ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1985/2020

Ședința publică din data de 15 octombrie 2020

Asupra recursului de față,

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 23 mai 2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a solicitat obligarea pârâtei la achitarea sumei de 400.147,27 RON, reprezentând cheltuieli de judecată ocazionate de litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată din prezentul proces.

La data de 20 septembrie 2018, pârâta S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 452 din C. proc. civ., ca nedovedită, iar în subsidiar, în temeiul art. 452 alin. (2) din C. proc. civ., a cerut reducerea sumei ce face obiectul cererii și respingerea acțiunii având ca obiect onorariul de succes, dacă acest tip de onorariu este inclus în suma solicitată prin cererea de chemare în judecată.

A formulat, deopotrivă, o cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 446.990 RON, reprezentând plată nedatorată, precum și la plata dobânzii legale aferente sumei de 447.850 RON, calculată de la data încasării sumei, în cadrul executării silite ce a făcut obiectul dosarul de executare nr. 31/2018 al Biroul Executorilor Asociați "C.", până la data restituirii.

A mai solicitat obligarea S.C. A. S.R.L. la plata diferenței onorariului executorului judecătoresc, rezultată din suma executată și suma care ar fi trebuit executată, precum și obligarea reclamantei S.C. A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

Prin sentința civilă nr. 230 din data de 1 februarie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, a luat act că prin încheierea din 23 noiembrie 2018 s-a admis excepția inadmisibilității cererii reconvenționale și, pe cale de consecință, a respins, ca inadmisibilă, cererea reconvențională formulată de pârâta-reconvenientă.

Totodată, instanța de fond a luat act că ambele părți au precizat că solicită acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1108A din 21 iunie 2019 pronunțată în dosar, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta S.C. A. S.R.L împotriva sentinței civile nr. 230 din 1 februarie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata B. S.A.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat recurs împotriva deciziei mai sus-menționate, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 bși 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac și casarea deciziei recurate.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă sub numărul x/2018, la data de 22 august 2019.

Un prim motiv de casare invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., s-a referit la nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., recurenta-reclamantă arătând că instanța de apel nu a indicat motivele de drept în temeiul cărora a pronunțat soluția, limitându-se la a enunța motivele de fapt care au condus la respingerea cererii de apel.

A făcut referire la faptul că instanța de apel nu a considerat că recurenta-reclamantă a dovedit, fără echivoc, faptul că a plătit suma de 400.147,27 RON către SCPA D., cu titlu de onorariu avocațial și la concluzia hotărârii atacate în sensul că, în măsura în care o operațiune juridică este susceptibilă de mai multe interpretări, nu se poate considera că ea dovedește, fără echivoc, stingerea unei obligații, apreciind că acesta este cazul și în speță.

A mai făcut trimitere la argumentul instanței de apel în sensul că, hotărârea A.G.A. nr. 1 din data de 6 martie 2018 adoptată de societatea reclamantă nu cuprinde motivul, scopul sau titlul cu care virarea respectivei sume urma să se facă în contul SCPA D..

Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a reținut, în mod eronat, că scopul pentru care un creditor decide și solicită executorului judecătoresc ca plata sumelor rezultate dintr-o executare silită să se facă în contul unui terț (avocat) poate fi și altul decât cel prezentat de recurentă, arătând aceasta că avocatul acționează ca un mandatar al creditorului pentru obținerea sumelor.

A susținut că, argumentele din decizia atacată referitoare la faptul că scopul virării sumelor de bani în contul SCPA D. ar putea fi altul, sunt total nefondate, deoarece acest scop rezultă chiar din contractul de asistență juridică nr. x din data de 16 martie 2016, fiind reprezentat de stingerea datoriilor reprezentând contravaloarea serviciilor juridice.

Cel de al doilea motiv de casare invocat s-a întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul cărora recurenta-reclamantă a apreciat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 30 din Legea nr. 51/1995 și ale art. 1296 raportat la cele ale art. 2013 și art. 2016 din C. civ.

Astfel, recurenta-reclamantă a făcut trimitere la prevederile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, potrivit cărora:

"Pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu și la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său", alin. (2) al aceluiași articol arătând că:

"Activitatea desfășurată de avocat în condițiile legii și ale Statutului profesiei de avocat, indiferent de forma și modalitatea de exercitare a profesiei, care generează venituri profesionale, nu poate fi reconsiderată ca activitate dependentă în conformitate cu prevederile Codul fiscal".

A redat și textul art. 128 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, care prevede că:

"Onorariile se determină și se prevăd în contractul de asistență juridică la data încheierii acestuia între avocat și client, înainte de începerea asistenței și/sau a reprezentării clientului.", precum și conținutul art. 131 din Statutul profesiei de avocat, care stabilește că "Avocatul poate percepe onorarii numai de la clientul său ori de la un mandatar al acestuia."

În acest sens, recurenta-reclamantă a precizat că plata sumei de 575.960 RON s-a realizat în numele recurentei, prin mandatarul Biroul Executorilor Judecătorești Asociați "C.", conform Hotărârii Adunării Generale a Asociaților nr. 1 din data de 6 martie 2018 și procurii autentificate sub nr. x la aceeași dată.

Susținând că procura autentică menționată are natura juridică a unui contract de mandat pentru efectuarea de acte de dispoziție, în sensul prevăzut de dispozițiile art. 2013 alin. (1) și 2016 alin. (2) din C. civ., a precizat că din coroborarea acestor dispoziții legale cu cele ale art. 1296 din C. civ., potrivit cărora:

"Contractul încheiat între reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele reprezentantului produce efecte direct între reprezentat și cealaltă parte", rezultă că prin plata sumei de 575.960 RON efectuată de Biroul Executorilor Judecătorești Asociați "C." au fost îndeplinite obligațiile de plată a onorariilor avocațiale aferente contractelor juridice menționate în circumstanțierea situației de fapt.

Astfel, a menționat că operațiunea de plată a sumei de 575.960 RON a produs efecte juridice între recurentă, în calitate de debitor, și SCPA D., în calitate de creditor, fiind astfel stinse datoriile existente la momentul efectuării plății, respectiv la datele de 6 martie 2018, 7 martie 2018 și 9 martie 2018.

A criticat considerentul deciziei recurate prin care s-a reținut că în cuprinsul procurii:

"nu se menționează că prin această operațiune urmează să se stingă obligațiile născute din contractul de asistență juridică nr. x/16.03.2016, cu actul adițional din data de 13.09.2016.", arătând că între recurentă și SCPA D. au fost încheiate mai multe contracte de asistență juridică, în baza cărora recurenta avea obligația de plată a onorariului avocațial, astfel că, plata sumei de 575.960 RON nu se putea face decât cu scopul de a stinge datoriile scadente la acea dată.

Recurenta-reclamantă a făcut referire la dispozițiile art. 1341 alin. (3) din C. civ., potrivit cărora:

"Se prezumă până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenția de a stinge o datorie proprie." și a invocat, în temeiul acestui text legal, argumentul unei prezumții a intenției recurentei de a stinge, prin mandatar, datoriile reprezentând contravaloarea serviciilor juridice prestate.

Ca atare, a considerat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1296 din C. civ., nereținând efectul juridic de stingere a plății datoriei de 400.147,27 RON a recurentei-reclamante, în calitate de mandant/reprezentat, către SCPA D., în calitate de terț, efect produs ca urmare a plății sumei de 575.960 RON de către Biroul Executorilor Judecătorești Asociați "C.", în calitate de mandatar/reprezentant.

A adăugat că scopul mandatului rezultă și din împrejurarea că suma achitată de către Biroul Executorilor Judecătorești Asociați "C." este identică cu suma reprezentată de datoriile scadente la momentul efectuării plăților, în totalul căreia era inclusă și datoria de 400.147,27 RON.

În acest sens, a arătat că a depus, odată cu cererea de apel, facturile emise ca urmare a plăților efectuate în baza contractelor de asistență juridică existente între părți, menționate în cadrul circumstanțierii situației de fapt.

Tot în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a invocat încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 1506 - 1509 din C. civ., rezultată din argumentul instanței că recurenta-reclamantă nu a dovedit, fără echivoc, faptul că a plătit suma de 400.147,27 RON către SCPA D., cu titlu de onorariu avocațial.

A redat prevederile art. 1506 alin. (1) din C. civ. referitoare la imputația plății ("Plata efectuată de debitorul mai multor datorii față de același creditor, care au același obiect, se impută asupra acestora conform acordului părților.") și ale art. 1508 alin. (1) din C. civ. ("În lipsa unei indicații din partea debitorului, creditorul poate, într-un termen rezonabil după ce a primit plata, să indice debitorului datoria asupra căreia aceasta se va imputa. Creditorul nu poate imputa plata asupra unei datorii neexigibile ori litigioase."), precizând că, în baza acestor texte legale, imputația plății se stabilește prin acordul părților, iar în caz contrar, imputația este rezultatul unei manifestări unilaterale de voință, prin luarea în considerare, cu precădere, a voinței debitorului și, în subsidiar, a voinței creditorului.

A mai argumentat faptul că, în absența manifestării de voință, se vor aplica regulile legale supletive prevăzute de art. 1509 din C. civ.

În baza acestor considerații teoretice, a menționat că pe nici unul dintre ordinele de plată nu s-a indicat asupra căror datorii se va face imputația plății, creditorul SCPA D. stingând datoriile scadente la datele la care s-au efectuat plățile, în cuantum total de 575.960 RON.

Acest lucru rezultă, în opinia recurentei, din registrul de încasări și plăți a SCPA D., în cuprinsul căruia se poate constata că toate datoriile pe care recurenta le avea față de societatea de avocatură au fost stinse la datele de 6 martie 2018, 7 martie 2018 și 9 martie 2018.

Ca atare, în măsura în care instanța ar aprecia că nu devin incidente prevederile privind imputația plății făcută de creditor, în speță de SCPA D., datoriile indicate mai sus ar fi stinse prin plata sumei de 575.960 RON, conform regulilor imputației legale, prevăzute de dispozițiile art. 1509 alin. (1) din C. civ.

A invocat aceste argumente pentru a arăta că este eronat raționamentul instanței de apel, care a apreciat că nu se poate face imputația plății în lipsa mențiunilor pe ordinele de plată din partea recurentei, în calitate de debitor, prin mandatar Biroul Executorilor Judecătorești Asociați "C.", recurenta-reclamantă susținând că, în lipsa imputației făcute prin manifestarea de voință unilaterală ori bilaterală a părților, operează imputația legală, datoriile scadente la data efectuării plății fiind stinse în ordine cronologică.

A făcut trimitere la răspunsul din data de 29 iulie 2019 și la concluziile raportului de expertiză extrajudiciară, în cuprinsul căruia expertul a arătat că ambele societăți au înregistrat în contabilitate atât facturi, cât și plăți, în sumă totală de 575.960 RON, suma de 400.127,47 RON reprezentând cheltuieli ocazionate de litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 și fiind încasată de furnizorul SCPA D. în cadrul tranzacției nr. x din data de 6 martie 2018, ce a totalizat 537.866,74 RON.

Recurenta-reclamantă a mai invocat încălcarea dispozițiilor art. 1537 din C. civ., respectiv ale art. 451-453 din C. proc. civ., precizând că aceste critici se subsumează tot cazului de casare reglementat de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A redat dispozițiile art. 451, 452 și 453 alin. (1) din C. proc. civ. și a criticat considerentele hotărârii recurate prin care s-a reținut că:

"nedovedind stingerea prin plată a obligației de plată a onorariului avocațial, apelanta-reclamantă nu a dovedit întrunirea caracterului cert al cheltuielilor de judecată solicitate, motiv pentru care apelul va fi respins ca nefondat."

A formulat considerații referitoare la fundamentul acordării cheltuielilor de judecată (culpa procesuală, principiile ce guvernează repararea prejudiciului în materia răspunderii civile delictuale, necesitatea ca prejudiciul să fie cert și să nu fi fost încă reparat) și a menționat că nu poate fi contestat caracterul cert al prejudiciului produs recurentei, deoarece există hotărâri judecătorești care stabilesc vinovăția intimatei-pârâte în producerea pagubei, fiind dovedită și legătura de cauzalitate ce există între fapta ilicită și producerea prejudiciului.

A reiterat susținerea potrivit căreia, în cadrul dosarului nr. x/2017, reprezentantul convențional al recurentei a formulat cerere de chemare în judecată, răspuns la întâmpinare, precum și întâmpinare împotriva apelului formulat de pârâtă, a participat la administrarea unui probatoriu vast, iar cheltuielile ocazionate de judecată suportate de recurentă au fost reale, necesare și rezonabile în raport cu natura, complexitatea și valoarea pricinilor, fiind solicitate cu respectarea dispozițiilor procedurale.

Astfel, a conchis, contrar celor reținute de instanța de fond, că onorariul de avocat achitat de recurentă are caracter cert, rezultând atât din contractul de asistență juridică nr. x din data de 16 martie 2016, cât și din factura emisă, respectiv din dovada achitării, depusă la dosarul cauzei.

A mai precizat că la emiterea facturii fiscal au fost respectate prevederile art. 319 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, arătând că obligația recurentei de achitare a onorariului de avocat subzistă, indiferent de emiterea de către prestator a facturii aferente.

Intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, la data de 3 octombrie 2019, solicitând respingerea recursului, ca neîntemeiat.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor considerând calea de atac ca fiind admisibilă.

Prin încheierea din data de 16 ianuarie 2020, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 30 aprilie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă și a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispozițiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 din Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României - Partea I nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Prin rezoluția din data de 25 mai 2020, președintele completului, constatând încetarea efectelor Decretelor nr. 240/2020 și nr. 195/2020 privind instituirea și, respectiv, prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, a dispus repunerea cauzei pe rol și a fixat termen în ședința publică din data de 15 octombrie 2020, pentru reluarea judecății.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție îl va respinge, ca nefiind fondat, pentru următoarele considerente:

În cauză, recurenta-reclamantă a formulat o acțiune în pretenții, întemeiată, în principal, pe dispozițiile art. 194 și art. 453 C. proc. civ., prin care a solicitat obligarea pârâtei la achitarea sumei de 400.147,27 RON reprezentând cheltuieli de judecată ocazionate de litigiul ce a făcut obiectul nr. 3316/3/2017 înregistrat pe rolul Tribunalului București, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată rezultate din prezentul proces.

Obiectul analizei recursului este limitat la criticile formulate de recurenta-reclamantă, prima dintre acestea fiind aceea de nemotivare în drept a deciziei recurate, cu consecința nerespectării prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, în dezvoltarea criticii, recurenta face referire, mai întâi la nemotivarea în drept a deciziei recurate, iar într-un al doilea argument, invocă greșita apreciere a instanței de apel privind nedovedirea caracterului echivoc al plății onorariului de avocat și a stingerii, în acest mod, a obligației.

În acest sens, recurenta a susținut că a fost greșit apreciat conținutul hotărârii A.G.A. nr. 1 din data de 6 martie 2018 a societății recurente, din perspectiva caracterului neclar al scopului pentru care a fost aprobată o plată în contul SCPA D..

Recurenta a arătat, contrar celor reținute de instanță, că acest scop rezultă chiar din contractul de asistență juridică nr. x din data de 16 martie 2016, fiind reprezentat de stingerea datoriilor reprezentând contravaloarea serviciilor juridice.

În ce privește prima critică, privind neindicarea în motivare a temeiurilor de drept ale deciziei atacate, se constată că instanța de apel a făcut referire necesitatea dovedirii caracterului real, necesar și rezonabil al cheltuielilor de judecată, fiind indicată jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (spre exemplu, Decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept) sau cea a Curții Europene a Drepturilor Omului (spre exemplu, Hotărârea din 26 ianuarie 2016 în cauza Muncaciu împotriva României).

S-a reținut că pentru a justifica:

"îndeplinirea condiției caracterului real al cheltuielilor de judecată în cazul onorariului avocațial, partea interesată trebuie să dovedească, lipsit de echivoc, faptul că a plătit avocatului suma respectivă și că plata s-a făcut pentru serviciile ocazionate de judecarea unui anumit proces.", concluzia instanței, urmare analizei probelor administrate, fiind că "apelanta-reclamantă nu a dovedit, fără echivoc, faptul că a plătit suma de 400.147,27 RON către SCPA D. cu titlu de onorariu avocațial.".

În analiza sa, circumscrisă dispozițiilor art. 477 și 478 din C. proc. civ. referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului, instanța de apel a avut în vedere temeiul de drept al acțiunii indicat chiar de către recurenta-reclamantă, reprezentat de textul art. 453 din C. proc. civ.: "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.".

Chiar dacă nu l-a indicat în mod expres, este cert că examenul realizat de instanța de apel a avut în vedere cerințele impuse de textul mai sus evocat, aspect care rezultă din întreaga motivare a deciziei recurate.

Având în vedere imperativul ca o hotărâre judecătorească să cuprindă în motivarea sa argumentele pro si contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, Înalta Curte apreciază că decizia atacată răspunde acestui imperativ, în considerente regăsindu-se toate elementele ce au fundamentat-o, fiind astfel îndeplinită cerința ca decizia să răspundă susținerilor și apărărilor părților.

Nu se poate considera că hotărârea instanței de apel este pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., câtă vreme din considerentele acesteia se poate extrage raționamentul logico-juridic ce a condus la soluția pronunțată și, în acest mod, se poate realiza verificarea acestui raționament de către instanța de recurs, în cadrul controlului judecătoresc presupus de această cale de atac.

Prin urmare, nu se confirmă susținerile recurentei referitoare la lipsa motivelor care să susțină soluția pronunțată, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În ceea ce privește cea de a doua critică circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., referitoare la greșita apreciere a instanței de apel privind nedovedirea caracterului echivoc al plății onorariului de avocat și a stingerii obligației de plată, Înalta Curte constată, din modul în care au fost prezentate argumentele recurentei-pârâte, că aceasta este nemulțumită, în realitate, de modul în care instanța de apel a interpretat situația de fapt, în baza înscrisurilor administrate în cauză.

Această critică, în cadrul căreia se face referire la greșita apreciere a conținutului hotărârii A.G.A. nr. 1 din data de 6 martie 2018 a societății recurente, prin coroborare cu înscrisul reprezentat de contractul de asistență juridică nr. x din data de 16 martie 2016, nu prezintă o problemă de legalitate a hotărârii atacate, ci este o solicitare adresată instanței de recurs de a reanaliza situația de fapt stabilită de instanța de apel, în cadrul căreia s-a apreciat că recurenta-reclamantă nu a dovedit stingerea prin plată a obligației de plată a onorariului avocațial, nici caracterul cert al cheltuielilor de judecată solicitate.

Având în vedere limitele examenului pe care instanța de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, critica mai sus menționată este inadmisibilă, Înalta Curte nefiind îndreptățită să procedeze la verificarea, prin prisma probelor administrate, a modului în care instanța de apel a apreciat asupra elementelor de fapt ale speței.

Aceeași concluzie a inadmisibilității se impune, prin prisma dezvoltării motivelor de apel prezentată de recurenta-reclamantă, și în ceea ce privește criticile subsumate motivului de casare invocat întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, recurenta-reclamantă a invocat, pe rând, încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 30 din Legea nr. 51/1995 și ale art. 1296 raportat la cele ale art. 2013 și art. 2016 din C. civ., încălcarea prevederilor art. 1506 - 1509 din C. civ., dar și a dispozițiilor art. 1537 din C. civ., respectiv ale art. 451 - 453 din C. proc. civ., din cuprinsul argumentelor expuse de recurenta-reclamantă nerezultând însă, carențe de legalitate ale deciziei recurate, ci critici ce vizează, fără excepție, modul în care instanța de apel a apreciat asupra contextului factual al speței, în raport cu probele administrate.

În acest sens, în esență, recurenta-reclamantă a prezentat propriile aprecieri asupra efectelor Hotărârii A.G.A. nr. 1 din data de 6 martie 2018 și procurii autentificate sub nr. x la aceeași dată, a considerat că operațiunea de plată a sumei de 575.960 RON ar fi stins datoria sa față de societatea de avocatură, sens în care a invocat prezumția instituită de dispozițiile art. 1341 alin. (3) din C. civ., și a arătat identitatea în cuantum a datoriilor cu suma achitată, făcând referire la facturile emise în baza contractelor de asistență juridică existente între părți. Totodată, a susținut, contrar celor reținute de instanța de apel, că onorariul de avocat achitat de recurentă are caracter cert și real.

Toate aceste aspecte invocate nu pot fi reanalizate de către instanța de recurs, întrucât excedează atribuțiile stabilite de legiuitor și se referă exclusiv la circumstanțele de fapt ale speței, stabilite cu putere de lucru judecat de către instanța de apel.

În ceea ce privește încălcarea prevederilor art. 1506 - 1509 din C. civ. referitoare la imputația plății, motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte observă că, nici recurenta-recurenta, nici intimata-pârâtă nu au formulat, prin cereri, respectiv apeluri și întâmpinări, asemenea critici, susțineri sau apărări, ceea ce face ca instanța de recurs să nu poată analiza această critică, invocată direct în recurs.

Cum atribuțiile de control judiciar ale instanței de recurs se referă la verificarea aspectelor de nelegalitate ale deciziei pronunțate în apel, căreia nu i s-a solicitat examinarea chestiunii imputației plății, aspectul greșitei aplicări sau a încălcării prevederilor art. 1506 - 1509 din C. civ., invocat omisso medio, nu poate fi examinat de către instanța de recurs.

În considerarea celor anterior expuse, având în vedere, pe de o parte, caracterul inadmisibil în recurs al unora dintre criticile formulate, iar pe de altă parte, faptul că din conținutul criticilor ce au fost analizate nu se desprind motive de nelegalitate de natură să conducă la casarea deciziei recurate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1108 A din 21 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2020.