului administrat.

În aceste condiții, instanța de recurs nu este îndreptățită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greșite de către instanța de apel a unor dispoziții legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forța probantă a unor asemenea mijloace administrate.

Cum, în speță, nu se poate reține incidența unei astfel de situații, devin lipsite de relevanță susținerile recurentei-pârâte legate de greșita reținere a datei la care instanța de apel a apreciat că a fost completat dosarul de daună, moment de la care s-a stabilit exigibilitatea obligației ce îi revenea recurentei-pârâte.

Cu privire la soluția dată capătului de cerere având ca obiect acordarea onorariului de succes din dosarul nr. x/2013, recurenta-pârâtă a subliniat că, din ordinele de plată depuse la dosar, nu rezultă serviciile pentru care a fost achitat acest onorariu.

Aceeași parte a arătat că mențiunea "plată conform plan de distribuție modificat" nu reprezintă o dovadă certă pentru obligarea sa la plata onorariului de succes.

Totodată, recurenta-pârâtă a susținut că onorariul de succes nu trebuie pus în sarcina părții care a pierdut procesul, având în vedere că acesta reprezintă o recompensă suplimentară pentru serviciile prestate de avocat, fiind, astfel, o cheltuială voluptorie.

Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă a criticat soluția dată de instanța de apel în privința onorariului de succes atât sub aspectul temeiniciei, susținând că, din ordinele de plată depuse la dosar, nu rezultă serviciile pentru care a fost achitat acest onorariu, cât și sub aspectul legalității, afirmând că onorariul de succes nu trebuie pus în sarcina părții care a pierdut procesul.

Având în vedere că aspectele ce țin de temeinicia deciziei recurate nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, sub aspectul legalității acordării acestui tip de onorariu, Înalta Curte reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, onorariul de avocat poate fi stabilit în forma onorariului orar, a onorariului fix (forfetar), a onorariului de succes sau prin combinarea criteriilor anterioare.

Dacă onorariul orar și cel fix (forfetar) se datorează avocatului indiferent de rezultatul obținut prin prestarea serviciilor profesionale, avocatul are dreptul ca, în completarea onorariului fixat, să solicite și să obțină și un onorariu de succes, cu titlu complementar, în funcție de rezultat sau de serviciul furnizat, conform art. 129 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat.

În altă ordine de idei, onorariile de succes se întâlnesc, de regulă, în procesele cu o miză mare, or, în litigiul de față, nu se poate nega dimensiunea interesului reclamantei care, suferind o pagubă deosebit de importantă în urma incendiului produs, a plătit onorariul de succes spre a obține serviciul avocatului în funcție de calitatea acestuia, considerată ca o garanție a succesului său.

Așa fiind, posibilitatea de a obliga partea adversă la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de succes este pe deplin recunoscută, însă, numai în limita în care aceste cheltuieli, împreună cu cele calculate ca onorariu fix/forfetar, sunt, per total, reale, necesare și rezonabile.

Pentru toate considerentele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, atât recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2584A din 20 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, cât și recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2584A din 20 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 septembrie 2020.