CASE OF SAVATIN v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF SAVATIN v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2016)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A PATRA

CAUZA SAVATIN ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

Cererea nr. 49588/13

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

13 decembrie 2016

Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Savatin împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-un comitet compus din:

Paulo Pinto de Albuquerque,

președinte,

Iulia Motoc,

Marko Bošnjak,

judecători,

și Andrea Tamietti,

grefier adjunct de secție

,

după ce a deliberat în camera de consiliu la 22 noiembrie 2016,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1.

La originea cauzei se află o cerere (nr.

49588/13) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ion Savatin („reclamantul”), a sesizat Curtea la 30 iulie 2013, în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

2.

Reclamantul a fost reprezentat de organizația neguvernamentală Romano CRISS (

Centrul Romilor pentru Intervenție Socială și Studii

), cu sediul social în București. Guvernul român („Guvernul“) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C.

Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3.

La 15 aprilie 2015, capătul de cerere privind presupusa încălcare a art. 3 din Convenție a fost comunicat Guvernului și cererea a fost declarată inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere în conformitate cu art. 54 § 3 din Regulamentul Curții.

ÎN FAPT

4.

Reclamantul s-a născut în 1975 și locuiește în București.

A.

Incidentul din 16 octombrie 2016

1.

Versiunea reclamantului

5

.

La 16 octombrie 2010, către ora 16.30 sau 17.00, reclamantul s-a aflat într-o piață din București, unde a avut o dispută cu o persoană necunoscută. S-a îndreptat către doi agenți de poliție aflați în apropiere pentru a cere ajutor. Agenții au manifestat o atitudine agresivă față de el și i-au cerut să-i urmeze la cea mai apropiată secție. Apoi l-au insultat pe reclamant cu privire la apartenența sa la comunitatea roma.

6.

Li s-au alăturat rapid alți doi agenți de poliție aflați la bordul unei mașini. Unul dintre acești doi polițiști din urmă l-a lovit pe reclamant cu pumnul în spate și în coaste. Apoi, polițiștii l-au determinat pe reclamant să urce în mașină și să ia loc pe bancheta din spate, între primii doi agenți de poliție. Aceștia au continuat să-l lovească și să-l insulte pe reclamant.

7.

Sosind la Secția de Poliție nr. 7 din București, reclamantul a fost dus într-o încăpere aflată la primul etaj. Unul dintre primii doi agenți au început să-l lovească cu o bară de fier. Reclamantul a primit atunci numeroase lovituri pe tot corpul, cu precădere pe brațul stâng, pe spate, pe torace și la nivelul feței. A căzut pe jos, iar polițistul a continuat să-l lovească cu piciorul.

8

.

Agentul l-a lovit astfel pe reclamant timp de douăzeci până la treizeci de minute, după care i-a cerut să plece. Reclamantul nu a putut să se ridice, iar agentul de poliție l-a lovit din nou. Apoi, polițistul a chemat alți doi polițiști, iar aceștia l-au transportat pe reclamant în afara secției, părăsindu-l acolo. Reclamantul a avut nevoie de timp pentru a-și reveni, după care s-a îndreptat către un taxi. Acesta l-a dus la domiciliu, unde persoana în cauză și-a pierdut cunoștința.

9.

Membri ai familiei reclamantului au chemat o ambulanță care l-a transportat pe acesta la unitatea de primiri urgențe a Spitalului Universitar de Urgență București.

Certificatul medical întocmit la sosirea reclamantului a menționat multiple traumatisme, în special la nivelul toracelui, al spatelui și al brațului stâng, precum și o fractură deschisă a mandibulei.

2.

Versiunea Guvernului

10

.

Referindu-se la constatările autorităților judiciare naționale, Guvernul susține că disputa dintre reclamant și persoana necunoscută menționată mai sus degenerase în acte de violență fizică. Guvernul afirmă că la sosirea primilor doi polițiști de necunoscut era culcat pe jos și că reclamantul, care ar fi avut fața plină de sânge, îl lovea în zona facială.

11

.

De asemenea, acesta precizează că, dată fiind atitudinea reclamantului, care a refuzat să se identifice, polițiștii chemaseră alți doi colegi. Adăugă că apoi conduseseră persoana în cauză la secția de poliție, unde i-a fost aplicată o amendă contravențională pentru refuzul de a se identifica și ultraj.

B. Internarea reclamantului și certificatul medico-legal eliberat la cererea acestuia

12.

Reclamantul a fost internat de la16 la 21 octombrie 2010 în secția de chirurgie a Spitalului Universitar de Urgență din București din cauza unei acumulări de aer în cavitatea toracică (pneumotorax) necesitând drenaj chirurgical.

13.

Între 21 și 27 octombrie 2010, el a fost internat într-o clinică de chirurgie dentară, unde a suferit mai multe operații, având o fractură a mandibulei.

14

.

La 1 noiembrie 2010, la cererea reclamantului, un medic de la Institutul Național de Medicină Legală din București a examinat persoana în cauză și documentele medicale prezentate de aceasta. În certificatul medico-legal eliberat, medicul a constatat că reclamantul fusese supus unei agresiuni care îi cauzase un traumatism toracic, echimoze pe brațul stâng, o fractură deschisă a mandibulei și pierderea a patru dinți.

15

.

Medicul preciza că vătămările puteau fi provocate de lovituri aplicate la 16 octombrie 2010 cu un obiect contondent și că aveau nevoie de aproximativ 40 – 45 de zile de îngrijire.

C. Plângerea penală

16.

La 25 noiembrie 2010, reclamantul a sesizat parchetul de pe lângă judecătoria din București cu o plângere împotriva polițiștilor care l-ar fi agresat la 16 octombrie 2010.

17

.

Parchetul i-a audiat pe reclamant, pe concubina acestuia, pe cei patru polițiști în cauză și o terță persoană, A. B., colegă cu concubina reclamantului, care venise să depună mărturie în favoarea acestuia.

18.

Polițiștii au negat că l-ar fi agresat pe reclamant.

Primii doi au afirmat după cum urmează: îl văzuseră pe reclamant lovind o persoană aflată pe jos; deoarece persoana în cauză a refuzat să prezinte un act de identitate, l-au imobilizat și dus la secție; în timpul intervenției lor chemaseră încă un echipaj de poliție pentru a avea întăriri. Polițiștii menționați au precizat că, la momentul interpelării, reclamantul sângera la nivelul feței și al toracelui.

19.

Parchetul a respins declarația concubinei reclamantului pe motiv că aceasta ar fi dat dovadă de subiectivitate și că nu asistase personal la incident. Cu privire la mărturia lui A. B. – care pretindea că văzuse, la 16 octombrie 2010, atunci când s-ar fi aflat într-un autobuz, doi polițiști transportându-l pe reclamantul rănit în afara secției de poliție – parchetul a respins-o, de asemenea, din cauza irelevanței în stabilirea faptelor.

20.

La 27 iunie 2012, parchetul a emis o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale în favoarea polițiștilor, pe motiv că nu existau suficiente indicii de vinovăție în privința acestora.

21.

Reclamantul a contestat această rezoluție, care a fost confirmată de procurorul șef al parchetului.

22.

Reclamantul a depus o plângere la judecătoria București, apreciind că ancheta era incompletă. I-a acuzat pe polițiști că nu identificaseră persoana implicată în disputa aflată la originea incidentului. De asemenea, arăta că, chiar presupunând că rănile sale ar fi fost consecința acestei altercații – cum afirmaseră polițiștii în cauză –, ei ar fi trebuit să cheme o ambulanță, și le reproșa faptul că nu a făcut acest lucru. El afirma că această dispută avusese un caracter verbal și că necunoscutul nu-l agresase fizic. A adăugat că parchetul nu ținuse seama, pe de o parte, de certificatul medico-legal care atesta gravitatea leziunilor sale și, pe de altă parte, de posibilitatea ca acestea să fi fost provocate de lovituri aplicate cu un obiect contondent, și anume, după spusele sale, bara de fier de care unul dintre polițiști se folosise împotriva sa. În cele din urmă, a susținut că declarațiile în favoarea sa fuseseră eliminate în mod greșit.

23.

În cadrul ședinței din 31 octombrie 2012, reclamantul a reiterat criticile privind decizia de neîncepere a urmăririi penale și a cerut retrimiterea cauzei la procuror pentru continuarea investigațiilor. Polițiștii prezenți la ședință, în număr de doi, nu au făcut nicio declarație.

24

.

Prin hotărâre definitivă pronunțată în aceeași zi, instanța a respins plângerea reclamantului. Aceasta a considerat că reclamantul nu își întemeiase acuzațiile și că singurele elemente pentru a corobora afirmațiile sale erau mărturiile date de concubina sa și de A. B. Or, potrivit instanței, declarațiile acestor martori nu erau fiabile din cauza subiectivității părților interesate. În ceea ce privește pe A. B., instanța constata, de asemenea, contradicții între mărturia sa și cea a concubinei reclamantului.

25

.

În consecință, observând că polițiștii furnizaseră o explicație plauzibilă cu privire la originea leziunilor reclamantului – produse în disputa ce avusese loc între acesta și o persoană neidentificată – și că reclamantul însuși declarase în plângerea sa penală inițială că fusese lovit în zona feței de această persoană, instanța considera că prezumția de nevinovăție în favoarea polițiștilor nu fusese infirmată.

26

.

De altfel, instanța constata necunoașterea de către stat a obligațiilor sale decurgând din art. 3 din Convenție pe motivul omiterii de către polițiști de a consemna în scris și amănunțit rănile prezente pe corpul reclamantului în momentul reținerii și de a solicita examinarea acestuia de către un medic. Cu toate acestea, ținând cont de prezumția de nevinovăție în favoarea polițiștilor și de trecerea timpului – care, în opinia sa, ștersese urmele agresiunii – instanța a concluzionat că redeschiderea anchetei era inutilă.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENȚIE

27.

Reclamantul pretinde că a fost victima relelor tratamente aplicate de polițiști în timpul reținerii sale de la 16 octombrie 2010. Acesta susține, în plus, că autoritățile naționale nu au efectuat o anchetă efectivă cu privire la acuzațiile sale de rele tratamente. Acesta invocă art. 3 din Convenție, redactat după cum urmează:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.

”

A. Cu privire la admisibilitate

1.

Cu privire la aplicabilitatea art. 3 din Convenție

28.

Curtea reamintește că, pentru a intra sub incidența art. 3 din Convenție, relele tratamente trebuie să atingă un grad minim de gravitate. Aprecierea acestui grad minim este relativă în esență; depinde de datele cauzei în ansamblu, în special de durata tratamentului și de efectele sale fizice sau mentale, precum și, uneori, de sex, vârstă și starea de sănătate a victimei [

Bouyid împotriva Belgiei

(MC), nr.

23380/09, pct. 86, CEDO 2015].

29.

În speță, Curtea subliniază că nu este contestat faptul că leziunile reclamantului sunt suficient de grave pentru a intra în domeniul de aplicare al art. 3 din Convenție.

2.

Cu privire la calitatea de „victimă” a reclamantului

30.

Cu toate că Guvernul nu a invocat o excepție pentru acest capăt de cerere, Curtea consideră că statutul de „victimă” al reclamantului, în sensul art. 34 din Convenție, nu a fost afectat de recunoașterea de către instanța de prim grad din București a nerespectării de către stat a garanțiilor prevăzute la art. 3 din Convenție (a se vedea mai sus pct. 26 ).

31.

În această privință, Curtea subliniază că hotărârea instanței nu oferă reclamantului o reparație corespunzătoare în sensul jurisprudenței sale. Într-adevăr, reiese clar din această hotărâre că reclamantul nu putea obține nici redeschiderea anchetei, nicio despăgubire sub orice formă pentru încălcarea art. 3 din Convenție, constatată de instanță. Rezultă că reclamantul se poate pretinde victima unei încălcări a drepturilor garantate de art. 3 din Convenție.

3.

Concluzie

32.

Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art.

35 §

3 lit.

a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.

B. Cu privire la fond

1.

Cu privire la pretinsele rele tratamente

a) Argumentele părților

33

.

Reclamantul susține că a fost victima relelor tratamente aplicate de agenții statului la 16 octombrie 2010. Invocă gravitatea rănilor pe care le-a suferit și denunță comportamentul polițiștilor, violent în opinia sa, care ar fi fost lipsit de orice justificare și i-ar fi provocat durere și umilire.

34

.

Guvernul arată că nu s-a dovedit că rănile susmenționate ar fi fost provocate de către agenții de poliție și face referire la constatarea autorităților judiciare naționale. Apreciază că acestea sunt cel mai în măsură să evalueze dovezile aduse în fața lor și consideră că astfel, Curtea nu dispune de informații suficiente care să îi permită să ajungă la o concluzie diferită.

b) Motivarea Curții

35.

Curtea observă că acele circumstanțe exacte în care reclamantul a fost rănit fac obiectul unor controverse între părți. Guvernul susține că reclamantul a fost rănit în altercația care a precedat reținerea sa (a se vedea mai sus pct. 10, 11 și 34 ). La rândul său, reclamantul susține că a fost agresat de către polițiști, în primul rând în timpul reținerii, apoi în mașina poliției și în cele din urmă la secția de poliție (mai sus pct. 5-8 et 33 ).

36.

Curtea face trimitere la principiile generale aplicabile aspectului material al art. 3 din Convenție, pe care le-a reiterat recent în hotărârea

Bouyid

(citată anterior, pct.

114 ș.u.).

37.

Reamintește, de asemenea, că autoritățile sunt obligate să consemneze, la momentul arestării, toate informațiile capabile să permită clarificarea ulterioară, la nevoie, a circumstanțelor acestora, cum ar fi rănile vizibile asupra persoanei arestate, și să ofere o explicație plauzibilă asupra evenimentelor de după arestare. Neconsemnarea acestor informații reprezintă o încălcare gravă, de natură să permită autorilor acțiunii de privare de libertate în cauză să scape de răspunderea ce le revine în ceea ce privește soarta persoanei arestate [

Iambor împotriva României (nr.

1)

, nr.

64536/01, pct. 168, 24 iunie 2008

; a se vedea, de asemenea,

mutatis mutandis

,

Timurtaș împotriva Turciei

, nr.

23531/94, pct. 105, CEDO 2000

‑

VI].

38.

În speță, Curtea constată că, după cum a observat instanța de prim grad din București (a se vedea mai sus pct. 26 ), autoritățile nu au consemnat informații cu privire la gravitatea și la amploarea rănilor de care suferea reclamantul la sosirea la secția de poliție.

39.

De asemenea, Curtea subliniază că Guvernul nu a indicat existența niciunui obstacol pentru a consemna astfel de informații. Dacă reclamantul suferea deja la sosirea la secția de poliție de rănile deosebit de grave și evidente pe care le prezenta la internarea sa la unitatea de primiri urgențe a spitalului din București, nimic nu explică de ce polițiștii nu au considerat necesar să consemneze aceste leziuni. O asemenea măsură ar fi fost de natură să permită o anchetă eficientă și să elibereze polițiștii de orice responsabilitate directă în ceea ce privește originea rănilor respective [a se vedea,

mutatis mutandis, Iambor (nr.1)

,

citată anterior, pct. 174].

40.

Curtea concluzionează pe baza celor de mai sus că statul a omis să prezinte o explicație satisfăcătoare a originii tuturor leziunilor reclamantului. Chiar dacă acesta ar fi fost lovit la nivelul feței de către persoana necunoscută cu care avusese o altercație (a se vedea mai sus pct. 25 ), Guvernul nu a demonstrat că reclamantului îi fuseseră provocate toate leziunile înainte de a ajunge în mâinile poliției [a se vedea,

mutatis mutandis

,

Iambor

(nr. 1),

citată anterior, pct. 175].

41.

Având în vedere gravitatea leziunilor în cauză – și chiar dacă acestea ar fi fost cauzate parțial de către un terț –, Curtea consideră că, după ce au constatat starea reclamantului, polițiștii ar fi trebuit să acționeze în mod normal cu promptitudine și cu diligență pentru a consemna aceste leziuni și pentru a chema un cadru medico-sanitar sau pentru a conduce persoana la spital ca să i se acorde îngrijiri [a se vedea,

mutatis mutandis, Iambor (nr. 1)

, citată anterior, pct. 179,

Cobzaru împotriva României

, nr. 48254/99, pct. 67, 26 iulie 2007, și

Răzvan

Laurențiu Constantinescu

împotriva României

, nr. 59254/13, pct. 61, 15 martie 2016].

42.

Ținând cont de starea de vulnerabilitate în care se află orice persoană arestată și de importanța pe care o au garanțiile împotriva arbitrarului privind acțiunile agenților investiți cu puterea represivă a statului, Curtea apreciază că, în speță, autoritățile de aplicare a legii nu au făcut tot ce se putea aștepta rezonabil din partea lor pentru a-i asigura reclamantului nivelul de protecție cerut împotriva relelor tratamente.

43.

Rezultă că a fost încălcat art. 3 din Convenție sub aspect material.

2.

Cu privire la caracterul efectiv al anchetei

a) Argumentele părților

44.

Reclamantul consideră că autoritățile naționale nu au desfășurat o anchetă efectivă cu privire la pretinsele rele tratamente.

45.

El le acuză de lipsa examinării medicale a leziunilor sale. În plus, arătând că cei patru polițiști implicați aparțineau poliției București, el neagă valabilitatea anchetei așa cum ar fi fost efectuată de către această instituție și de parchetul aceluiași oraș. În cele din urmă, acesta susține că rezoluția de neîncepere a urmăririi penale se baza doar pe declarațiile acestor polițiști și că autoritățile naționale au ignorat celelalte acte aflate la dosar.

46.

Guvernul susține că autoritățile naționale au desfășurat o anchetă efectivă în ceea ce privește acuzațiile reclamantului.

47.

Aceasta indică faptul că parchetul a făcut verificările necesare deoarece i-a audiat pe polițiști, pe reclamant, ca și pe doi martori propuși de acesta din urmă. În plus, documentele medicale prezentate de către reclamant au fost depuse la dosar, și, pe baza acestei probe, parchetul a concluzionat că acestea nu erau suficiente pentru a stabili răspunderea penală a polițiștilor în cauză dincolo de orice îndoială rezonabilă. Guvernul adaugă că această soluție a fost confirmată de către instanța de prim grad din București, în urma plângerii reclamantului.

b) Motivarea Curții

48.

Curtea face trimitere la principiile generale aplicabile aspectului procedural al art. 3 din Convenție, pe care le-a reiterat recent (

Bouyid

, citată anterior, pct.

114-123).

49.

În speță, aceasta observă că nu este contestat faptul că pretinsele rele tratamente erau „justificabile“ în sensul jurisprudențe citate anterior.

50.

Curtea constată apoi că a fost efectuată o anchetă în prezenta cauză. Rămâne de apreciat caracterul „efectiv“ al acesteia.

51.

În această privință, Curtea constată că, în scopul realizării procedurii inițiate de reclamant, parchetul s-a limitat la audierea celor patru polițiști în cauză, a reclamantului, ca și a doi martori propuși de acesta din urmă (mai sus pct. 17 ): prin urmare, parchetul nu a întreprins niciun demers serios pentru a identifica și a audia alți martori oculari care ar fi asistat la dispută și la interpelarea reclamantului.

52.

Este evident că instanța de prim grad din București a omis să audieze pe cei patru polițiști, ca și pe cei doi martori, ale căror declarații au fost excluse după ce instanța a constatat că nu erau fiabile (mai sus pct.

24 ).

53.

Prin urmare, trebuie să se constate că autoritățile au ales să își întemeieze deciziile în principal pe declarațiile polițiștilor în cauză. În lipsa unei explicații plauzibile pentru toate leziunile suferite de către reclamant, Curtea consideră că nu există niciun motiv pentru a acorda prioritate versiunii agenților statului asupra celei a reclamantului (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Archip împotriva României

, nr. 49608/08, pct. 70, 27 septembrie 2011,

Andreșan împotriva României,

nr. 25783/03, pct. 45, 30 octombrie 2012, și

Poede împotriva României

, nr.

40549/11, pct. 58, 15 septembrie 2015).

54.

În plus, Curtea constată că autoritățile naționale nu au dispus efectuarea unei expertize medicale în cauză, deși este vorba de un act de procedură esențial pentru acest tip de speță, de natură a permite elucidarea posibilelor cauze ale leziunilor suferite de reclamant – chestiune care se afla în centrul dezbaterilor judiciare – și care ar fi dat mai multă greutate rezoluției de neîncepere a urmăririi penale (a se vedea,

mutatis mutandis, Gheorghiță și Alexe

împotriva României,

nr. 32163/13, pct. 52, 31 mai 2016).

55.

Într-adevăr, Curtea notează că autoritățile naționale s-au bazat numai pe certificatul medico-legal eliberat reclamantului la cererea acestuia (mai sus pct. 14 și 15 ) și că certificatul confirma pur și simplu existența rănilor, dar nu proceda la o examinare medicală amănunțită a acestora, examinare care ar fi putut fi decisivă pentru a confirma sau a infirma declarațiile reclamantului cu privire la existența unei legături de cauzalitate între acțiunile polițiștilor și leziunile observate (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Petru Roșca împotriva Moldovei

, nr. 2638/05, pct. 47, 6 octombrie 2009

;

Birgean împotriva României

, nr. 3626/10, pct. 67

‑

69, 14 ianuarie 2014 și

Poede

, citată anterior, pct. 59).

56.

În orice caz, trebuie subliniat faptul că, în niciun moment, nu a fost inițiată urmărirea penală în speță. Or, Curtea a subliniat deja că neînceperea urmăririi penale în cauze care privesc acuzații de rele tratamente, aplicate unor persoane care se află „în custodia poliției”, este susceptibilă să compromită validitatea oricărei probe reținute în cursul cercetării (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Maslova și Nalbandov împotriva Rusiei

, nr. 839/02, pct. 94-96, 24

ianuarie

2008;

Buntov împotriva Rusiei

, nr. 27026/10, pct. 132, 5 iunie 2012, și

Beresnev împotriva Rusiei

, nr. 37975/02, pct. 98, 18 aprilie 2013). În speță, aceasta observă că rezoluția de neîncepere a urmăririi penale s-a bazat pe simple declarații, care nu aveau calitatea de probe, în sensul normelor de procedură penală din legislația românească, aceste acte având un caracter sui-generis, în afara garanțiilor specifice etapei de urmărire penală. Acest lucru este cu atât mai grav într-un caz precum cel în speță, în care leziunile erau atestate printr-un certificat medical (a se vedea,

mutatis mutandis, Poede,

citată anterior, pct.

37 et 60).

57.

În cele din urmă, în ceea ce privește diligența în urmărirea anchetei, la Curtea notează că aceasta a fost închisă la doi ani de la deschidere prin hotărârea definitivă a instanței de prim grad din București. Aceasta din urmă a confirmat rezoluția de neîncepere a urmăririi penale pronunțată în favoarea polițiștilor, apreciind că nu se mai puteau remedia erorile comise la începutul procedurii din cauza timpului scurs de la producerea faptelor (mai sus pct. 24-26 ).

58.

Prin urmare, Curtea constată, la fel ca instanța de prim grad, că aceste erori, imputabile în mod exclusiv autorităților și pentru care nu s-au luat măsuri care ar fi permis remedierea lor în timp util, au compromis eficacitatea anchetei.

59.

În concluzie, Curtea apreciază că autoritățile naționale nu au efectuat o anchetă efectivă. În consecință, a fost încălcat art. 3 din Convenție sub aspect procedural.

II.

CU PRIVIRE LA APLICAREA ART.

41 DIN CONVENȚIE

60.

În conformitate cu art.

41 din Convenție,

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.

”

A. Prejudiciu

61.

Reclamantul solicită suma de 72

000

euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material pe care susține că l-a suferit. Potrivit afirmațiilor sale, această sumă corespunde unei pierderi a veniturilor timp de 39 de ani, adică 200 EUR pe lună. De asemenea, acesta solicită 250 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

62.

Făcând trimitere la jurisprudența Curții în materie, Guvernul susține că sumele solicitate de reclamant sunt excesive.

63.

Curtea consideră că reclamantul nu a demonstrat existența unei legături de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge cererea aferentă acestuia. Pe de altă parte, aceasta consideră că solicitantului ar trebui să i se acorde suma de 11

700 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecată

64.

De asemenea, reclamantul solicită 4 140 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. Cere ca suma care îi va fi eventual acordată cu titlu de onorariu să fie plătită direct organizației non-guvernamentale care l-a reprezentat în fața Curții.

El a depus la dosar un centralizator cu cele 66 de ore lucrate de către organizația menționată mai sus pentru prezentarea cererii și a observațiilor.

65.

Guvernul consideră că onorariul avocatului este excesiv. Afirmă că reclamantul nu a depus la dosar un contract de asistență juridică și consideră că numărul de ore lucrate prezentat de reclamant, și pe care îl califică drept ridicat, nu este justificat de complexitatea cauzei.

66.

Ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500

EUR pentru procedura în fața Curții. Prin urmare, acordă reclamantului suma de 1 500 de euro, care urmează să fie plătită direct în contul bancar al reprezentantului său, ONG-ului Romano CRISS (a se vedea,

mutatis mutandis, Oleksandr Volkov

împotriva Ucrainei

, nr. 21722/11, pct. 219, CEDO 2013).

C. Dobânzi moratorii

67.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA

1.

Declară

cererea admisibilă;

2.

Hotărăște

că a avut loc încălcarea art. 3 din Convenție sub aspect material și procedural;

3.

Hotărăște

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, care trebuie convertite

în moneda națională a statului pârât,

la rata aplicabilă la data plății:

i.

11

700 EUR (unsprezece mii șapte sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral,

ii.

1

500 EUR (una mie cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant, pentru cheltuielile de judecată, care trebuie plătite în contul bancar al reprezentantului acestuia,

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

4.

Respinge

cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 13 decembrie 2016, în temeiul art.

77

§

2 și art. 77

Andrea Tamietti

Paulo Pinto de Albuquerque

Grefier adjunct

Președinte