CASE OF MUNCACIU v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află o cerere (nr. 12433/11) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, dl Sava-Dafinel Muncaciu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 17 februarie 2011 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

Reclamantul a fost reprezentat de dna. C. Costea, avocat în Winterthur (Elveția). Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său, dna. C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Reclamantul susține nerespectarea dreptului său la un proces echitabil de către Tribunalul Cluj. El invocă faptul că instanța nu i-a comunicat, înainte de pronunțarea hotărârii, întâmpinarea părții adverse, ceea ce l-a privat de orice posibilitate de a lua cunoștință despre aceasta. El se plânge și de faptul că instanța nu a examinat cererea de amânare a judecății iar acest lucru este, potrivit reclamantului, o încălcare a drepturilor sale de apărare și a principiului contradictorialității. El invocă art. 6 § 1 din Convenție.

La 7 mai 2013, capătul de cerere sus-menționat a fost comunicat Guvernului, iar cererea a fost declarată inadmisibilă în ceea ce privește celelalte capete de cerere, în conformitate cu art. 54 § 3 din Regulamentul Curții.

Reclamantul s-a născut în 1976 și are domiciliul în Cluj-Napoca.

La 10 octombrie 2005, reclamantul a împrumutat 300 000 EUR soților G. Contractul de împrumut a fost autentificat la notar. Împrumutul a fost însoțit de o garanție ipotecară asupra a două imobile situate în Turda, soții G. declarându-se proprietarii acestora. Reclamantul și-a înscris garanția ipotecară în cartea funciară.

La 27 noiembrie 2006, în lipsa rambursării sumei la scadența prevăzută de comun acord între părți, Judecătoria Turda a încuviințat executarea silită a contractului de împrumut.

La 11 decembrie 2006, reclamantul a depus la un executor judecătoresc o cerere de executare silită imobiliară.

La 14 mai 2009, executorul a organizat o vânzare la licitație a celor două imobile sus-menționate ce au fost în cele din urmă adjudecate de reclamant.

La 21 mai 2009, Administrația Finanțelor Publice Turda (în continuare „AFP Turda”) a contestat procedura executării silite și a solicitat anularea tuturor măsurilor de executare luate, anularea garanției ipotecare prevăzute în contractul de împrumut, radierea ipotecii din cartea funciară, precum și suspendarea executării silite a contractului de împrumut în litigiu. AFP Turda a arătat că cele două imobile au fost cumpărate de către soții G. la 4 februarie 2004, însă contractul de vânzare-cumpărare fusese anulat prin hotărârea definitivă din 20 ianuarie 2005 a Judecătoriei Turda într-un proces ce a opus familia respectivă autorităților financiare ale statului român. AFP Turda a precizat că hotărârea sus-menționată a fost înscrisă în cartea funciară la 19 iulie 2006, că autoritățile au dispus sechestrul imobiliar la 12 septembrie 2008, că sechestrul a fost înscris în cartea funciară ca ipotecă legală de rangul II și că soții G. își pierduseră astfel dreptul de proprietate asupra celor două imobile. În sfârșit, AFP Turda a asusținut că cercetările întreprinse de executor în cadrul procedurii de executare silită au arătat că imobilele menționate în cartea funciară fuseseră demolate între timp și că o nouă clădire fusese construită în locul lor.

La termenul din 11 iunie 2009, reclamantul a formulat întâmpinare. Acesta a pledat mai întâi pentru inadmisibilitatea acțiunii, susținând că normele de procedură civilă nu permiteau verificarea validității contractului de împrumut încheiat cu soții G. prin intermediul contestației asupra măsurilor de executare silită. Reclamantul a mai susținut că autoritățile financiare nu au făcut demersuri pentru înscrierea în cartea funciară a acțiunii în anularea vânzării realizate în 2004 și că hotărârea judecătorească definitivă din 20 ianuarie 2005 nu fusese înscrisă în cartea funciară în scopul opozabilității față de terți decât foarte târziu, respectiv la 19 iulie 2006. În plus, acesta a menționat că a făcut diligențe înainte de semnarea contractului de împrumut din 10 octombrie 2005 și că, în acest context, autoritățile fiscale din Turda au eliberat un certificat fiscal care atesta că familia G. nu avea datorii și nu deținea imobile aflate sub sechestru. În cele din urmă, reclamantul s-a opus suspendării executării.

Printr-o hotărâre din 18 martie 2010, Judecătoria Turda, după ce a respins argumentele reclamantului, a admis acțiunea AFP Turda și toate cererile acesteia.

La 6 iulie 2010, reclamantul, prin intermediul avocatului care îl reprezentase în fața Judecătoriei Turda, a formulat recurs împotriva hotărârii din 18 martie 2010, reiterând argumentele prezentate în întâmpinare în fața judecătoriei (supra, pct. 11).

La 26 august 2010, pârâta a depus întâmpinare prezentând propriile argumente ce duceau la concluzia că acțiunea sa era admisibilă și că soții G. pierduseră dreptul de proprietate asupra imobilelor care constituiau garanția în cadrul contractului de împrumut. Aceasta a solicitat judecarea cauzei chiar în lipsa sa. Întâmpinarea acesteia nu a fost comunicată reclamantului.

La o dată neprecizată, reclamantul a transmis o cerere de amânare a cauzei, pentru ședința fixată la 1 septembrie 2010 în fața Tribunalului Cluj. Acesta și-a întemeiat cererea pe necesitatea de a-și angaja un avocat care să îl reprezinte în fața instanței de recurs. În această privință, reclamantul a indicat faptul că intenționa să angajeze un avocat, altul decât cel care redactase cererea și motivele de recurs în iulie 2010, și a adăugat că suferise o intervenție chirurgicală în august 2010 și că de atunci nu s-a putut deplasa. A prezentat un certificat medical din 31 august 2010. Reclamantul a mai solicitat ca orice eventuală întâmpinare depusă de către partea adversă să îi fie comunicată.

La termenul din 1 septembrie 2010, Tribunalul Cluj a constatat că nicio parte nu s-a prezentat la două strigări ale cauzei, făcute la 2 ore diferite, precum și faptul că AFP Turda depusese întâmpinare. Instanța a rămas în pronunțare și, pe baza „motivelor invocate și a actelor și lucrărilor din dosar”, a pronunțat în aceeași zi o hotărâre definitivă respingând recursul reclamantului. Hotărârea nu cuprindea nicio mențiune cu privire la cererea de amânare formulată de reclamant.

La cererea reclamantului din 31 mai 2011, Grefa Judecătoriei Turda l-a informat pe acesta că cererea sa de amânare nu prezenta ștampila de înregistrare, nu era nici numerotată, nici legată la dosar și că era prinsă simplu cu o agrafă de coperta dosarului cu al doilea exemplar al întâmpinării AFP Turda.

În cadrul observațiilor scrise transmise în prezenta cerere, Guvernul a depus o scrisoare a Tribunalului Cluj din 29 august 2013 în care detaliază modalitățile de înregistrare a documentelor depuse la un dosar penal. În această scrisoare, instanța menționează că orice document depus de părți se înregistrează în baza de date electronice

Art. 86 din C. proc. civ., astfel cum era în vigoare la momentul faptelor, prevedea că comunicarea cererilor și a tuturor actelor de procedură se face de către instanță, din oficiu.

Art. 116 din C. proc. civ. dispunea că pârâtul trebuia să depună la dosar întâmpinare, și un număr de copii corespunzător numărului de reclamanți. Acest articol nu cuprindea nicio mențiune expresă privind comunicarea întâmpinării către partea adversă.

Art. 118 din C. proc. civ. prevedea că întâmpinarea era obligatorie.

În conformitate cu art. 156 din C. proc. civ., instanța putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată. Dacă instanța refuza amânarea judecății pentru acest motiv, aceasta trebuia să amâne pronunțarea, la cererea părții interesate, în vederea depunerii de concluzii scrise.

Art. 298 din C. proc. civ. prevedea că dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță erau aplicabile și judecării apelului, în măsura în care nu erau potrivnice dispozițiilor specifice acestei căi de atac.

Art. 308 din același cod prevedea ca motivele de recurs să fie comunicate părții adverse, care putea depune întâmpinare cu cel mult 5 zile înainte de termenul de judecată. Acest articol nu cuprindea nicio mențiune expresă cu privire la comunicarea întâmpinării către cealaltă parte.

Art. 316 din C. proc. civ. prevedea că regulile de procedură prevăzute pentru judecarea apelului erau aplicabile și în calea de atac a recursului, în măsura în care nu erau potrivnice dispozițiilor privitoare la această cale de atac.

Curtea de Apel București, în decizia sa nr. 123/2005, a decis că, deși Codul de procedură civilă nu a prevăzut expres aceasta, instanța era obligată să comunice întâmpinarea părții adverse, chiar și în faza apelului. Această obligație reieșea, conform curții de apel, din art. 116 C. proc. civ., care dispunea că la întâmpinare se vor alătura atâtea copii de pe întâmpinare câți reclamanți sunt. Curtea de apel a concluzionat, de asemenea, că necomunicarea întâmpinării – în special reclamantului, care, locuind departe de tribunal și cerând judecata în lipsă, solicitase în mod expres o astfel de comunicare – reprezenta o încălcare a dreptului la apărăre și a principiului contradictorialității care reglementează procesul civil. În plus, curtea de apel a considerat că, prin comunicarea cererii de apel a reclamantului, însoțită de documente justificative, către pârât, dar nu și a întâmpinării acestuia din urmă, însoțită de documente justificative, către reclamant, instanța de apel a încălcat principiul egalității armelor consacrat prin art. 6 din Convenție (a se vedea „Codul de procedură civilă adnotat”, G. Boroi și A. Spineanu-Matei, Editura All Beck, 2005, p. 216).

Prin decizia definitivă nr. 608 din 1 iulie 2008, Curtea de Apel Craiova a decis că instanța este obligată să comunice întâmpinarea părții adverse, chiar și în faza apelului. Aceasta a concluzionat că necomunicarea întâmpinării – în special către reclamantul care nu era prezent și nu era reprezentat de un avocat – însemna o încălcare a dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 din Convenție și de Constituție (a se vedea www.jurisprudenta.org).

Prin decizia nr. 3104 din 4 iunie 2009, Înalta Curte de Casație și de Justiție a hotărât că, în cazul depunerii de către una din părți a unei cereri de amânare justificată de imposibilitatea de a fi prezentă la termenul de judecată din motive medicale, depunere efectuată chiar după ședința de judecată dar înaintea pronunțării hotărârii, faptul că instanța s-a pronunțat asupra fondului cauzei fără a examina amintita cerere încalcă dreptul la apărare al părții și, prin aceasta, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea www.scj.ro).

Noul Cod de procedură civilă, intrat în vigoare la 15 februarie 2013, prevede, la art. 206, că, în mod obligatoriu, întâmpinarea se comunică reclamantului.

Reclamantul se plânge de faptul că Tribunalul Cluj a examinat recursul în lipsa sa și fără a-i oferi posibilitatea de a reacționa la răspunsul părții intimate față de conținutul cererii de recurs. Acesta invocă încălcarea dreptului său la un proces echitabil, astfel cum este prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează:

Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și că nu există niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.

Argumentele părților

Reclamantul se plânge de încălcarea dreptului la un proces echitabil de către Tribunalul Cluj. Acesta reproșează tribunalului că nu i-a comunicat, înainte de pronunțarea hotărârii, întâmpinarea depusă de partea adversă, ceea ce l-a privat astfel de orice posibilitate de a lua cunoștință de conținutul acesteia, ca și de faptul că nu i-a examinat cererea de amânare a judecății, și aceasta, conform afirmațiilor sale, cu încălcarea dreptului la apărăre și a principiului contradictorialității. Reclamantul consideră, în aceste condiții, că a fost privat de posibilitatea de a-și susține argumentele în fața instanței de recurs și de a-și exprima poziția cu privire la mijloacele de apărare ale părții adverse.

Potrivit acestuia, faptul că cererea sa de amânare a fost prinsă cu o agrafă de coperta dosarului dovedește că cererea respectivă a fost cu adevărat primită de grefa instanței, precizând că aceasta din urmă este singura autorizată să introducă documente în dosar. Reclamantul consideră că neînregistrarea formală a cererii sale și neindicarea datei primirii evidențiază fie o neglijență a personalului grefei, care nu ar fi îndeplinit demersurile administrative cerute pentru înregistrarea și trimiterea cererii menționate către judecătorii însărcinați cu soluționarea cauzei, fie decizia judecătorilor de a nu lua în considerare această cerere.

Reclamantul susține că, așa cum reiese din efectul combinat al art. 116, art. 298 și art. 316 din C. proc. civ., instanța de recurs avea obligația legală să-i comunice întâmpinarea părții adverse.

Acesta afirmă, în plus, că nu avea niciun interes să ceară amânarea pronunțării hotărârii din moment ce ceruse instanței amânarea judecății cauzei. De asemenea, nu mai era reprezentat de un avocat și consideră că nu se putea aștepta de la el să fie familiar cu această procedură. Acesta mai afirmă și că, în absența părților, instanța ar fi putut amâna judecata întrucât nicio normă de procedură nu ar fi împiedicat acest lucru.

În sfârșit, reclamantul susține că Tribunalul Cluj nu a procedat la o examinare corectă a cauzei, în opinia sa, acesta mulțumindu-se să reia motivația instanței inferioare. Cu privire la acest subiect, el consideră că afirmația Guvernului conform căreia tribunalul se pronunțase numai pe baza mijloacelor de probă aflate deja la dosar, fără a lua în considerare poziția părții adverse expusă în întâmpinarea acesteia, confirmă această teză.

Guvernul susține că, având în vedere că certificatul medical anexat cererii de amânare a reclamantului purta data de 31 august 2010 – și anume ziua precedentă ședinței de judecată a Tribunalului Cluj –, această cerere a fost cu siguranță trimisă prin mijloace pe care reclamantul se abține să le expună, fie la 31 august 2010, fie în ziua termenului de judecată și a pronunțării hotărârii, fie după. Făcând trimitere la scrisoarea Tribunalului Cluj din 29 august 2013 (supra, pct. 18) care prezintă practica administrativă în materie de înregistrare a documentelor depuse la dosar de către părți, Guvernul susține că, în orice caz, această cerere a sosit după pronunțarea hotărârii din 1 septembrie 2010. În aceste condiții, în opinia sa, Tribunalul Cluj a hotărât în mod corect să încheie dezbaterile având în vedere situația următoare: reclamantul nu depusese, conform Guvernului, nicio cerere valabilă de amânare a judecății, recursul său era semnat de un avocat, partea adversă ceruse examinarea cauzei chiar în absența sa și se făcuse de două ori apelul părților în sala de ședință. Guvernul adaugă faptul că tribunalul a trecut la deliberări și, în absența unei cereri de amânare din partea reclamantului, a pronunțat hotărârea din 1 septembrie 2010. Guvernul consideră că nu se putea cere judecătorilor să anticipeze o eventuală cerere de amânare a judecății formulată de reclamant pe motivul imposibilității exercitării dreptului la apărare de vreme ce motivele de recurs prezentate de reclamant fuseseră redactate de un avocat. În cele din urmă, Guvernul susține că, având în vedere circumstanțele expuse mai sus, tribunalul ar fi încălcat dispozițiile legale în vigoare dacă nu ar fi trecut la deliberări.

În ceea ce privește comunicarea întâmpinării părții adverse către reclamant, Guvernul indică faptul că art. 308 din C. proc. civ. nu cuprindea nicio mențiune cu privire la comunicarea acesteia. Guvernul a concluzionat că art. 116 din C. proc. civ., care reglementa chestiunea numărului de copii ale întâmpinării care se depun la dosar, era aplicabil numai judecării în primă instanță.

Guvernul susține, de asemenea că situația în prezenta cauză este diferită de cea din cauza

Motivarea Curții

Curtea observă, de la început, că părțile nu contestă faptul că întâmpinarea depusă de AFP Turda în recurs nu a fost comunicată reclamantului și că acesta din urmă nu a fost nici prezent în persoană, nici reprezentat la singurul termen de judecată la Tribunalul Cluj, la 1 septembrie 2010. În consecință, această situație de fapt determină Curtea să abordeze două aspecte diferite, care, în ciuda interdependenței lor, ridică probleme ce necesită o examinare separată.

Curtea va aborda, în primul rând, problema legată de necomunicarea întâmpinării către reclamant.

Curtea reamintește că principiul egalității armelor – unul din elementele conceptului mai vast de proces echitabil – impune ca fiecăreia dintre părți să i se ofere o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o situeze într-o situație clară de dezavantaj față de adversarul său (a se vedea, printre multe altele,

Curtea observă că, la momentul faptelor, nu exista nicio dispoziție expresă privind obligativitatea comunicării întâmpinării părții adverse către reclamant. Se remarcă, în schimb, că practica instanțelor naționale se îndrepta către impunerea unei astfel de obligații (supra, pct. 26-27). Această practică se baza pe dispozițiile art. 116 din C. proc. civ. care prevedea obligația de a depune mai multe copii de pe întâmpinare, ca și pe absența obligației ca reclamantul să consulte întâmpinarea la grefa instanței. Se observă că această practică a fost consacrată în noul Cod de procedură civilă intrat în vigoare la 15 februarie 2013 (supra, pct. 29). Cu toate acestea, Curtea nu intenționează să se pronunțe asupra clarității și a calității dispozițiilor legale naționale sau asupra existenței unei aplicări constante și coerente a normelor enunțate.

Pentru necesitățile prezentei cauze, trebuie să se constate că Tribunalul Cluj a respins recursul formulat de reclamant pe fond. În aceste condiții, nu se poate spune că poziția părții adverse cuprinsă în întâmpinare nu a avut niciun impact asupra soluționării procesului (

Având în vedere considerațiile precedente, Curtea concluzionează că era obligația Tribunalului Cluj să ofere reclamantului posibilitatea de a-și prezenta comentariile asupra argumentelor cuprinse în întâmpinarea părții adverse. Aceasta arată că, în speță, instanța nu a comunicat întâmpinarea reclamantului, care, mai mult, nu era nici prezent, nici reprezentat de un avocat la singura ședință publică ținută. Or, nu s-a stabilit că circumstanțe speciale ar fi justificat această omisiune.

În măsura în care art. 6 § 1 din Convenție vizează, în primul rând, respectarea intereselor părților și cele ale unei bune administrări a justiției (a se vedea

Având în vedere această concluzie, Curtea consideră că nu mai este necesar să fie examinat separat capătul de cerere privind absența reclamantului de la ședința publică din 1 septembrie 2010 (Trančíková, citată anterior, pct. 48).

În consecință, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

Conform art. 41 din Convenție:

Reclamantul solicită 414 800 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material pe care pretinde că l-a suferit, sumă care se împarte astfel: 300 000 EUR care ar corespunde valorii imobilelor adjudecate la vânzarea la licitație și 114 800 EUR care ar reprezenta contravaloarea chiriilor pe care le-ar fi putut percepe începând cu decembrie 2006. Reclamantul mai solicită 50 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pe care consideră că l-a suferit din cauza încălcării drepturilor sale civile de către instanțele naționale și a imposibilității de a beneficia de imobilele adjudecate și de a i se restitui suma împrumutată. Toate acestea i-ar fi provocat acestuia suferințe psihice și frustrare care ar fi afectat starea sa de sănătate și relațiile sale de familie.

Guvernul consideră că cererea cu titlu de prejudiciu material ar trebui respinsă pe motivul absenței unei legături de cauzalitate între sumele cerute și încălcarea pretinsă. Acesta susține că cererea este speculativă sub două aspecte: în opinia sa, reclamantul face speculații atât asupra rezultatului acțiunii în justiție, cât și asupra rentabilității imobilelor în cauză. În ceea ce privește suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral, Guvernul consideră că o constatare a încălcării ar constitui o reparație echitabilă și, în orice caz, suma solicitată este excesivă având în vedere jurisprudența Curții.

Curtea reamintește că a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție pe motiv că reclamantul nu a beneficiat de o procedură judiciară contradictorie. Curtea mai observă că, așa cum s-a întâmplat în prezenta cauză, în cazul în care constată încălcarea drepturilor unui reclamant, art. 509 alin. (10) din noul Cod de procedură civilă român permite revizuirea unui proces pe plan intern. Având în vedere aceste circumstanțe, Curtea consideră că măsura de reparație cea mai potrivită pentru reclamant ar fi redeschiderea, la cererea acestuia, a procedurii în timp util și cu respectarea cerințelor art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea,

Reclamantul mai solicită 14 615 lei românești (RON) cu titlu de cheltuieli de executare efectuate în cadrul procedurii de executare silită deschisă împotriva debitorilor săi, precum și cu titlu de onorarii pentru avocat pentru reprezentarea în fața Judecătoriei Turda și pentru redactarea motivelor de recurs în procedura încheiată cu hotărârea Tribunalului Cluj din 1 septembrie 2010. El mai reclamă 5 420 franci elvețieni (CHF) și 300 RON pentru cheltuielile efectuate în fața Curții, corespunzând onorariilor avocatului și unor cheltuieli de traducere și de corespondență, care să fie plătiți direct avocatului care îl reprezintă în fața Curții.

Guvernul consideră că sumele pretinse de reclamant nu au legătură cu obiectul prezentei anchete și apreciază astfel că acestea nu trebuie să fie luate în considerare. Guvernul se referă la costurile angajate pentru evaluarea imobilelor în litigiu și pentru publicitatea vânzării la licitație realizată în cursul procedurii de executare silită.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al cuantumului lor. În speță, Curtea apreciază că cheltuielile cu executorul și onorariile pentru avocat efectuate în cursul procedurii interne nu ar putea fi considerate ca angajate cu scop preventiv și de corectare a unei încălcări care afectează procedura în fața Tribunalului Cluj. Curtea consideră, prin urmare, că trebuie să respingă partea din cerere aferentă (

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenție;

Hotărăște că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție, întrucât Tribunalul Cluj nu a oferit reclamantului posibilitatea de a-și prezenta comentariile asupra argumentelor cuprinse în întâmpinarea părții adverse;

Hotărăște că nu este necesar să fie examinat separat capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenție privitor la absența reclamantului de la ședința publică din 1 septembrie 2010;

Hotărăște:

Respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.