ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1213/2020

Ședința publică din data de 30 iunie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 18 decembrie 2015, sub nr. x/2015, astfel cum a fost precizată și modificată, reclamantele A. S.R.L. și B. S.R.L. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.R.L. prin lichidator judiciar și D. - membra a E. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța:

Pârâta D. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării, excepția lipsei de interes și a prematurității formulării acțiunii de către cele două reclamante, iar pârâta C. S.R.L. a invocat, prin concluziile scrise, excepția lipsei de interes și a inadmisibilității acțiunii. La termenul de la 12 octombrie 2016, pârâta D. a învederat instanței că renunță la susținerea excepției de netimbrare, iar instanța a respins excepția lipsei de interes invocată de pârâta D. ca neîntemeiată și a apreciat că argumentele invocate de pârâta C. S.R.L. în susținerea excepției lipsei de interes și în susținerea excepției inadmisibilității reprezintă apărări pe fondul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 7688/2016 din 7 decembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. S.R.L. și B. S.R.L.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele. Intimata E., prin Sucursala Londra, a depus note scrise prin care a solicitat să se ia act că nu este parte în dosar, iar prin încheierea de ședință de la 23 ianuarie 2018, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei intimate.

Prin decizia nr. 575/A din 20 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul formulat de reclamante împotriva pârâtei E., prin Sucursala Londra, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamante împotriva pârâtelor C. S.R.L. și D. - membra a E. S.A.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarele recursului susțin că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii deoarece instanța de apel a reținut că motivele de nulitate invocate nu pot viza nevaliditatea contractelor de garanție mobiliară, ci nevaliditatea contractului de credit, aspect care nu a format obiectul acțiunii. Pe de altă parte, aceeași instanță a analizat și înlăturat aceste motive ca fiind neîntemeiate.

Recurentele-reclamante afirmă că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material și au subsumat aceste critici motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, în memoriul de recurs se arată că au fost încălcate principiile de drept și normele privind regimul juridic al nulității absolute a contractelor de garanție mobiliară și al probațiunii celor două componente ale fraudei la lege. Recurentele-reclamante susțin că frauda la lege se referă la contractele de garanție mobiliară încheiate între cele două intimate-pârâte C. S.R.L. și D., constând în contractele de cesiune a drepturilor de încasare izvorâte din încheierea antecontractelor de vânzare-cumpărare, iar nu la contractul de credit și la actele adiționale la acesta, și că din împrejurările relevate rezultă că sunt prezente cele două elemente ale fraudei la lege, respectiv conivența frauduloasă și mecanismul fraudulos, intimatele-pârâte folosindu-se de prevederile art. 1391-1398 și 1402-1404 C. civ. din 1864 și ale art. 1, 13 și urm. din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 în scopul de a încasa și folosi sumele de bani cu titlu de rezervări și avansuri de preț pentru restituirea creditului și apoi pentru executarea construcțiilor și nu pentru executarea obligațiilor de a finaliza construcțiile și a le transfera recurentelor-reclamante.

Mai arată autoarele recursului că hotărârea a fost dată și cu încălcarea dispozițiilor art. 969, 966-968, 1391-1398 și 1402-1404 C. civ. din 1864, ale art. 1.2 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 99/1999 și ale art. 13 și urm. din aceeași lege deoarece instanța de apel a considerat că trebuie să existe un text de lege prin care să fie interzisă garanția mobiliară constând în cesiunea de creanță a drepturilor de încasare izvorâte din încheierea antecontractelor de vânzare-cumpărare, coroborat cu o clauză expresă în antecontracte conform căreia avansurile de preț sunt destinare finalizării lucrărilor de construire. Viziunea instanței de apel este greșită, în opinia recurentelor-reclamante, deoarece frauda la lege presupune tocmai existența unor texte de lege care permit întocmirea anumitor acte juridice care nu încalcă litera legii, dar încalcă spiritul ei. Se mai susține că au fost încălcate prevederile art. 969 C. civ. din 1864 deoarece prin încheierea unor convenții ascunse între intimatele-pârâte, intimata-pârâtă C. S.R.L. a nesocotit prevederile convențiilor încheiate cu recurentele-reclamante, ceea ce atrage caracterul ilicit al cauzei convențiilor dintre intimatele-pârâte. În susținerea acestui caracter ilicit, recurentele-reclamante afirmă că, înainte de semnarea antecontractelor de vânzare-cumpărare, cele doua intimate-pârâte au convenit să încheie un contract de credit fără ca C. S.R.L. să prezinte vreun plan de afacere, fără ca aceasta să constituie garanții suficiente pentru rambursarea creditului (garantând în schimb cu avansurile de preț pe care contractanții apartamentelor le vor plăti), iar ulterior semnării antecontractelor, prin intermediul contractelor de garanție mobiliară, intimata-pârâtă D. a devenit cesionara avansurilor de preț, iar recurentele-reclamante au devenit debitoare cedate, fără a fi notificate conform dispozițiilor art. 1391 -1398, ale art. 1402-1404 C. civ. din 1864 și ale art. 2 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 99/1999. Mai afirmă autoarele recursului că prin încheierea și executarea contractelor de garanție mobiliară sub forma cesiunii de creanță a avansurilor de preț a fost afectată forța obligatorie a contractelor de vânzare-cumpărare de bunuri viitoare, cu încălcarea art. 969 C. civ. din 1864, intimata-pârâtă folosind banii proveniți din plata avansurilor și rezervărilor pentru a achita costurile creditului în loc să execute lucrările de construire a apartamentelor.

Recurentele-reclamante arată și că hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor legale privind componentele fraudei la lege, convenția frauduloasă și mecanismul fraudulos și privind modul în care probează aceste două componente. Pe componenta convenției frauduloase, în mod greșit instanța de apel ar fi reținut că trebuia să existe un text de lege prin care să fie interzisă garanția imobiliară constând în cesiunea de creanță și ar fi apreciat că nu au fost propuse și administrate probe în dovedirea acestor susțineri, ignorând că tocmai actele și faptele în sine, ulterioare convenției, dovedesc existența acesteia. În opinia recurentelor-reclamante, încheierea convenției de credit cu includerea clauzei prin care avansurile de preț ce vor fi plătite de contractanții de apartamente vor constitui garanția rambursării creditului reflectă îndeplinirea condiției existentei cauzei de nulitate absolută înainte sau cel puțin concomitentă cu data încheierii contractului de garanție mobiliară. Pe componenta mecanismului fraudulos, se arată că instanța de apel a confundat actele și faptele ce constituie acest mecanism, considerându-le acte ulterioare încheierii contractului și ignorând legătura dintre convenția frauduloasă și executarea mecanismului fraudulos care trebuia analizată în mod specific și luând în considerare situația financiară a intimatei-pârâte C. S.R.L. Se mai arată că pentru a stabili adevărul ar fi fost necesară o expertiză contabilă care să releve traseul banilor și modul în care a fost acordat și gestionat creditul în valoare de 16.500.000 euro.

Într-o altă critică subsumată aceluiași motiv de recurs, se susține că hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1391-1398 și 1402-1404 C. civ. din 1864 și ale art. 2 lit. a) din Titlul VII din Legea nr. 99/1999 privind legătura dintre cesionar și debitorii cedați într-o cesiunea de creanță având în vedere că instanța de apel a reținut calitatea de terți desăvârșiți a recurentelor-reclamante față de cesiunea de creanță întrucât acestea nu au calitatea de garanți, nu s-au obligat și nici nu au fost obligate în vreun fel să garanteze creditul, și a mai reținut că banii încasați de D. aparțin C. S.R.L. fără să existe vreo obligație față de contractanții de apartamente. Procedând în acest fel, curtea de apel a ignorat caracterul de operațiune tripartită a cesiunii de creanță, care îi implică pe creditorul cedent, pe cesionar și pe debitorul cedat, astfel cum stabilesc prevederile C. civ. pe care instanța le încalcă. Se mai susține că instanța a motivat la modul general fără a se referi în mod expres la regulile de drept și la efectele contractelor de garanție mobiliară încheiate sub forma cesiunii de creanță asupra executării antecontractelor de vânzare-cumpărare. În opinia autoarelor recursului, acestea au calitatea de garanți-debitori cedați, adică plătitori ai costului creditului, ca urmare acestea ar fi trebuit notificate conform prevederilor C. civ. și ale Legii nr. 99/1999.

În memoriul de recurs se mai susține că hotărârea este dată cu încălcarea principiilor de drept și a normelor privind riscul contractului deoarece instanța de apel a reținut că riscul contractului de credit nu a trecut din sarcina intimatei-pârâte C. S.R.L. în sarcina recurentelor-reclamante, acestea suportând riscul propriilor contracte. Se arată că instanța de apel a confundat culpa contractuală (frauda) cu riscul contractului în cazul antecontractelor de vânzare-cumpărare, iar în cazul contractului de credit, a negat noțiunea de garanție mobiliară a avansurilor din preț din care s-a plătit creditul.

Recurentele-reclamante critică soluția dată capătului de cerere privind restituirea sumelor, și, în subsidiar acordarea de daune, afirmând că au fost încălcate principiile de drept și normele referitoare la legătura de cauzalitate și subsumează aceste critici motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.. Astfel, apreciază ca fiind nelegale considerentele prin care curtea de apel a reținut că recurentele-reclamante nu sunt părți în contractul a cărui nulitate o solicită și că repunerea în situația anterioară nu presupune restituirea de către intimata-pârâtă C. S.R.L. a sumelor achitate de recurentele-reclamante intimatei-pârâte D. în temeiul altor contracte. Arată în continuare că existența legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu și faptele ilicite trebuia analizată în raport de motivele cererii de chemare în judecată și de faptele ilicite și prejudiciul produs, și nu de întâmplările din procedura insolvenței (procedură în care recurentele-reclamante nu au obținut realizarea transferurilor de proprietate) și că prin efectul restitutio in integrum al nulității absolute, recurentele-reclamante ar trebui să recupereze sumele pe care le-au plătit. Recurentele-reclamante consideră că instanța de apel nu a motivat de ce nu sunt admisibile daunele atât timp cât există o legătură directă între pierderea bunurilor și încasarea de către D. a sumelor achitate de recurentele-reclamante prin intermediul mecanismului de constituire a garanției mobiliare prin cesiune de creanță.

În susținerea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se mai invocă și încălcarea normelor privind regimul răspunderii civile în cazul prejudiciilor suferite de un terț prin încheierea unui act juridic civil nul absolut și cu încălcarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ. din 1864, întrucât instanța de apel a reținut în mod greșit că fapta ilicită în cadrul răspunderii civile delictuale nu poate fi nulitatea unui act juridic. În opinia recurentelor-reclamante, răspunderea civilă a semnatarilor unui act juridic nul absolut poate fi angajată numai în cadrul delictual, deoarece autoarele recursului nu sunt părți în contractele de garanție mobiliară și nu se pot prevala de normele privind răspunderea contractuală.

În drept, recurentele-reclamante au indicat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Intimata-pârâta D. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, prin raportare la criteriul valoric, iar, în subsidiar, ca nefondat. Intimata-pârâtă C. S.R.L. prin lichidator judiciar a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 4 februarie 2020, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 24 martie 2020, Înalta Curte a respins excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-pârâtă D. - Membră a E. S.A., a admis în principiu recursul declarat de recurentele-reclamante A. S.R.L. și B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 575/A din 20 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a constatat suspendarea judecății cauzei de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 din Decretul nr. 195/2020. Ulterior, în temeiul art. 63 alin. (13) din Decretul nr. 240/2020, s-a fixat termen la 30 iunie 2020, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurentele-reclamante afirmă că hotărârea dată conține motive contradictorii deoarece pe de o parte, instanța de apel a reținut că motivele de nulitate invocate nu vizează nevaliditatea contractelor de garanție mobiliară, ci nevaliditatea contractului de credit însuși, care nu poate fi cercetată pentru că instanța nu a fost învestită cu o astfel de cerere, iar, pe de altă parte, a analizat motivele invocate și le-a considerat nefondate.

Critica este nefondată. Din lecturarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de apel a reținut că în cauză nu a fost contestat contractul de credit (aspect pe care recurentele-reclamante nu l-au negat) și din acest motiv, în mod justificat nu a analizat motivele de apel cu privire la conivența părților la încheierea contractului de credit, acordarea creditului unui client nou înființat, fără active, fără structura financiara și fără asigurarea de garanții suficiente, acordarea acestui credit s-a făcut cu încălcarea normelor privind cunoașterea clientelei și a normelor privind cerințele prudențiale, apreciind că acestea nu au legătură cu contractul de garanție contestat în cauză. Curtea de apel a analizat motivele de apel astfel cum au fost formulate de recurentele-reclamante, referindu-se în repetate rânduri la încheierea contractelor de garanție mobiliară contestate în prezenta cauză, respectiv la caracterul licit și la scopul urmărit de părți la încheierea acestora. Din decizia atacată nu rezultă că instanța de apel ar fi analizat ca pe o critică separată validitatea contractului de credit, referirile la acest contract fiind strict în contexul situației de fapt. Înalta Curte apreciază că modul în care instanța de apel și-a construit motivarea nu este unul contradictoriu, ci unul coerent, din considerentele expuse rezultând în mod logic soluția pronunțată.

Într-o altă critică subsumată aceluiași motiv de recurs, se arată că instanța de apel face trimitere la texte de lege ce nu au legătură cu cauza deoarece reține că prevederile art. 61, art. 62 din Legea nr. 58/1998, art. 1,6,8,12,35 din Norma nr. 3/2002 și art. 3,4,5 și 8 din Regulamentul nr. 9/2008 nu prezintă relevanță în cauză. Și această critică este nefondată deoarece prin această afirmație, instanța de apel răspunde celor invocate de recurentele-reclamante în motivele de apel și nu invocă și nu aplică din oficiu aceste texte de lege. Nici critica conform căreia instanța de apel ar încerca să excludă rolul instanțelor de judecată în soluționarea prezentei cauze nu este fondată deoarece instanța de apel nu face decât să constate că insuficiența garanțiilor băncii și încălcarea normelor prudențiale, chiar dovedite, nu reprezintă cauze de nulitate absolută care să atragă nulitatea contractului de garanție, astfel cum susțin recurentele-reclamante. Din nou afirmațiile instanței sunt clare și neechivoce, în sprijinul soluției din dispozitiv.

Se mai invocă nemotivarea deciziei pe aspectul respingerii cererii de restituire a sumelor plătite cu titlu de avansuri și rezervări și a cererii subsidiare de plată a daunelor. Nici această critică nu justifică admiterea căii de atac formulate deoarece instanța de apel explică de ce, în opinia sa, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, construind în acest sens un raționament logico-juridic propriu, care include toate cerințele prevăzute de art. 425 C. proc. civ.

Înalta Curte observă că recurentele-reclamante arată în memoriul de recurs că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material și încadrează aceste susțineri în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Având în vedere conținutul criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că acestea se subsumează cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și le va analiza din această perspectivă.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Din perspectiva acestui motiv de recurs se invocă: (i) încălcarea principiilor de drept și a normelor privind regimul juridic al nulității absolute a contractelor de garanție mobiliară și al probațiunii celor două componente ale fraudei la lege; (ii) încălcarea dispozițiilor art. 969, 966-968, 1391-1398 și 1402-1404 C. civ. din 1864, ale art. 1.2 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 99/1999 și ale art. 13 și urm. din aceeași lege, inclusiv din perspectiva legăturii dintre cesionar și debitorii cedați într-o cesiunea de creanță; (iii) încălcarea dispozițiilor legale privind componentele fraudei la lege, convenția frauduloasă și mecanismul fraudulos și modul în care probează aceste două componente; (iv) încălcarea principiilor de drept și a normelor privind riscul contractului; (v) încălcarea principiilor de drept și normelor referitoare la legătura de cauzalitate; (vi) încălcarea normelor privind regimul răspunderii civile în cazul prejudiciilor suferite de un terț prin încheierea unui act juridic civil nul absolut și cu încălcarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ. din 1864.

Criticile sunt nefondate.

Recurentele-reclamante susțin că instanța de apel a încălcat principiile de drept și normele privind regimul juridic al nulității absolute a contractelor de garanție mobiliară și al probațiunii celor două componente ale fraudei la lege, dar, în dezvoltarea motivului de recurs invocat, nu arată cum anume au fost încălcate respectivele norme legale, limitându-se la a face simple afirmații în sensul că un credit poate fi acordat și fără garanții și că intimata-pârâtă D. a acordat un credit fără a analiza situația financiară a împrumutatei și fără a constitui garanțiile necesare. Recurentele precizează că motivul de nulitate invocat privește contractele de garanție mobiliară și relevă mai multe împrejurări de fapt cu privire la situația intimatei-pârâte C. S.R.L. pentru a susține că elementele factuale enumerate constituie cele două elemente ale fraudei la lege, conivența frauduloasă și mecanismul fraudulos. De altfel, recurentele-reclamante considera ca fiind cauză de nulitate absolută încheierea contractelor de cesiune a drepturilor de încasare izvorâte din încheierea antecontractelor de vânzare-cumpărare cu intimata-pârâtă C. S.R.L. Or, Înalta Curte observă, pe de o parte, că prin contractele de cesiune de creanță încheiate între D. și E., Sucursala Londra, s-au transmis drepturile de creanță rezultând din contractul de credit nr. x din 12 decembrie 2016, împreună cu garanțiile aferente, iar nu drepturile despre care fac vorbire autoarele recursului, iar, pe de altă parte, un contract nu poate constitui în sine o cauză de nulitate absolută.

Raportat la susținerile recurentelor-reclamante, instanța de recurs apreciază că aspectele invocate vizează împrejurări de fapt care nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, față de limitările impuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Prin argumentele expuse, recurentele-reclamante nu au justificat și nu au evidențiat care sunt principiile privind regimul juridic al nulității absolute care au fost încălcate și nici dispozițiile legale referitoare la probațiune încălcate sau greșit aplicate de către instanțele devolutive.

Recurentele-reclamante mai susțin că au fost încălcate dispozițiile art. 969 (privind forța obligatorie a convențiilor), 966-968 (privind interpretarea convențiilor), 1391-1398 și 1402-1404 C. civ. din 1864 (privind cesiunea de creanță), ale art. 1.2 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 99/1999 și ale art. 13 și urm. din Titlul VI din aceeași lege (privind constituirea garanțiilor reale mobiliare), inclusiv din perspectiva legăturii dintre cesionar și debitorii cedați într-o cesiunea de creanță. Nu pot fi reținute susținerile recurentelor-reclamante prin care acestea arată că decizia este nelegală pe motiv că instanța de apel concluzionează că nu este interzisă expres de lege garanția mobiliară constând în cesiunea de creanță a drepturilor de încasare izvorâte din încheierea antecontractelor de vânzare-cumpărare și că încheierea unor contracte de garanție reală mobiliară și a unor contracte de cesiune de creanță încalcă principiul forței obligatorii a contractelor. Raportându-se la situația de fapt descrisă de instanța de apel, Înalta Curte observă că obiectul contractului de garanție reală mobiliară din 12 decembrie 2006, completat prin actul adițional nr. x din 29 februarie 2008 și actul adițional nr. x din 28 octombrie 2008, a cărui nulitate absolută se invocă, este reprezentat de sumele ce urmau fi încasate în conturile deschise de intimata-pârâtă C. S.R.L. la D. și mai observă că, prin contractele de cesiune de creanță încheiate între D. și E., Sucursala Londra, s-au transmis drepturile de creanță rezultând din contractul de credit nr. x din 12 decembrie 2016, împreună cu garanțiile aferente, inclusiv drepturile de garanție rezultând din contractul de garanție reală mobiliară din 12 decembrie 2016. Toate aceste convenții au fost încheiate între intimata-pârâtă D., în calitate de creditor, și intimata-pârâtă C. S.R.L., în calitate de debitor și garant, respectiv între D., în calitate de cedent, și E., Sucursala Londra, în calitate de cesionar, iar recurentele-reclamante nu sunt părți în aceste contracte, convențiile încheiate producând efecte numai între părțile contractante. Din memoriul de recurs nu rezultă care este raționamentul logico-juridic pe baza căruia s-ar putea stabili că din încheierea unui contract de credit, a unui contract de garanție aferent contractului de credit și a unui contract de cesiune de creanță ar rezulta că sunt afectate obligațiile născute între debitorul contractului de credit (în speță C. S.R.L.) și un terț cocontractant al său (în speță recurentele-reclamante) și nici în ce mod acest terț cocontractant ar putea deveni un garant al obligațiilor născute în sarcina debitorului în temeiul contractului de credit. Mai reține instanța supremă că nici una din dispozițiile legale pretins a fi eludate la încheierea contractelor de garanție nu include vreo prevedere care să interzică încheierea acestor contracte. Instanța de apel nu a avut o viziune greșită asupra condiției fraudei la lege, astfel cum afirmă recurentele-reclamante, ci a constatat, pe baza analizei probelor din dosar, că încheierea contractului de credit și a contractului de garanție reală mobiliară s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale și fără intenția de a frauda drepturile recurentelor-reclamante.

Nu pot fi reținute nici criticile formulate din perspectiva legăturii dintre cesionar și debitorii cedați într-o cesiunea de creanță deoarece recurentele-reclamante confundă calitatea de debitor cedat a intimatei-pârâte C. S.R.L. cu o presupusă calitate a lor de garanți a obligațiilor acestei părți de a restitui creditul contractat. Instanța de apel nu neagă încheierea contractului de cesiune de creanță și reține, în mod corect, că recurentele-reclamante nu au calitatea de garanți, că nu s-au obligat și nici nu au fost obligate să garanteze restituirea creditului. Ca urmare, recurentele-reclamante nefiind părți în operațiunea de cesiune de creanță dintre D. și E., Sucursala Londra, nu pot invoca, ca argument în favoarea admiterii recursului formulat, faptul că nu au fost notificate. Contractul de garanție încheiat între intimatele-pârâte nu are caracter ascuns, iar încheierea acestui contract nu a condus în mod automat la neexecutarea promisiunii de vânzare. Simpla afirmație că încheierea și executarea contractelor de garanție mobiliară a afectat forța obligatorie a contractelor de vânzare de bunuri viitoare nu poate constitui o argumentație care să justifice în mod pertinent încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 966-968 și ale art. 969 C. civ. din 1864.

Următoarea critică se referă la încălcarea dispozițiilor legale privind componentele fraudei la lege, convenția frauduloasă și mecanismul fraudulos și modul în care probează aceste două componente. Afirmă recurentele-reclamante că cele două intimate s-au înțeles ca intimata-pârâtă C. S.R.L. să nu constituie garanții suficiente pentru garantarea creditului acordat de intimata-pârâtă D., dar în schimb să garanteze cu avansurile de preț pe care contractanții de apartamente urmau să le plătească în baza tranzacțiilor ce vor fi încheiate, această convenție fiind frauduloasă, și că operațiunile de încasare de către D. a dobânzilor, comisioanelor și ratelor de credit se circumscriu unui mecanism fraudulos.

Înalta Curte reține, pe o parte, că recurentele-reclamante nu indică concret prevederile legale referitoare la modul în care se probează cele două componente ale fraudei, iar, pe de altă parte, ignoră faptul că sub imperiul C. civ. din 1864 nu exista un text de lege care să reglementeze frauda la lege, aceasta fiind o instituție definită de doctrină și jurisprudență. Ca urmare, criticile dezvoltate sub acest aspect nu pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă exclusiv la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Este nefondată și critica prin care se arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea principiilor de drept și a normelor privind riscul contractului deoarece se afirmă, fără a se indica prevederi legale concrete, că instanța de apel a confundat noțiunea de culpă contractuală și de risc al contractului și că riscul contractului de credit este suportat de consumatori deoarece ar exista o garanție reală mobiliară asupra avansurilor de preț achitate de aceștia. Argumentele dezvoltate în susținerea acestei critici nu justifică încadrarea în ipoteza cazului de casare invocat, instanța de apel reținând în mod corect că riscul contractului de credit nu a trecut din sarcina intimatei-pârâte C. S.R.L. în sarcina recurentelor-reclamante, acestea din urmă suportând riscul antecontractelor de vânzare-cumpărare încheiate de ele însele cu intimata-pârâtă și nu pe cel al contractului de credit.

Autoarele recursului mai afirmă și că instanța de apel a încălcat principiile de drept și normele referitoare la legătura de cauzalitate, precum și normele privind regimul răspunderii civile în cazul prejudiciilor suferite de un terț prin încheierea unui act juridic civil nul absolut și dispozițiile art. 998-999 C. civ. din 1864. Criticile sunt nefondate. Susținerile recurentelor-reclamante nu reprezintă veritabile critici ale considerentelor instanței de apel, care a reținut în mod judicios că nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a intimatei D. deoarece nu se poate reține o faptă ilicită în sarcina acesteia și că nu s-a dovedit existența unei legături de cauzalitate între încheierea de către intimatele-pârâte a contractului de garanție reală mobiliară și prejudiciul pretins de recurentele-reclamante, reprezentând sumele achitate intimatei-pârâte C. S.R.L. în temeiul antecontractelor de vânzare-cumpărare. Autoarele recursului nu prezintă argumente din care să rezulte că instanța de apel nu ar fi aplicat corect legea atunci când a analizat prevederile legale ale art. 998-999 C. civ. din 1864 și a ajuns la concluzia enunțată mai sus, aceste argumente trimițând de fapt la evoluția dosarului având ca obiect procedura insolvenței intimatei-pârâte C. S.R.L. Recurentele-reclamante nu sunt de acord nici cu viziunea instanței de apel în sensul că fapta ilicită în cadrul răspunderii civile delictuale nu poate fi nulitatea unui act juridic, considerând că numai în contextul acestui tip de răspundere pot fi despăgubiți terții prejudiciați prin încheierea unui act juridic nul. Recurentele valorifică o premisă care nu există în cauză, aceea a nulității contractelor de garanție mobiliară pentru a obține repararea pretinsului prejudiciu cauzat prin fraudarea legii cu ocazia încheierii respectivelor contracte. Capătul de cerere privind restituirea sumelor, respectiv acordarea de despăgubiri are caracter accesoriu în raport cu cererea principală în constatarea nulității absolute parțiale pentru fraudă, înscriindu-se în definiția dată de art. 30 alin. (4) C. proc. civ. acestui tip de cereri, soluționarea sa depinzând de soluția dată capătului de cerere principal. Reținând că nu sunt motive de nelegalitate întemeiate cu privire la decizia instanței de apel de păstrare a hotărârii primei instanțe în privința respingerii primului capăt de cerere, rezultă că și soluția de păstrare a capătului accesoriu este legală prin prisma caracterului accesoriu.

Recurentele-reclamante mai susțin că au calitatea de debitori cedați în raport de cesiunea de creanță intervenită între D. și E., Sucursala Londra, iar în această calitate ar fi trebuit să fie notificate și invocă încălcarea dispozițiilor art. 1391-1398 C. civ. din 1864. Înalta Curte observă că autoarele recursului nu au calitatea de debitori-cedați în raportul de cesiune, fiind terți față de contractele de credit și actele de constituire de garanții încheiate între D. și C. S.R.L. și, prin urmare, nu există niciun temei legal care să susțină necesitatea notificării cesiunii de creanță față de acestea.

Conform dispozițiilor legale menționate mai sus, operațiunea de cesiune de creanță este o operațiune tripartită, în care sunt implicați cedentul (în speță D.), cesionarul (E.) și debitorul cedat (C. S.R.L.). Transferul creanței are loc în baza contractului încheiat între cedent și cesionar, iar legea prevede în mod expres numai formalitatea notificării debitorului cedat pentru a asigura opozabilitatea cesiunii față de acesta și față de terți. Sub imperiul C. civ. din 1864 nu este prevăzută nici măcar obligația de notificare a garanților, cu atât mai puțin ar putea exista o obligație de a înștiința în mod expres terțele părți.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-reclamante A. S.R.L. și B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 575/A din 20 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-reclamante A. S.R.L. și B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 575/A din 20 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 iunie 2020.