ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 185/2020

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 185/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 28 ianuarie 2020

Asupra recursului de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții B. S.A., C. și D. solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate desființat contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părți în data de 14 august 2008; să dispună obligarea pârâților la restituirea integrală către reclamantă a prețului încasat în baza contractului de vânzare-cumpărare din data de 14.08.2008, mai exact obligarea pârâților C. și D. la restituirea sumei de 1.047.600 Euro și a pârâtei B. S.A. la restituirea sumei de 517.200 Euro, toate în echivalent RON, calculat conform cursului publicat de B.N.R. la data plății, precum și obligarea pârâților la plata în solidar a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 659 din 27 februarie 2017 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea, a constatat desființat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.08.2008 de notarul public E. și a obligat pârâții la restituirea către reclamantă a prețului încasat în baza respectivului contract astfel: restituirea sumei de 1.047.600 Euro, la cursul BNR de la data plății, de către pârâții C. și D. și restituirea sumei de 517.200 Euro, la cursul BNR de la data plății, de către pârâta B. S.A. Totodată, tribunalul a obligat pârâții C. și D. la plata către reclamantă a sumei 47.736,56 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și a obligat pârâta B. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 23.868,26 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că la data de 14 august 2008, între pârâții B. S.A., C. și D., pe de o parte, în calitate de vânzători și A. S.R.L., pe de altă parte, în calitate de cumpărător, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.08.2008 de BNPA E. și F..

Obiectul contractului a fost reprezentat de vânzarea un număr de 3 parcele de teren în suprafața totală de 1.304 mp, situate în București, ..., mai exact de vânzarea nudei proprietăți, cu păstrarea unui drept de folosință gratuită, iar ulterior, de folosința comună gratuită a vânzătorilor asupra terenului.

Prețul total de cumpărare stabilit de părți a fost de 1.564.800 Euro, corespunzător unei valori de 1.200 euro/mp, defalcat conform articolului 5, paragrafele 5.1 - 5.3, părțile stabilind că suma de 1.047.600 Euro, conform paragrafelor 5.1 și 5.2 să fie plătită către C. și suma de 517.200 Euro, potrivit paragrafului 5.3 să fie plătită către B. S.A.

Ambele sume ce constituie prețul contractului au fost achitate către pârâți la data semnării contractului, respectiv la data de 14.08.2008, conform ordinelor de plată aflate la dosar.

În ceea ce privește obligațiile asumate contractual de către părți, în plus față de transmiterea dreptului de proprietate, obligația esențială stabilită prin contract, care a constituit totodată și rațiunea încheierii acestuia, a constat în asumarea de către cumpărătoarea A. S.R.L. a unei obligații de construire a unui drum de acces către teren și a unui pod peste râul Dâmbovița, în condițiile și termenii stipulați în articolul 9.7 din contract.

Potrivit articolului 9.7 din Contract:

"Constituie obligație esențială a prezentului contract obligația asumată de Cumpărător de a construi un drum de acces la Splaiul Unirii precum și, în continuarea acestuia, a unui pod peste râul Dâmbovița, în condițiile de mai jos. Cumpărătorul va folosi Proprietatea pentru construirea unui drum de acces la Splaiul Unirii în condițiile Planului Urbanistic Zonal aprobat pentru aceasta zonă, drum care se va conecta cu viitorul pod ce se va construi de către Cumpărător peste râul Dâmbovița. Construcția acestui drum și a podului se va realiza în maximum 2 ani de la obținerea autorizației de construire. În situația în care Cumpărătorul va întârzia, din vina sa, construcția drumului și a podului pentru o perioada mai mare de 2 ani de la obținerea autorizației de construire, atunci va datora Vânzătorului o penalitate în cuantum de 250.000 Euro, cu excepția faptului dacă întârzierea a fost cauzată de construirea de către Vânzător a pasajului subteran. Dacă întârzierea va fi mai mare de 4 ani de la data semnării prezentului Contract, din vina Cumpărătorului, oricare dintre Părți poate trimite o notificare celeilalte Părți cu privire la încetarea prezentului Contract, iar Vânzătorul va restitui Cumpărătorului prețul primit (compensându-l cu penalitatea de 250.000 euro), iar Cumpărătorul va restitui dreptul de proprietate asupra Proprietății, fără nicio altă pretenție. Până la readucerea terenului la forma inițială, Vânzătorul are dreptul să rețină prețul încasat și, eventual, să deducă din acesta, pe lângă valoarea penalității de 250.000 euro și orice altă cheltuială/cost/taxa etc. ce privește readucerea Proprietății la forma inițială și, eventual, în patrimoniul său. Prin teren aferent drumului de acces se înțelege numai suprafața de teren ocupata de cele 4 benzi de circulație și trotuarele aferente".

Instanța de fond a avut în vedere că două chestiuni litigioase au dobândit putere de lucru judecat și anume: interpretarea clauzei prevăzute la art. 9.7 din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.08.2008 de BNPA E. și F. în sensul că părțile și-au dat acordul cu privire la desființarea contractului în situația în care se va întârzia peste 4 ani construirea drumului de acces și a podului, considerându-se că vânzarea nu mai prezintă avantaje economice pentru niciuna dintre părți și inexistența culpei A. S.R.L. pentru neaprobarea lucrărilor de către Consiliul General al Municipiului București.

Prin sentința comercială nr. 8811/05.07.2011 pronunțată de Tribunalului București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2010, rămasă irevocabilă prin respingerea apelului, ca nefondat - decizia civilă nr. 158 din 2 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2010 și a recursului ca tardiv formulat - decizia nr. 1185 de la 21 martie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2010, a fost respinsă cererea pârâților din prezenta cauză de anulare parțială a clauzei 9.7 din evocatul contract.

S-a reținut, cu putere de lucru judecat, că a constituit motivul determinant al încheierii contractului construirea drumului și podului pe terenul în suprafață de 1304 mp, situat în București, ..., iar clauza art. 9.7 nu face decât să reflecte acordul părților cu privire la desființarea contractului în situația în care se va întârzia peste 4 ani construirea drumului de acces și a podului, considerându-se că vânzarea nu mai prezintă avantaje economice pentru niciuna dintre părți. Pentru situația în care întârzierea s-ar datora culpei cumpărătoarei, părțile au anticipat prejudiciul suferit de vânzători la 250.000 Euro. Întrucât clauza art. 9.7 nu poate fi asimilată unei condiții pur potestative, astfel cum este definită de art. 1006 din C. civ. de la 1864, ci constituie o clauză de desființare a contractului în condițiile negociate, fiind rezultatul acordului de voință al părților, s-a apreciat că este perfect valabilă respectiva clauză.

Prin sentința civilă nr. 960/25.02.2015, pronunțată de Tribunalului București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014, rămasă irevocabilă prin respingerea apelului - decizia civilă nr. 1671/A din 23 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă și irevocabilă prin respingerea recursului - decizia nr. 1820 de la 3 noiembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2014, a fost respinsă cererea formulată de B. S.A., ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție, s-a reținut cu putere de lucru judecat că este nefondată alegația B. S.A., în sensul că A. S.R.L. s-ar afla în culpă pentru neaprobarea lucrărilor de către Consiliul General al Municipiului București și obținerii aprobării HCGMB nr. 135/25.03.2008, întrucât ar fi adus modificări Planului Urbanistic Zonal, modificări neaprobate în ședințele din 31.08.2009 și 30.01.2012. Modificările Planului Urbanistic Zonal priveau modificarea circulației în zona în care urmau a fi construite podul și drumul de acces, iar potrivit înscrisurilor de la dosar, schimbarea circulației era o măsură necesară pentru realizarea podului și a drumului de acces.

A constatat tribunalul că în raport de materialul probator administrat în cauză nu pot fi reținute susținerile pârâților în sensul că o altă societate comercială ar fi obținut avizul și ar fi construit un pod peste Râul Dâmbovița, că pârâții nu au depus la dosar înscrisuri care să susțină cele alegate, iar, pe de altă parte, s-a reținut că în cauză prezintă importanță și situația juridică și locația, care nu s-a dovedit că ar fi identice cu cea din prezenta cauză.

A mai reținut tribunalul că, ulterior încheierii contractului și cu scopul evident de a respecta termenul maximal de 4 ani în vederea construirii drumului de acces și a podului peste Dâmbovița, reclamanta a efectuat toate demersurile tehnice și administrative necesare în vederea autorizării lucrărilor de construire a acestui obiectiv complex, dar nu a obținut aprobarea lucrărilor de către Consiliul General al Municipiului București.

De asemenea, s-a reținut că lipsa îndeplinirii condițiilor legale pentru executarea lucrărilor la care s-a obligat reclamanta prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.08.2008 de BNPA E. și F. constituie o împrejurare obiectivă care o pune pe aceasta în imposibilitatea de a-și îndeplini obligația asumată prin contract.

În temeiul art. 969 și art. 1156 alin. (4) din C. civ. din anul 1864, aplicabil în cauză potrivit art. 102 din Legea nr. 71/2011, tribunalul a constatat desființat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.08.2008 de notarul public E. și a obligat pârâții la restituirea către reclamantă a prețului încasat în baza contractului de vânzare-cumpărare astfel: a obligat pârâții C. și D. la plata către reclamantă a sumei de 1.047.600 Euro, la cursul BNR de la data plății și a obligat pârâta B. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 517.200 Euro, la cursul BNR de la data plății.

În raport cu dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., tribunalul a reținut culpa procesuală a pârâților și a dispus obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată astfel: obligarea pârâților C. și D. la plata către reclamantă a sumei 47.736,56 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și a pârâtei B. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 23.868,26 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. La stabilirea cheltuielilor s-a avut în vedere cota de 1/3 din totalul cheltuielilor pentru fiecare pârât. Totodată, tribunalul a apreciat că onorariul de avocat în cuantum de 41.604,80 RON este un onorariu real și rezonabil, existând un just echilibru între prestația avocațială și complexitatea sporită a cauzei, astfel că nu s-a impus a fi diminuat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen legal, pârâții B. S.A., C. și D., apel ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a sub același număr unic x/2015.

În motivarea apelului s-a arătat, printr-o primă categorie de critici, că intimata-reclamantă nu deține calitate procesuală activă în privința celui de-al doilea capăt de cerere prin care a solicitat restituirea sumei reprezentând prețul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2008. Aceasta deoarece prin contractul de garanție reală mobiliară-creanțe nr. 375/22.10.2009 intimata-reclamantă a cesionat către G. S.A. toate drepturile de creanță-încasare, prezente și viitoare, născute din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/14.08.2008, iar această cesiune a fost înscrisă în AEGRM în data de 22.10.2009.

Au precizat apelanții că această împrejurare le-a fost adusă la cunoștință prin notificarea cesiunii de creanță efectuate de G. S.A. în data de 09.11.2009, iar potrivit celor menționate în notificare, ea a fost transmisă în conformitate cu prevederile art. 85 din legea nr. 99/1999, prevederi potrivit cărora din momentul primirii notificării debitorul se poate elibera de obligație numai prin efectuarea plății către cesionar în modul indicat în notificare.

Față de această împrejurare, în baza art. 36 C. proc. civ. coroborat cu art. 247 alin. (1) C. proc. civ. apelanții au solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale active cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, cu consecința respingerii acestui capăt de cerere ca fiind introdus de o persoană ce nu are calitate procesuală activă.

Prin cea de-a doua categorie de critici invocate apelanții au susținut că soluția pronunțată de tribunal este greșită, cererea de chemare în judecată fiind neîntemeiată.

Astfel, au arătat apelanții că hotărârea atacată este netemeinică deoarece se pornește de la o situație de fapt incorect și incomplet înțeleasă, raționamentul primei instanțe bazându-se în principal pe eșecul întâmpinat în procedura de aprobare a modificării PUZ-ului, că, în realitate, procedurile de voturi eșuate în modificarea PUZ-ului nu prezintă relevanță și în niciun caz nu au condus la imposibilitatea executării de către intimata-reclamantă a obligației esențiale prevăzute la art. 9.7 din contractul de vânzare-cumpărare ce face obiectul prezentului litigiu.

Au precizat apelanții că părțile au fost determinate să încheie contractul de vânzare-cumpărare în considerarea aprobării PUZ-ului de către CGMB prin hotărârea nr. 135/25.03.2008, acesta reprezentând cadrul general în care lucrările urmau a fi efectuate, fără o asemenea aprobare părțile neputând încheia respectivul contract. Cum acest PUZ este prevăzut în preambul ca o premisă a contractului, rezultă că în lipsa lui părțile nu ar fi încheiat respectivul contract.

S-a arătat că prima instanță a ignorat faptul că în cuprinsul art. 9.7 din contract părțile au stabilit în mod expres că lucrările vor fi efectuate în condițiile Planului Urbanistic Zonal aprobat pentru această zonă, respectivul PUZ în forma aprobată de CGMB făcând parte integrantă din contract.

Au fost invocate dispozițiile Legii nr. 50/1991 cu privire la elaborarea PUZ-ului și a autorizației de construire, apelanții arătând că etapele pentru elaborarea PUZ au fost parcurse integral anterior semnării contractului și s-au finalizat prin elaborarea PUZ-ului nr. 135/25.03.2008. Ulterior, pentru continuarea demersurilor în vederea edificării construcțiilor, intimata-reclamantă ar fi trebuit să solicite eliberarea certificatului de urbanism pentru obținerea autorizației de construire cu respectarea celor stabilite în PUZ-ul deja aprobat, urmată de obținerea avizelor prevăzute în certificatul de urbanism și de solicitarea eliberării autorizației de construire și demararea lucrărilor de edificare a drumului și podului.

Apelanții au reproșat primei instanțe că a neglijat și aspectul potrivit căruia obligația prevăzută la art. 9.7 din contract este divizibilă prin natura ei. Art. 9.7 prevede două construcții distincte, cu scop diferit și anume: construcția drumului pe terenul vândut în scopul creării unei căi de acces de pe terenul înfundat al intimatei și construcția podului peste râul Dâmbovița în scopul creării posibilității de trecere pe sensul de circulație înspre centrul capitalei, fără a se parcurge o distanță de 12,5 km până la centura Bucureștiului și înapoi pe celălalt sens de mers. Drumul de acces către Splaiul Unirii se putea edifica independent de edificarea podului peste râul Dâmbovița, neexistând un raport de dependență între cele două construcții. Or, intimata-reclamantă nu a solicitat niciodată obținerea unei autorizații de construire a drumului, deși construirea acestuia genera pentru intimată un avantaj economic uriaș deoarece, în lipsa lui, nu se putea ieși de pe terenul unde ar fi trebuit să se construiască complexul rezidențial în Splaiul Unirii. Obținerea acestei căi de acces a reprezentat o condiție de creditare impusă de G. S.A..

Au mai susținut apelanții că prima instanță nu a dispus administrarea de probe referitoare la construirea unui nou pod peste râul Dâmbovița. Au considerat apelanții că nu a existat niciun motiv întemeiat care să conducă la necesitatea construirii unui pod drept iar nu a unui pod rotund și că intimata-reclamantă nu a mai dorit să construiască complexul rezidențial din cauza scăderii prețurilor imobilelor, în contextul crizei economice declanșate la finele anului 2008.

Au apreciat apelanții că intimata-reclamantă a încălcat obligațiile asumate prin contract deoarece ulterior semnării acestuia, în mod unilateral și fără a avea un motiv întemeiat, a decis să construiască un pod în formă dreaptă în loc de un pod în formă rotundă, în acord cu PUZ-ul aprobat prin HCGMB nr. 135/25.03.2008. Construirea podului în formă dreaptă a generat modificări ale circulației rutiere, a dimensiunii zonei verzi de protecție a cursului de apă, fără a se cunoaște dacă modificările propuse de intimată erau într-adevăr necesare pentru construirea podului sau au fost în mod intenționat provocate de intimată, fără a fi absolut necesare.

S-a mai arătat că executarea obligației asumate prin art. 9.7 din contractul de vânzare-cumpărare nu era condiționată de modificarea HCGMB nr. 135/25.03.2008, contrar celor reținute de prima instanță. Față de prevederile Legii nr. 50/1991 și față de faza în care se afla procedura de autorizare și construire, următorul pas ce trebuia făcut de intimata reclamantă era depunerea cererii de emitere a unui certificat de urbanism pentru eliberarea autorizației de construire și nicidecum a cererii pentru emiterea unui certificat de urbanism pentru modificarea circulației rutiere din PUZ-ul deja aprobat.

Au fost criticate și interpretările primei instanțe cu privire la statuările cuprinse în dosarele nr. x/2010 și nr. y/2014*ale Tribunalului București, secția a VI-a Civilă, apelanții arătând că în acele dosare instanțele de judecată nu s-au pronunțat asupra culpei contractuale. Contrar celor reținute de prima instanță, din respectivele hotărâri nu rezultă cu autoritate de lucru judecat nici că obligația contractuală cuprinsă în art. 9.7 a devenit imposibil de executat, nici că debitoarea respectivei obligații nu este în culpă pentru neexecutarea acesteia.

Au considerat apelanții că pentru executarea întocmai a obligației stabilite prin art. 9.7 din contract nu era necesară obținerea unei aprobări privind modificarea PUZ-ului nr. 135/25.03.2008, astfel că în mod greșit prima instanță a reținut că prin eșecul privind obținerea aprobării modificării PUZ-ului, obligația prevăzută la art. 9.7 din contract a devenit imposibil de executat. Între neexecutarea obligației prevăzute la art. 9.7 și eșecul în obținerea aprobării modificării PUZ-ului nu există legătură de cauzalitate, deci nu se poate susține că neaprobarea modificării PUZ-ului ar determina imposibilitatea de executare a obligației de construire a drumului de acces în Splaiul Unirii și a podului rotund peste Dâmbovița.

Au mai susținut apelanții că obligația de construire a podului a fost executată de un terț, pe Splaiul Unirii fiind edificat un pod peste Dâmbovița la o distanță de aproximativ 500 m față de suprafața de teren ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare. În prezent, intimata-reclamantă nu mai are interes în construirea podului peste Dâmbovița, astfel că urmărește cu rea-credință anularea contractului de vânzare-cumpărare. Prin edificarea acelui pod care asigură în mod facil accesul pe celălalt sens de mers al Splaiului Unirii, apreciază apelanții că nu mai există rațiunea pentru care contractul ar trebui desființat.

A fost criticată și dispoziția primei instanțe de obligare a apelanților la restituirea în întregime a prețului contractului, fără a dispune diminuarea acestuia cu suma de 250.000 euro, arătându-se sub acest aspect că obligația prevăzută în art. 9.7 din contract nu a fost executată din culpa cumpărătoarei, consecința reținerii acestei culpe fiind obligarea intimatei la suportarea prejudiciului prevăzut la art. 9.7 din contract în cuantum de 250.000 euro.

Cea de-a treia categorie de critici invocate de apelanți a vizat necenzurarea de către prima instanță a onorariului avocațial acordat reclamantei în cuantum de 41.064,80 RON.

Prin decizia civilă nr. 338/A din 13 februarie 2018 Curtea de Apel București, secția a V- a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâții B. S.A., C. și D., acești fiind obligați la plata în solidar către reclamantă a sumei de 32.489,38 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Cu privire la prima categorie de critici Curtea a constatat că aceste susțineri sunt nefondate, cesionarea drepturilor de creanță în scop de garantare a plății și îndeplinirii în întregime a obligațiilor în baza contractului de credit încheiat între bancă și intimată neconducând la concluzia pierderii calității procesuale active a intimatei-reclamante în privința capătului de cerere prin care a solicitat restituirea sumei reprezentând prețul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2008.

S -a avut în vedere că dreptul de a solicita restituirea prețului contractului de vânzare-cumpărare, ca urmare a desființării contractului, aparține cumpărătorului, respectiv intimatei-reclamante, iar acest drept nu este afectat de încheierea contractului de garanție reală mobiliară - creanțe nr. 375/2009 cu banca creditoare. Repunerea părților în situația anterioară este o consecință a desființării actului, iar această cerere nu poate fi formulată decât de partea contractantă, titular al acțiunii în desființarea contractului. Atâta timp cât intimata-cumpărător nu a transmis drepturile rezultate din contractul de vânzare-cumpărare, există identitate între persoana reclamantă-cumpărător și subiectul raportului juridic litigios dedus judecății.

Cu privire la cea de-a doua categorie de critici instanța a reținut că desființarea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/14.08.2008 a fost constatată față de dispozițiile contractuale cuprinse la art. 9.7, dispoziții ce au fost examinate integral de prima instanță în mod corect. Totodată, s-a reținut că prin sentința comercială nr. 8811/05.07.2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2010, sentință rămasă irevocabilă, a fost respinsă cererea pârâților din prezenta cauză de anulare parțială a clauzei 9.7 din contractul în discuție, în partea privind încetarea contractului în cazul unei întârzieri mai mari de 4 ani de la data semnării lui.

Tribunalul a reținut puterea de lucru judecat a celor statuate prin sentința comercială anterior menționată în sensul că motivul determinant al încheierii contractului nr. x/14.08.2008 l-a constituit construirea drumului și podului pe respectivul teren cumpărat, în suprafață de 1304 mp, situat în București, Splaiul Independenței nr. 450, 452 și 452A, iar clauza art. 9.7 nu a făcut decât să reflecte acordul părților cu privire la desființarea contractului în situația în care se va întârzia peste 4 ani construirea drumului de acces și a podului, considerându-se că vânzarea nu mai prezintă avantaje economice pentru niciuna dintre părți.

Curtea a mai arătat că susținerile referitoare la construirea unui pod peste râul Dâmbovița de către un terț, la aproximativ 500-800 m față de suprafața de teren ce face obiectul contractului în discuție, nu prezintă nicio relevanță în cauză, fiind un eveniment exterior convenției părților, fără nicio consecință juridică față de conținutul clauzei cuprinse la art. 9.7.

În ceea ce privește capătul 2 de cerere, ce a avut ca obiect obligarea pârâților la restituirea integrală a prețului, urmare a desființării contractului, Curtea a reținut că, sub acest aspect, instanța de judecată trebuia să răspundă la o singură problemă și anume dacă întârzierea mai mare de 4 ani în executarea obligației esențiale asumate de cumpărător (intimata-reclamantă) s-a datorat sau nu culpei acestuia pentru a se putea stabili dacă cumpărătorul este îndreptățit a primi integral prețul achitat (în lipsa culpei sale) sau este îndreptățit a primi prețul achitat diminuat cu penalitatea de 250.000 euro, astfel cum prevede art. 9.7 din convenția părților.

În ceea ce privește criticile referitoare la greșita reținere a puterii de lucru judecat a sentinței pronunțate în dosarul nr. x/2014 Tribunalului București, secția a VI-a Civilă sub aspectul lipsei culpei cumpărătorului A. S.R.L. pentru neaprobarea lucrărilor de către CGMB, Curtea a constatat că acestea sunt întemeiate, dar nu sunt apte a conduce, doar prin ele însele, la modificarea soluției referitoare la restituirea integrală a prețului, căci reținerea de către apelanții-pârâți a penalității de 250.000 euro este condiționată de reținerea culpei intimatei-reclamante în neexecutarea obligației esențiale asumate contractual.

Din probele administrate în cauză Curtea a apreciat asupra caracterului nefondat al susținerile apelanților referitoare la existența culpei intimatei în neexecutarea obligației asumate prin art. 9.7 din contract.

Curtea a mai reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat de părți la data de 14.08.2008, intimata-reclamantă a dobândit, în urma achitării integrale a prețului de 1.564.800 euro, doar nuda proprietate asupra terenului cumpărat, constituind un drept de uzufruct gratuit al vânzătorilor asupra terenului până la obținerea autorizației de construire, iar după această dată un drept de folosință comună. Contractul a fost încheiat în scopul construirii de către intimata-reclamantă, în calitate de cumpărător, a drumului de acces la Splaiul Unirii și, în continuarea acestuia, a podului peste râul Dâmbovița, drum și pod ce urmau a deservi și complexul rezidențial planificat a fi dezvoltat de intimata-reclamantă în zonă. Față de obiectul contractului și motivația încheierii acestuia intimata-reclamantă, deși a achitat integral prețul chiar la data semnării contractului, nu avea nici un beneficiu patrimonial ca urmare a încheierii actului până la construirea drumului de acces și a podului.

Din înscrisurile depuse Curtea a reținut, în primul rând, că atâta timp cât soluția de modificare a circulațiilor aprobate prin PUZ-ul nr. 135/25.03.2008 a fost avizată de comisii tehnice de specialitate din cadrul PMB, necesitatea obiectivă a schimbării formei podului (aspecte de ordin tehnic legate de stăvilarul existent pe râul Dâmbovița) este dovedită în cauză, instanța apreciind că astfel de avize nu ar fi putut fi emise de autoritățile competente în lipsa unor justificări obiective.

În al doilea rând, Curtea a avut în vedere că demersurile întreprinse de intimata-reclamantă se situează în timp imediat după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, când beneficiul patrimonial al cumpărătorului nu exista, astfel că acesta era interesat în demararea lucrărilor de construire.

Curtea a constatat că neexecutarea obligației esențiale asumate de intimata-reclamantă, în termen de 4 ani de la data semnării contractului de vânzare-cumpărare, nu se datorează culpei acesteia, ci neaprobării de către CGMB a modificării PUZ-ului nr. 135/25.03.2008, modificare tehnică, obiectivă, referitoare la circulații pentru a se fi putut realiza podul peste Dâmbovița în zona din continuarea drumului de acces la Splaiul Unirii aprobat prin PUZ nr. 135/25.03.2008.

Curtea a înlăturat ca nefondate susținerile apelanților potrivit cărora culpa intimatei-reclamante ar rezulta și din faptul că aceasta nu a întreprins niciun demers pentru executarea drumului de acces la Splaiul Unirii, în condițiile în care dispozițiile art. 9.7 reglementează două obligații distincte și anume: una pentru construirea drumului de acces la Splaiul Unirii și una pentru construirea podului peste râul Dâmbovița, dat fiind caracterul unitar al obligației.

Curtea a înlăturat, ca nefondate și criticile vizând acordarea de către instanță a cheltuielilor de judecată.

La data de 21 februarie 2018, pârâții B. S.A., C. și D. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 338/A din 13 februarie 2018 Curtea de Apel București, secția a V- a civilă.

Recurenții-pârâți și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenții au invocat trei critici.

O primă critică vizează faptul că instanța de apel, respingând cererea recurenților de administrare a probelor cu interogatoriul persoanei juridice, cu înscrisurile deținute de terții H. S.R.L., U. S.R.L., I. S.R.L., cu martorii J., K. și cu expertiza tehnică, a încălcat principiul dreptului la apărare consacrat de art. 13 C. proc. civ. și pe cel al rolului judecătorului în aflarea adevărului reglementat de art. 22 din C. proc. civ.

În accepțiunea recurenților, utilitatea probelor solicitate era de netăgăduit.

Aceștia au învederat că, prin contractul semnat, părțile au stabilit obligația de construire a unui pod peste râul Dâmbovița, în formă rotundă, în acord cu PUZ-ul (planul urbanistic zonal) aprobat prin HCGMB nr. 135/25.03.2008. Ulterior semnării contractului, în mod unilateral și fără a avea un motiv întemeiat, intimata-reclamantă a decis să construiască un pod în formă dreaptă.

Recurenții au apreciat că, sub acest aspect, era importantă părerea unui expert din care să reiasă dacă era necesară elaborarea unui nou PUZ sau, din contră, dacă necesitatea a fost generată în mod intenționat, fără a fi absolut necesară.

S-a mai arătat că intimata nu a formulat o cerere în vederea obținerii unui certificat de urbanism pentru autorizația de construire a podului în formă rotundă, cu toate că acesta era următorul pas necesar în acest sens.

În acest context, recurenții au subliniat că instanța de apel a refuzat administrarea probelor, pârâții fiind astfel puși în imposibilitate de a demonstra faptul că S.C. A. S.R.L. a fost în culpă pentru neexecutarea obligației cuprinse în art. 9.7. din contractul ce face obiectul litigiului.

A doua critică subsumată de recurenți aceluiași motiv de casare vizează faptul că prima instanță ar fi încălcat dispozițiile art. 295 C. proc. civ.

S-a arătat că instanța de apel a admis, în parte, cererea de probe a recurenților. Cu toate acestea, la termenul din 7 noiembrie 2017, S.C. A. S.R.L. nu a depus niciun înscris din cele solicitate de instanță, ci doar niște înscrisuri care nu aveau legătură cu solicitările pârâților. Din această perspectivă, recurenții au subliniat că, deși instanța, în cadrul dezbaterilor orale a învederat posibilitatea aplicării sancțiunii prevăzute la art. 295 C. proc. civ., nu a procedat în acest mod.

Cea de-a treia critică formulată în raport cu același motiv de casare vizează faptul că instanța de apel a respins apărările pârâților cu privire la existența autorității de lucru judecat, încălcând astfel dispozițiile art. 430 - 432 C. proc. civ.

Sub acest aspect recurenții au precizat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 430 - 432 C. proc. civ., întrucât nu a procedat la o nouă judecată a cauzei din perspectiva aprecierii culpei și a posibilității de construire a podului, ca urmare a unei greșite interpretări a statuărilor cuprinse în dosarele nr. x/2010, respectiv nr. x/2014*, ambele aflate pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă, în cadrul dosarului nr. x/2010, instanța nepronunțându-se asupra culpei contractuale.

În privința dosarului nr. x/2014 al Tribunalului București, secția a VI-a Civilă, recurenții au subliniat că, în mod eronat, prima instanță a reținut că există autoritate de lucru judecat în sensul statuării relative la inexistența culpei cumpărătoarei.

Recurenții au învederat faptul că din decizia nr. 1671/A din 23 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă nu rezultă cu autoritate de lucru judecat faptul că obligația ar fi devenit imposibil de executat sau că debitoarea obligației ar fi în culpă pentru neexecutarea acesteia.

În accepțiunea pârâților, motivul pentru care a fost respinsă cererea lor este acela că executarea obligației de construire efectivă a drumului și podului nu depindea exclusiv de voința cumpărătoarei, ci erau necesare autorizații care depindeau de manifestarea de voință a unor terți - autorități.

În raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenții au invocat două critici.

Prima critică vizează faptul că instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu încălcarea, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 85 din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice.

Astfel, s-a arătat, fără a mai fi titulara dreptului de creanță, (întrucât prin contractul de garanție reală mobiliară-creanțe nr. 375 din 22.10.2009, încheiat între societatea G. S.A. și societatea A. S.R.L., au fost cesionate toate drepturile de creanță-încasare, prezente și viitoare, născute din contractul de vânzare nr. x/14.08.2008, precum și din contractele ulterioare acestuia, încheiate de A. S.R.L. cu B. SA), intimata - reclamantă a formulat capătul de cerere nr. x, privind restituirea sumei reprezentând prețul contractului de vânzare nr. x/14.08.2008.

Această împrejurare a fost adusă la cunoștință pârâților prin notificarea cesiunii de creanță efectuată de G. S.A. la data de 09.11.2009.

Recurenții au invocat prevederile art. 85 alin. (2) din Legea nr. 99/1999 referitoare la faptul că, din momentul în care debitorul primește notificarea, acesta se poate libera de obligație numai prin efectuarea plății către cesionar în modul indicat în notificare.

În consecință, recurenții au solicitat instanței de recurs, în temeiul art. 36, coroborat art. 247 alin. (1) din C. proc. civ., să constate că instanța de apel trebuia să dispună admiterea excepției lipsei calității procesuale active cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere și, implicit, să dispună respingerea parțială a cererii de chemare în judecată ca fiind introdusă de o persoană ce nu are calitate procesuală activă.

A doua critică subsumată aceluiași motiv de casare, vizează faptul că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1073 și urm. din C. civ. de la 1864.

Sub acest aspect, recurenții au subliniat că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că reclamanta nu este în culpă pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale asumate și, în special, pentru neexecutarea obligației contractuale de construire a podului rotund peste râul Dâmbovița.

În opinia recurenților, contrar celor reținute în hotărârea instanței de apel, intimata-reclamantă a încălcat obligațiile asumate prin contract, având în vedere că părțile au stabilit obligația de construire a unui pod peste râul Dâmbovița, în formă rotundă, în acord cu planul urbanistic zonal aprobat prin HCGMB nr. 135/25.03.2008.

Ulterior semnării contractului, în mod unilateral și fără a avea un motiv întemeiat, intimata-reclamantă a decis să construiască un pod în formă dreaptă.

În accepțiunea recurenților, modificările propuse de intimata-reclamantă nu erau în mod real necesare pentru construirea podului nou, ci au fost în mod intenționat provocate doar pentru a conduce la necesitatea unui nou vot al Consiliului General al Municipiului București.

Totodată, s-a învederat că executarea obligației asumate prin art. 9.7 din contractul de vânzare nu era condiționată de modificarea HCGMB nr. 135/25.03.2008 prin votul Consiliului General al Municipiului București.

Prin urmare, recurenții au susținut că instanța de apel nu a analizat deloc prevederile Legii nr. 50/1991 și nu a observat că, față de faza în care se afla procedura de autorizare și construire, următorul pas era cererea de emitere a unui certificat de urbanism pentru eliberarea autorizației de construire a podului rotund, și nu un certificat de urbanism pentru modificarea circulației rutiere din planul urbanistic zonal deja aprobat pentru construirea unui pod drept.

În accepțiunea recurenților, necesitatea modificării planului urbanistic zonal, deja aprobat, a fost determinată exclusiv de conduita părții adverse, care a acționat cu unicul scop de a simula un obstacol care să paralizeze procesul de construire a celor două obiective stabilite în contract, drumul de acces la Splaiul Unirii și podul în formă rotundă peste Dâmbovița. Dacă ar fi fost respectat contractul, aprobarea unui nou plan urbanistic zonal din partea CGMB nu s-ar fi impus.

S-a arătat că la data de 17 septembrie 2018, L. Filiala București, în calitate de administrator judiciar al S.C. A. S.R.L. a depus la dosar o adresă prin care a precizat că, prin încheierea din 26 iulie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în dosarul nr. x/2018, s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței în formă generală prevăzută de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență. Totodată, administratorul judiciar a învederat că își însușește apărările și demersurile judiciare formulate de societatea reclamantă și că SCA M. are mandat de reprezentare din partea S.C. A. S.R.L., care nu a fost denunțat de către administratorul judiciar.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 12 februarie 2019, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea instanței de la 5 noiembrie 2019 (termen preschimbat din oficiu prin încheierea de la 23 mai 2019) s-a admis în principiu recursul declarat și s-a stabilit termen de judecată în ședință publică la 14 ianuarie 2020.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor de drept aplicabile, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Criticile formulate în raport cu motivul de casare reglementat de 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate pentru următoarele motive.

Prin încheierea instanței de apel din 10 octombrie 2017, Curtea a admis, în parte, proba cu înscrisuri solicitată de apelanți, respectiv înscrisurile anexate apelului și înscrisurile solicitate intimatei în temeiul art. 293 C. proc. civ. (referitoare la corespondența purtată cu arhitecții privind necesitatea modificării formei podului și la cererea pentru obținerea certificatului de urbanism nr. x/22.12.2008), apreciind că acestea sunt pertinente și utile soluționării cauzei. Au fost respinse celelalte probe solicitate de apelanți ca nefiind utile cauzei.

Curtea nu a încuviințat proba cu interogatoriul intimatei, apreciind că aceasta nu este utilă față de poziția clar exprimată de intimată atât în cuprinsul întâmpinării formulate în apel, cât și în ședința publică din 10.10.2017.

Referitor la cererea de solicitare a înscrisurilor aflate la terți de proces, înscrisuri constând în întreaga corespondență purtată de aceștia cu intimata-reclamantă privind necesitatea modificării formei podului, respectiv modificarea PUZ nr. 135/23.05.2008 (cerere formulată în baza art. 297 C. proc. civ.), Curtea a apreciat această probă ca nefiind pertinentă și utilă cauzei motivând în sensul că, fiind vorba de corespondența terților cu intimata-pârâtă nu rezultă că înscrisurile respective ar fi deținute doar de către terți pentru a putea justifica stabilirea unei astfel de obligații în sarcina lor și dispunerea măsurii prevăzute de art. 297 C. proc. civ.. De altfel, instanța a avut în vedere că utilitatea acestei probe a fost pusă la îndoială chiar de către apelanții-pârâți, aceștia justificând solicitarea probei testimoniale pe premisa nedepunerii înscrisurilor solicitate terților sau a lipsei utilității lor (potrivit susținerilor orale ale apărătorului apelanților).

Urmare a încuviințării probei cu înscrisuri în temeiul art. 293 C. proc. civ. referitoare la corespondența purtată de intimată cu arhitecții privind necesitatea modificării formei podului, precum și urmare a respingerii cererii formulate în temeiul art. 297 C. proc. civ., Curtea a apreciat că proba testimonială solicitată de apelanți nu este utilă cauzei, proiectanții care au concluzionat că este necesară modificarea formei podului exprimându-și deja opiniile în acest sens.

Nu a fost considerată utilă cauzei nici proba cu expertiză tehnică, instanța apreciind că nu poate fi pusă în sarcina unui expert tehnic efectuarea unei aprecieri referitoare la impunerea modificării formei podului în contextul celor agreate în contract, interpretarea obligațiilor asumate contractual de părți și a clauzelor convenite de acestea fiind atributul instanței de judecată.

Potrivit art. 255 alin. (1) C. proc. civ. probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului iar conform art. 258 alin. (1) C. proc. civ. probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute la art. 255 C. proc. civ.. Astfel, din economia textelor de lege menționate rezultă faptul că, pentru a fi admisibile, probele trebuie să fie legale, concludente, verosimile și pertinente.

Competența instanței de a administra probele necesare în vederea lămuririi cauzelor este o expresie a unuia dintre principiile fundamentale ale legii de procedură civilă, cel privind rolul judecătorului în aflarea adevărului, consacrat de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia "judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc".

Instanța de apel s-a pronunțat asupra probelor solicitate de recurentă, prin evocata încheiere, după ce a verificat admisibilitatea acestora și după ce le-a pus în discuția contradictorie a părților, arătând faptele ce trebuie dovedite prin probele admise și indicând motivele pentru care a respins parte din probele solicitate.

Procedând astfel, instanța de prim control judiciar nu a încălcat nici principiul dreptului la apărare, nici pe cel al rolului judecătorului în aflarea adevărului, întrucât cele două principii își dovedesc legitimitatea numai în măsura în care accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția este exercitat cu bună credință și în limite rezonabile. Aprecierea instanței asupra cererii de admitere a unei probe din perspectiva concludenței și pertinenței sale este un atribut firesc ce decurge în mod necesar din actul învestirii, motiv pentru care nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil și reprezintă o modalitate de prevenire și limitare a abuzului de drept și un mecanism de asigurare a celerității soluționării cauzei.

Normele privind încuviințarea probelor reglementează numai condițiile de exercitare a dreptului procesual - al părților și al instanței - de a propune probe fără a cenzura în vreun fel atributul pe care legea îl conferă instanței de judecată, de a aprecia asupra utilității, concludenței și pertinenței probelor.

În baza aceluiași raționament și cea de-a doua critică, subsumată aceluiași motiv de casare este, de asemenea, nefondată întrucât nu se poate reține încălcarea de către instanță a dispozițiilor art. 295 C. proc. civ. față de faptul că cererea de încuviințare a probei cu interogatoriul, întemeiată pe aceste dispoziții, a fost respinsă, instanța considerând-o ca nefiind pertinentă și utilă cauzei.

A treia critică formulată în raport cu același motiv de casare nu este fondată întrucât instanța de prim control judiciar nu a încălcat prevederile art. 430-432 C. proc. civ., referitoare la autoritatea de lucru judecat.

Prin această critică, recurenta readuce în analiză, pe de-o parte natura și interpretarea obligației intimatei - reclamante, cuprinsă în clauza existentă la art. 9.7 din contract iar, pe de altă parte, culpa intimatei-reclamante pentru neexecutarea obligației privind eliberarea certificatului de urbanism și a autorizației de construire pentru podul în forma prevăzută de PUZ - ul aprobat pentru forma rotundă.

Astfel cum în mod judicios a statuat instanța de apel, prin sentința comercială nr. 8811 de la 5 iulie 2011, Tribunalul București a statuat cu putere de lucru judecat că, în ceea ce privește clauza nr. 9.7 din contract, aceasta este perfect valabilă, fiind interpretată în sensul că vânzarea nu mai prezintă avantaje economice pentru niciuna dintre părți în cazul unei întârzieri mai mari de 4 ani în construirea drumului și a podului peste râul Dâmbovița, acesta fiind argumentul determinant reținut de instanța de fond și cea de apel în sensul constatării contractului nr. x/14 august 2008, ce a format temeiul juridic al acțiunii, ca fiind desființat. Din acest motiv, elementele de ordin tehnic pe care le invocă recurenta în susținerea necesității reanalizării acestei clauze nu pot fi luate în considerare.

Instanța de apel a dat o dezlegare judicioasă și motivului de apel privind modul în care tribunalul a reținut inexistența culpei intimatei - reclamante.

Astfel, în analiza culpei contractuale a reclamantei, instanța de apel a cenzurat motivarea instanței de fond în ceea ce privește reținerea faptului că această chestiune a fost tranșată cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 960 din 25 februarie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2014, dar a subliniat faptul că instanța de fond nu a reținut că prin evocata sentință s-ar fi statuat cu putere de lucru judecat nici că obligația a devenit imposibil de executat, nici că debitoarea obligației nu este în culpă pentru neexecutarea acesteia și a relevat faptul că aceasta a efectuat și o analiză proprie sub acest aspect.

Instanța de apel, la rândul său, a făcut o amplă analiză a criticilor apelanților referitoare la existența culpei intimatei în neexecutarea obligației asumate prin art. 9.7 din contract, reținând, în esență, că neexecutarea obligației esențiale asumate de intimata - reclamantă, în termen de 4 ani de la data semnării contractului de vânzare-cumpărare nu se datorează culpei acesteia, ci neaprobării de către CGMB a modificării PUZ - ului nr. 135/25 martie 2008, modificare de natură tehnică, deci obiectivă.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate pentru motivele ce se vor arăta.

În cadrul primei critici recurenții invocă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva interpretării și aplicării eronate de către instanța de control judiciar a art. 85 din Legea nr. 99/1999 în soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a intimatei-reclamante de a solicita restituirea prețului vânzării, ca urmare a desființării contractului.

Menținând dezlegarea dată acestei excepții de către instanța de fond, instanța de prim control judiciar a pronunțat o hotărâre legală pentru mai multe considerente.

Prin contractul de garanție reală mobiliară nr. 375/22.10.2009 intimata-reclamantă a garantat îndeplinirea în întregime a obligațiilor asumate în cadrul contractului de credit nr. x/06.03.2007, cesionând în favoarea G. drepturile de creanță-încasare, prezente și viitoare născute din contractul de vânzare-cumpărare în litigiu.

Dată fiind natura contractului, G., în calitate de creditor garantat, este terț față de dreptul de creanță afectat garanției iar intimata-reclamantă A. S.R.L. continuă să rămână titularul dreptului de creanță afectat garanției, împrejurare în raport cu care are calitate procesuală activă în cauză.

Cum acțiunea promovată în cadrul prezentului demers judiciar este o acțiune în realizarea dreptului de creanță afectat garanției, intimata - reclamantă are calitate procesuală activă, fiind titularul dreptului de creanță, cerințele art. 36 C. proc. civ. fiind astfel îndeplinite.

Instanța de apel a reținut astfel, în mod judicios, că dreptul de a solicita restituirea prețului contractului de vânzare-cumpărare, ca urmare a desființării contractului, aparține cumpărătorului, respectiv intimatei -reclama