ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2686/2024

Ședința publică din data de 26 noiembrie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 16.06.2021 sub nr. x/2021, reclamanta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (A.P.I.A.) a chemat în judecată pârâta A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru fapta proprie, în temeiul art. 1357 C. civ., respectiv obligarea acesteia la restituirea sumei de 712.315,53 RON, primită necuvenit pentru campania 2013; obligarea pârâtei la plata dobânzilor și a penalităților calculate conform Codului de procedură fiscală, de la data efectuării fiecărei plăți, până la data achitării efective a debitului; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul aceleiași instanțe sub nr. x/2021, reclamanta APIA a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței să dispună angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru fapta proprie, în temeiul art. 1357 C. civ., respectiv obligarea acestuia la restituirea sumei de 712.315,53 RON primită necuvenit de către A. pentru campania 2013, obligarea pârâtului la plata dobânzilor și a penalităților calculate conform Codului de procedură fiscală, de la data efectuării fiecărei plăți, până la data achitării efective a debitului.

Prin încheierea din data de 14 ianuarie 2022 a fost admisă excepția conexității, cu consecința conexării dosarului nr. x/2021 la dosarul nr. x/2021.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Bacău, secția I civilă

Prin sentința civilă nr. 109 din 15 februarie 2023, Tribunalul Bacău, secția I civilă a admis acțiunile din dosarul principal și din dosarul conex formulate de reclamanta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură în contradictoriu cu pârâții A. și B., a obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamanta a sumei de 712.315,53 RON, precum și a accesoriilor fiscale (dobânzi și penalități) calculate de la data fiecărei transe de plata și până la achitarea integrală a debitului.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă

Prin decizia civilă nr. 53 din 06 februarie 2024, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins ca nefondat apelul civil formulat de apelanții-pârâți A. și B. împotriva încheierii din data de 04.02.2022 și a sentinței civile nr. 109 din 15.02.2023 pronunțate de Tribunalul Bacău, secția I civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 53 din 06 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Bacau, secția I civilă, pârâții A. și B. au formulat recurs, solicitând casarea deciziei recurată și, în rejudecare, respingerea acțiunii reclamantei în principal, pe cale de excepție, iar, în subsidiar, ca nefondată.

În susținerea recursului, recurenții-pârâți au invocat drept motiv de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin motivele invocate în susținerea recursului, recurenții au arătat că, în mod greșit, Tribunalul Bacău și ulterior Curtea de Apel Bacău au respins excepțiile invocate prin întâmpinare. Astfel, instanțele inferioare nu au avut în vedere premisele particulare care determină incidența unor acte normative speciale, derogatorii de la dreptul comun, aplicabile în cazul recuperării creanțelor bugetare, cuvenite unui creditor bugetar în urma încasării necuvenite a unor sume de către un debitor bugetar (subiecți ai unui raport juridic fiscal), așa cum este și speța de față, în care suma reclamată reprezintă o creanță bugetară.

Potrivit dispozițiilor art. 1 pct. 8 din Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015 - CPF), creanța bugetară principală reprezintă dreptul de a încasa orice sumă care se cuvine bugetului general consolidat, alta decât creanțele fiscale propriu-zise (taxe, impozite etc.). Reclamanta APIA este o instituție publică având calitatea de creditor bugetar, definit ca fiind titularul unui drept de creanță bugetară. Astfel, sumele reprezentând pretenții aferente unor plăți nedatorate, cum este cazul în speță, pot fi stabilite și recuperate exclusiv prin procedurile speciale reglementate de Codul de procedură fiscală și O.U.G. nr. 66/2011, prin emiterea unei decizii de impunere sau a unui alt act administrativ similar (proces-verbal de constatare a neregulilor sau notă de constatare), act care, în cazul neachitării la scadență, devine titlu de creanță și, ulterior, titlu executoriu.

În continuarea motivelor de recurs, recurenții au arătat că, în mod greșit, Curtea de Apel Bacău nu a reținut incidența dispozițiilor art. 100 din Codul de procedură fiscală, care prevăd explicit următoarele:

"(1) Creanțele bugetare reprezentând prejudicii/plăți nelegale din fonduri publice, care trebuie recuperate potrivit legii, se stabilesc prin decizie de către autoritățile competente, în măsura în care legea specială nu prevede altfel. (2) Decizia prevăzută la alin. (1) reprezintă titlu de creanță bugetară, în conformitate cu art. 1 pct. 38, și poate fi contestată potrivit dispozițiilor prezentului cod, contestația urmând a fi soluționată de autoritatea emitentă; dispozițiile Titlului VIII aplicându-se în mod corespunzător."

De asemenea, recurenții au susținut că instanța de apel a ignorat și prevederile art. 226 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora:

"Titlul de creanță devine titlu executoriu la data împlinirii scadenței sau termenului de plată prevăzut de lege."

Totodată, recurenții au arătat că, în mod greșit, Curtea de Apel Bacău a interpretat dispozițiile art. 21 alin. (13)-(20) din O.U.G. nr. 66/2011, care prevăd următoarele:

"(13) Verificările se finalizează prin întocmirea unui proces-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare sau a unei note de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare, în situațiile în care se identifică creanțe bugetare de recuperat aferente neregulii constatate. (19) Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare constituie act administrativ în sensul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. (20) Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare, respectiv nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare, constituie titlu de creanță și se emite în vederea stingerii acestei creanțe."

În aceeași ordine de idei, recurenții au invocat și prevederile art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, conform cărora:

"(1) Obiectul activității de stabilire a creanțelor bugetare îl constituie individualizarea obligației de plată sub forma unui titlu de creanță și identificarea persoanelor fizice sau juridice debitoare, ca urmare a nerespectării cerințelor de legalitate, conformitate și regularitate privind obținerea și utilizarea fondurilor europene și a fondurilor publice naționale aferente acestora."

În plus, au subliniat că, ulterior emiterii titlurilor executorii pentru recuperarea creanțelor bugetare, acestea pot fi puse în executare exclusiv de creditorii bugetari, prin intermediul organelor proprii de executare silită, iar dacă aceste organe nu există, prin intermediul organelor fiscale specializate ale ANAF, în conformitate cu prevederile art. 220 alin. (3) și (4) din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora:

"(3) Creanțele bugetare care, potrivit legii, se administrează de autorități sau instituții publice, inclusiv cele reprezentând venituri proprii, se pot executa prin executori fiscali organizați în compartimente specializate, aceștia fiind abilitați să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii și să efectueze procedura executării silite, conform dispozițiilor prezentului cod. (4) Organele menționate la alin. (2) și (3) sunt denumite în continuare organe de executare silită."

Recurenții au susținut că instanțele inferioare au ignorat în mod greșit dispozițiile imperative privind competența de executare silită a creanțelor bugetare, astfel cum sunt reglementate prin art. 226 alin. (1), (10) și (11) din Codul de procedură fiscală, texte potrivit cărora:

"(1) Executarea silită a creanțelor fiscale se realizează în temeiul unui titlu executoriu emis conform prevederilor prezentului Cod, de către organul de executare silită competent potrivit art. 30 (competența organului fiscal teritorial - ANAF, din raza domiciliului debitorului fiscal), art. 37 (competența generală a organului fiscal local) și art. 38 (competența teritorială a organului fiscal local). (10) Instituțiile publice finanțate total sau parțial de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate și bugetul asigurărilor pentru șomaj, după caz, care nu dispun de organe proprii de executare silită, transmit titlurile executorii privind venituri ale bugetului general consolidat spre executare silită organelor fiscale din subordinea A.N.A.F. Sumele astfel recuperate se fac venit la bugetul de stat. (11) Instituțiile publice finanțate integral din venituri proprii, care nu dispun de organe proprii de executare silită, pot transmite titlurile executorii aferente veniturilor proprii organului fiscal central sau, după caz, organului fiscal local. Sumele recuperate în acest mod se fac venit la bugetul de stat sau la bugetul local, după caz."

Totodată, recurenții au invocat dispozițiile similare ale art. 40 din O.U.G. nr. 66/2011, conform cărora:"În cazul în care creanțele bugetare rezultate din nereguli nu pot fi recuperate prin încasare directă, prin deducere din plăți sau rambursări ulterioare și/sau prin executarea garanțiilor bancare prevăzute la art. 38 lit. a)-c), în termen de cel mult 90 de zile de la data scadenței titlurilor de creanță, autoritățile competente în gestionarea fondurilor europene transmit titlurile executorii menționate la art. 43, împreună cu dovada comunicării acestora, după caz, în format electronic, organelor fiscale competente."

De asemenea, recurenții au susținut că instanțele inferioare nu au avut în vedere faptul că debitor fiscal este exclusiv persoana (sau entitatea) căreia i se stabilește, prin decizie fiscală, obligația de plată a unei creanțe fiscale, în cadrul raportului juridic fiscal corespunzător.

În fine, cu privire la prescripția dreptului de a stabili creanțe fiscale, recurenții au precizat că, din coroborarea dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015) cu cele ale art. 6 alin. (4) din C. civ., rezultă că prescripția dreptului de a stabili creanțe fiscale, începută și neîmplinită la data de 01.01.2016 (data intrării în vigoare a Codului de procedură fiscală din 2015 și, implicit, data abrogării Codului de procedură fiscală din 2003), este guvernată integral de dispozițiile legale sub imperiul cărora a început să curgă, respectiv de prevederile Codului de procedură fiscală anterior (O.G. nr. 92/2003).

În continuarea motivelor invocate, recurenții au mai arătat că, în contextul vechii reglementări privind prescripția dreptului de a stabili creanțe fiscale, art. 91 din Codul de procedură fiscală aprobat prin O.G. nr. 92/2003 prevedea expres că dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel, iar termenul de prescripție începe să curgă la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală.

Astfel, față de premisele juridice sus menționate, recurenții au subliniat că, în mod greșit și cu eludarea prevederilor speciale derogatorii de la dreptul comun, instanțele inferioare (Tribunalul și Curtea de Apel Bacău) au aplicat dispozițiile art. 1349 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală ordinară, fără a reține incidența următoarelor excepții invocate:

Excepția inadmisibilității și a lipsei de interes a reclamantului.

Recurenții au susținut că această excepție rezidă tocmai din aplicarea la speță a prevederilor speciale dezvoltate anterior, dar eludate de instanța de apel. Pe de o parte, reclamanta, în calitatea sa de creditor bugetar al unei creanțe bugetare, avea obligația de a parcurge procedura specială, reglementată de Codul de procedură fiscală, constând în emiterea unei decizii de impunere sau a unui proces-verbal/notă de constatare a neregularităților, pentru stabilirea creanței bugetare și comunicarea acesteia debitorului fiscal pentru a-și produce efectele juridice. Decizia astfel emisă ar fi devenit titlu de creanță și, ulterior, titlu executoriu.

Pe de altă parte, lipsa de interes a reclamantei rezidă din faptul că APIA își putea realiza scopul urmărit în prezenta cauză, respectiv fructificarea creanței bugetare prin recuperarea sumelor plătite sau încasate nelegal de beneficiară (A.), nu prin investirea instanței de drept comun, ci prin parcurgerea etapelor speciale de stabilire și, ulterior, de executare silită a unei creanțe fiscale, fie prin organele proprii de executare silită, fie, în cazul inexistenței unor compartimente proprii specializate, prin intermediul organelor fiscale de executare silită din cadrul ANAF.

În raport cu aceste considerente, recurenții au arătat că instanțele inferioare au interpretat în mod greșit prevederile O.U.G. nr. 66/2011, în contextul în care, făcând distincția dintre "nereguli" și "fraude", au reținut în mod eronat că modul de stabilire a creanțelor ar fi diferit - pentru nereguli, prin note de constatare, iar pentru fraude, prin sesizarea Departamentului pentru Lupta Antifraudă (DLAF).

Or, acest raționament este fundamental greșit, întrucât distincția reținută nu are relevanță în ceea ce privește operațiunea și actul administrativ de stabilire a creanțelor datorate spre restituire, aspect esențial în speță. Aceasta deoarece art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011, invocat în mod eronat de curtea de apel, nu reglementează o excepție de la emiterea actului constatator/titlului de creanță, ci instituie exclusiv o cauză legală de suspendare a emiterii acestuia până la soluționarea sesizării formulate către organele judiciare penale.

Recurenții au mai subliniat că instanța de apel a ignorat faptul că, potrivit dispozițiilor art. 23 din O.U.G. nr. 66/2011, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 6 din 18.02.2021 (Cap. VII, pct. 4), în cazul identificării unor nereguli ce prezintă indicii de fraudă, structurile de control prevăzute la art. 20 au obligația să aplice prevederile art. 8 alin. (1), după caz, și să continue activitatea de verificare, întocmind procesul-verbal de constatare a neregulilor, de stabilire și recuperare a creanțelor bugetare, în conformitate cu prevederile ordonanței de urgență menționate, independent de desfășurarea cercetării penale și cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 8 alin. (2).

Au precizat că aceste dispoziții erau în vigoare și aplicabile direct la data introducerii cererii de chemare în judecată (16.06.2021), împrejurare omisă atât de prima instanță, cât și de curtea de apel, care au reținut în mod eronat o formă inaplicabilă a O.U.G. nr. 66/2011, dând prioritate prevederilor art. 45 alin. (4) în detrimentul celor ale art. 23 menționat anterior. Mai mult, Curtea de Apel Bacău nu s-a pronunțat explicit asupra acestui aspect esențial, fapt ce demonstrează o vădită nelegalitate a hotărârii atacate.

De altfel, chiar Tribunalul a reținut incidența art. 43 lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, care reglementează limitativ sfera titlurilor de creanță/executorii în materia analizată, respectiv: procesul-verbal de constatare a neregulilor, nota de constatare, ori procesul-verbal de stabilire a corecțiilor financiare

În aceeași notă contradictorie, curtea de apel reține în motivarea respingerii excepțiilor invocate tocmai argumentul în temeiul căruia reclamanta era obligată să stabilească și să fructifice creanța prin procedura specială reglementată de O.U.G. nr. 66/2011 și Codul de procedură fiscală, iar nu pe calea dreptului comun, respectiv faptul că instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă (neputându-se astfel vorbi despre o autoritate de lucru judecat în materie civilă, cu privire la întinderea prejudiciului, rămas nestabilit de către instanța penală).

Or, atât prima instanță, cât și instanța de apel au raționat eronat și nefundamentat atunci când au considerat că autoritatea competentă nu ar fi putut proceda la emiterea unui titlu de creanță, în condițiile cercetării penale, ca urmare a prevederilor art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011.

Dimpotrivă, recurenții au subliniat că suspendarea legală a operațiunii de stabilire a prejudiciului nu doar că nu împiedică, ci chiar obligă APIA să reinițieze procedura de stabilire a creanței bugetare după finalizarea procesului penal. Nu există niciun text legal care să instituie o excepție de la regula emiterii titlului de creanță pe calea procedurii speciale, după finalizarea unui proces penal. Cu atât mai mult, în condițiile în care hotărârea penală nu soluționează acțiunea civilă și, cel mai important, nu subzistă autoritatea de lucru judecat cu privire la întinderea prejudiciului, potrivit prevederilor art. 28 și art. 486 din C. proc. pen.

În speță, relevanța specială este dată tocmai de maniera în care se stabilește cuantumul prejudiciului și, ulterior, se procedează la fructificarea acestuia, prin efectuarea unei proceduri specifice care comportă elemente constitutive, căi de atac și condiții de opozabilitate derogatorii de la dreptul comun.

În continuarea motivelor invocate, recurenții au solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive, susținând că această excepție rezultă din faptul că, în lipsa unei hotărâri penale care să soluționeze și latura civilă în privința lor (și, implicit, în absența unui titlu executoriu), A. ar fi putut deveni debitor fiscal exclusiv prin emiterea unei decizii de impunere, a unui proces-verbal sau a unei note de constatare, cu respectarea procedurilor specifice menționate anterior. Astfel, recurenții subliniază că, în condițiile în care nu a fost parcursă procedura specială de stabilire a obligațiilor fiscale, ei nu se află într-un raport juridic fiscal și, prin urmare, creanța fiscală solicitată nu le poate fi imputată pe calea dreptului comun.

Recurenții au precizat că, din nou, curtea de apel a respins excepția greșit, reținând în mod eronat incidența unui raport juridic delictual de drept comun, în detrimentul raportului juridic fiscal special, direct aplicabil în această speță, raport ce își produce efectele juridice exclusiv prin parcurgerea etapelor de stabilire și executare a creanței fiscale menționate anterior.

Astfel, atât timp cât prejudiciul nu a fost stabilit din perspectiva penală, nu subzistă toate elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale de drept comun, mai ales prin raportare exclusivă la hotărârile penale (reținute eronat de instanțele inferioare ca având relevanță în instituirea unui raport civil delictual).

Prin urmare, recurenții au arătat că, acordând eficiență temeiului de drept invocat de reclamant în acțiune, în detrimentul normelor speciale și derogatorii de la prevederile art. 1349 C. civ., instanțele inferioare eludează principiul juridic fundamental "specialul derogă de la general".

Indiferent de maniera aleasă de reclamantă pentru fructificarea pretențiilor sale, în ipoteza de față subzistă anumite limite speciale în cadrul cărora acest drept poate fi exercitat, limite nesocotite de reclamantă prin încercarea de a fructifica pe calea dreptului comun o creanță bugetară nestabilită prin act administrativ fiscal și ulterior neexecutată pe calea procedurii execuționale prin intermediul ANAF.

În altă ordine de idei, recurenții au susținut că instanțele inferioare au respins în mod greșit și excepția prescripției dreptului la acțiune (de a stabili și executa o creanță bugetară precum cea pretinsă în prezenta cauză). Această prescripție rezidă din depășirea termenului de 5 ani reglementat de prevederile speciale expuse anterior, pe care curtea de apel le-a eludat integral, prin respingerea incidenței lor.

Astfel, din descrierea situației de fapt expusă în acțiunea introductivă și din analiza actelor invocate de reclamantă rezultă că faptele cauzatoare ale pretinsului prejudiciu s-ar fi produs în anul 2013, când A. ar fi încasat sumele reclamate, în două tranșe (8.11.2013 și 4.12.2013), deși nu ar fi deținut un asemenea drept. Prin urmare, calculând termenul de 5 ani, începând cu data de 1 ianuarie a anului imediat următor celui în care s-au depus declarațiile și s-au efectuat plățile (respectiv 2014), rezultă că, cel târziu la data de 1 ianuarie 2019, dreptul de a stabili și pretinde această creanță bugetară s-a prescris.

În subsidiar, în ipoteza în care nu s-ar reține incidența derogatorie a Codului de procedură fiscală, recurenții au susținut că prescripția este susținută și de prevederile de drept comun. Astfel, creanța solicitată în prezenta cauză, în cuantum de 712.315,53 RON (sumă pretins primită necuvenit de către A. în campania din 2013), este reclamată după expirarea termenului general de prescripție de 3 ani, termen stabilit de art. 2517 C. civ., raportat la prevederile art. 2523 și art. 2528 alin. (1) C. civ. ("prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube cauzată de o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea").

Din perspectiva acestor premise legale, recurenții au solicitat să se rețină inclusiv prevederile art. 1381 alin. (2) C. civ. (invocate chiar de reclamantă), potrivit cărora "dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat".

În fine, recurenții au solicitat instanței supreme să constate că însăși reclamanta, prin cererea de constituire ca parte civilă formulată în cadrul procedurilor penale, a precizat în mod explicit că sumele solicitate spre restituire au fost calculate "de la data efectuării fiecărei plăți", aspect care, în opinia recurenților, confirmă depășirea termenului legal de prescripție a dreptului material la acțiune.

Astfel, recurenții au arătat că recuperarea prejudiciului delictual trebuia inițiată cel târziu în termen de trei ani de la data la care partea prejudiciată a cunoscut sau trebuia să cunoască atât existența și întinderea pagubei, cât și persoana responsabilă pentru cauzarea acesteia. Or, având în vedere că plățile contestate au fost efectuate în anul 2013, iar procedura de audit desfășurată de Curtea de Conturi, la care reclamanta însăși face referire expresă în actele depuse la dosar și inclusiv în hotărârea penală pronunțată împotriva recurenților, s-a derulat în cursul anului 2014, rezultă în mod evident că APIA a cunoscut despre prejudiciul reclamat cel târziu în momentul primirii raportului de audit întocmit de Curtea de Conturi. În acest raport sunt menționate explicit recomandările C12 și C13 privind "constituirea debitului și recuperarea plăților neeligibile de la beneficiar", astfel încât este cert că reclamanta cunoștea deja, încă din anul 2014, atât întinderea prejudiciului, cât și persoanele presupus responsabile pentru producerea acestuia.

În consecință, recurenții au concluzionat că termenul limită până la care reclamanta putea să introducă, în mod legal, cererea de chemare în judecată era cel târziu 8.11.2016 sau 4.12.2016 (calculat de la data efectuării plăților) ori, în cel mai favorabil caz, 21.08.2017 sau 8.10.2017 (calculat de la momentul stabilirii întinderii prejudiciului și identificării persoanelor considerate responsabile).

Mai mult decât atât, recurenții au subliniat că actul prin care APIA s-a constituit parte civilă în procesul penal (act care ar fi putut întrerupe termenul de prescripție) s-a realizat abia prin adresa nr. x/10.02.2021, conform mențiunilor de la fila nr. x din aceeași sentință penală.

În aceste condiții, întrucât cererea de chemare în judecată din prezenta cauză a fost înregistrată la data de 16.06.2021, rezultă că dreptul la acțiune al reclamantei era deja prescris, nefiind incidentă nicio cauză legală de întrerupere a termenului prescripției civile în intervalul cuprins între data plăților (2013) și data constituirii ca parte civilă în procesul penal (2021).

Totodată, recurenții au opinat că este fundamental eronat raționamentul instanțelor inferioare care, în mod nelegal, au interpretat că termenul de prescripție a dreptului la acțiune s-ar prelungi până la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale, respectiv termenul de 8 ani calculat de la data săvârșirii faptelor. Atât prima instanță cât și curtea de apel s-au raportat greșit la termenul de prescripție prevăzut pentru constatarea și condamnarea faptelor penale și a făptuitorilor, stipulat la art. 18

1

din Legea nr. 78/2000.

Or, recurenții au susținut că nu se poate confunda prescripția penală, care are ca obiect descoperirea faptei și a persoanelor care au săvârșit-o, în scopul antrenării răspunderii penale, cu prescripția civilă, care vizează exclusiv stabilirea, pretinderea și fructificarea unui prejudiciu material. Acest aspect devine și mai evident în speță, având în vedere că latura civilă a fost lăsată nesoluționată, deci stabilirea cuantumului prejudiciului și fructificarea acestuia urmau să fie realizate exclusiv pe calea procedurii speciale fiscale, invocată anterior și ignorată integral de către instanțele inferioare.

În mod similar, nici prevederile art. 1349 C. civ. și nici Decizia nr. 1488/23.07.2020 pronunțată de secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (invocate de reclamantă și preluate în mod greșit de curtea de apel) nu au relevanță în cauza dedusă judecății. Astfel, art. 1349 C. civ. nu conține o excepție de la termenul general de prescripție, iar decizia menționată a Înaltei Curți nu are caracter obligatoriu, fiind o decizie de speță care nu privește ipoteza juridică concretă invocată în cauza pendinte.

Pe fondul cauzei, recurenții au arătat că, în situația în care instanța va respinge excepțiile invocate, se impune constatarea aplicării greșite a următoarelor dispoziții legale:

În ceea ce privește prejudiciul solicitat, recurenții au invocat prevederile art. 28 din C. proc. pen., care stabilesc că "hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei și la persoana care a săvârșit-o. Instanța civilă însă nu este legată de hotărârea penală în ceea ce privește existența prejudiciului sau vinovăția autorului faptei." Din această dispoziție legală rezultă în mod implicit că hotărârea penală nu produce efecte de autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului. Or, în speță, reclamanta APIA nu a făcut dovada concretă a existenței și modalității de stabilire a prejudiciului pretins.

În plus, recurenții au subliniat că încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției de către aceștia nu este suficientă în sine pentru a constitui dovada prejudiciului reclamat. De altfel, însăși reclamanta a arătat în cererea introductivă că, potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (2) din C. proc. pen., ea avea obligația legală să facă dovada certă a întinderii prejudiciului solicitat.

În ipoteza în care s-ar reține că prejudiciul aferent campaniei din anul 2013 ar fi fost stabilit prin cele două procese-verbale de constatare și imputare întocmite în cursul anului 2014 (nr. x din 21.08.2014 și nr. 8479 din 08.10.2014), recurenții precizează că acest prejudiciu a fost integral stins, conform constatărilor Serviciului Recuperare Debite, prin notele de compensare din 25.06.2015, aspect confirmat chiar de adresa de constituire ca parte civilă nr. 2322 din 15.02.2021, depusă la dosarul cauzei.

Prin urmare, recurenții au arătat că APIA nu a stabilit prin niciun alt act administrativ (decizie de impunere sau proces-verbal de stabilire) alte sume ce ar trebui restituite, în afara celor deja compensate integral.

De asemenea, recurenții au arătat că reclamanta nu a făcut dovada existenței raportului de cauzalitate. Astfel, aceștia au precizat că APIA se referă exclusiv la dosarul penal nr. x/2021 și la acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat între părți, fără să demonstreze în mod efectiv existența unei legături directe de cauzalitate între fapta penală recunoscută și prejudiciul pretins în prezentul litigiu.

Recurenții au subliniat în mod expres că o critică distinctă trebuie reiterată și în calea de atac de față în privința recurentului B. (vizat de dosarul conexat nr. x/2021).

Astfel, recurenții au susținut că, potrivit afirmațiilor chiar ale reclamantei APIA, exprimate explicit în adresa din 15.02.2021 (prin care s-a constituit parte civilă în fața DNA), "Serviciul de recuperare debite a comunicat că Asociația figurează în debit în Registrul Debitorilor Europeni cu sume aferente campaniei din anul 2013", după cum urmează: (i) suma de 66.932,29 RON stabilită prin Procesul-verbal de constatare a neregulilor și stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 21.08.2014 - debit principal integral stins prin compensare; (ii) suma de 20.772,53 RON stabilită prin Procesul-verbal de constatare a neregulilor și stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 08.10.2014 - debit de asemenea integral compensat conform notelor de compensare nr. 435053 și nr. 435759 din data de 25.06.2015.

În acest context, din înscrisurile existente la dosar nu rezultă existența vreunui alt act constatator (decizie de impunere sau alt document administrativ echivalent) care să stabilească o altă sumă suplimentară, similară celei solicitate în prezentul litigiu, care să aibă drept cauză pretinsa încasare necuvenită a unor plăți aferente campaniei din anul 2013.

Mai mult decât atât, recurenții au subliniat că reclamanta este o instituție publică având competența și prerogativa exclusivă de a constata și a stabili creanțe bugetare rezultate din plăți efectuate nelegal sau nedatorate, iar în exercitarea acestei competențe, APIA nu a emis, în termenul legal de prescripție și prin intermediul unui act administrativ specific, creanța bugetară pretinsă în prezentul demers judiciar. Astfel, având în vedere că hotărârea penală nu poate fi considerată ca având putere de lucru judecat în privința întinderii prejudiciului, rezultă că presupusa creanță bugetară invocată a fost integral recuperată prin mecanismul compensării, conform chiar mențiunilor făcute de APIA în adresa sus-amintită.

Prin urmare, recurenții au conchis că nu există niciun act administrativ care să constate caracterul nedatorat al sumelor încasate de A., și pretinse spre restituire în prezentul litigiu. Hotărârea penală pronunțată în cauză, având în vedere faptul că nu a soluționat latura civilă, nu poate constitui titlu executoriu și nici act de stabilire a creanței bugetare solicitate. În consecință, recurenții au solicitat instanței supreme să constate că reclamanta nu a făcut dovada întinderii prejudiciului pretins.

De asemenea, recurenții au mai subliniat faptul că lipsa vinovăției pârâtului B. nu a fost analizată corespunzător de către Curtea de Apel Bacău din perspectiva apărărilor invocate prin cererea de apel, instanța omițând să examineze și să soluționeze în mod explicit aceste apărări, conform dispozițiilor imperative ale art. 9, art. 22 și art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. În acest sens, instanța de apel a trecut cu vederea un aspect esențial, anume că nu recurentul B., ci numitul C., în calitatea sa de reprezentant al entității beneficiare și de președinte al A., a depus efectiv declarațiile în baza cărora s-au obținut finanțările contestate de reclamantă.

În continuarea argumentelor formulate, recurenții au subliniat că inclusiv în cererea de constituire ca parte civilă formulată de APIA în cadrul dosarului penal se viza în mod explicit atragerea la răspundere exclusiv a A., și a persoanei numite C., acesta fiind semnatarul declarațiilor și mandatarul Asociației.

Prin urmare, vinovăția penală stabilită în sarcina recurentului B. nu poate echivala automat cu vinovăția civilă, a cărei existență reclamanta era obligată să o probeze în mod distinct și convingător în prezenta acțiune civilă, având în vedere temeiurile juridice pe care aceasta însăși le-a invocat (art. 1357 și art. 1349 alin. (1) și (2) din C. civ.).

Mai mult, recurenții au arătat că, raportat strict la descrierea concretă a faptei penale pentru care B. a fost condamnat, aceasta constă exclusiv în faptul că "ar fi ajutat Asociația să depună, la data de 15.05.2013, la APIA, prin reprezentantul său - C., înscrisuri false, având drept rezultat obținerea pe nedrept de către A., a sprijinului financiar pe suprafață în cadrul Schemei de plăți directe pe suprafață/plăți compensatorii pentru zona defavorizată montană/plăți pentru agromediu."

Față de această descriere punctuală a faptei penale imputate, recurenții au solicitat instanței supreme să constate că nu sunt întrunite condițiile și rigorile legale pentru angajarea răspunderii civile personale a recurentului B., în special în ceea ce privește existența unei legături directe de cauzalitate între fapta ilicită pretins săvârșită cu vinovăție și prejudiciul reclamat în cauză.

În al doilea rând, recurenții au solicitat instanței supreme să constate că instanța de apel nu a soluționat în mod corespunzător nici critica privind neîntrunirea condițiilor răspunderii solidare, ignorând integral dispozițiile art. 1370 din C. civ., care reglementează situația imposibilității de individualizare a autorului faptei ilicite și potrivit cărora:

"Dacă prejudiciul a fost cauzat prin acțiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat prin fapta vreuneia dintre acestea, toate persoanele implicate răspund solidar față de victimă."

În speță, prejudiciul este imputabil exclusiv A., care este beneficiara efectivă a fondurilor pretinse spre restituire și, eventual, persoanei care a acționat ca reprezentant al acesteia, în numele și interesul Asociației. În opinia recurenților, reclamanta nu se poate îndrepta împotriva subsemnatului pe principiul solidarității pasive, având în vedere că premisa fundamentală, respectiv imposibilitatea individualizării persoanei care a cauzat prejudiciul, nu este îndeplinită în cauză. Dimpotrivă, recurenții au subliniat că este clar determinată persoana care a săvârșit fapta, respectiv mandatarul Asociației, în numele căreia acesta a acționat.

Mai mult, în ipoteza în care persoana numită C. ar fi fost obligată personal la plata prejudiciului către reclamantă, doar acesta din urmă - și nu reclamanta în mod direct - ar putea eventual solicita subsemnatului sumele ce ar decurge din faptele recunoscute penal, în temeiul dreptului comun privind răspunderea civilă.

De asemenea, recurenții au susținut că instanța de apel nu a analizat și nici nu s-a pronunțat cu privire la incidența în speță a dispozițiilor art. 1373 din C. civ., privind răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Aceștia au arătat că C. a acționat exclusiv în calitate de mandatar (prepus) al Asociației (comitent), calitate care nu poate fi atribuită și subsemnatului B..

Prin urmare, având în vedere toate argumentele expuse, recurenții au solicitat Înaltei Curți admiterea recursului formulat, casarea deciziei atacate și, în rejudecare, respingerea integrală a acțiunii formulate de către reclamanta APIA, cu obligarea acesteia la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul litigiului (fond, apel și recurs).

În final, recurenții au precizat că înțeleg să își susțină apărarea exclusiv prin proba cu înscrisurile administrate la fond și în apel. Partea superioară a formularuluiPartea inferioară a formularului

I.5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-reclamantă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (A.P.I.A.) a invocat, în principal, excepția nulității recursului declarat de recurenții-pârâți A. și B., arătând că acesta este, practic, copiat după cererea de apel și nu respectă cerințele legale prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu indică motivele concrete de nelegalitate a hotărârii atacate, ci doar reiterează aspectele deja analizate.

În subsidiar, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, invocând următoarele aspecte:

Astfel, referitor la susținerea recurenților privind inadmisibilitatea acțiunii civile întemeiate pe răspunderea delictuală, intimata a arătat că suma de 712.315,53 RON reprezintă sprijin financiar din fonduri europene (FEGA, FEADR) și din bugetul național, acordat A. în campania 2013. Această sumă are caracterul unei creanțe bugetare care poate fi recuperată doar în urma pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive, ceea ce justifică pe deplin acțiunea civilă în despăgubiri întemeiată pe răspunderea civilă delictuală. În susținerea acestei apărări, intimata face trimitere la dispozițiile art. 43 din O.U.G. nr. 66/2011, care stabilesc că reprezintă titlu executoriu fie procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare, fie hotărârea judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă.

Intimata subliniază că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) și b) din O.U.G. nr. 66/2011, există o distincție clară între noțiunile de "neregulă" și "fraudă". În speță, fiind vorba despre o fraudă penală, APIA nu putea emite un act administrativ pentru recuperarea sumelor, singura cale legală fiind cea a acțiunii civile întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, acțiune corect admisă de instanța de apel.

În privința excepției prescripției dreptului la acțiune, intimata-reclamantă arată că termenul începe să curgă din momentul în care aceasta a cunoscut despre producerea faptei, respectiv de la data rămânerii definitive a sentinței penale prin care s-au încuviințat acordurile de recunoaștere a vinovăției. În acest sens, APIA precizează că, în termenul legal de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii penale prin care a fost încuviințat acordul de recunoaștere a vinovăției, a introdus prezenta acțiune în instanța civilă, tocmai pentru menținerea de drept a măsurilor asigurătorii dispuse în cursul procesului penal. Astfel, nu se pune problema prescrierii dreptului material la acțiune.

În concluzie, intimata-reclamantă APIA solicită admiterea excepției nulității recursului formulat de către pârâți, iar în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat, considerând că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale în materie și că hotărârea atacată este temeinică și legală.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând legalitatea deciziei recurate, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, în considerarea celor ce succed.

Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, Curtea de Apel Bacău, prin decizia civilă nr. 53/2024, a soluționat un litigiu având ca obiect recuperarea pe cale civilă a unui prejudiciu provenit din săvârșirea unor infracțiuni.

Instanțele penale au pronunțat anterior prezentului litigiu hotărâri definitive de condamnare a pârâților pentru infracțiunea de folosire de documente false pentru obținerea pe nedrept de fonduri (art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000), în baza unor acorduri de recunoaștere a vinovăției, și au lăsat nesoluționate acțiunile civile formulate de APIA.

Curtea de Apel Bacău a confirmat că acțiunea civilă de față, întemeiată pe temeiurile de drept comun din materia răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, este admisibilă în aceste condiții, respingând apărarea pârâților potrivit căreia APIA ar fi trebuit să folosească exclusiv procedura reglementată de O.U.G. nr. 66/2011.

Instanța de apel a reținut explicit că temeiul juridic al cererii este art. 1349 C. civ. (răspunderea delictuală pentru fapta proprie), fapta ilicită fiind chiar infracțiunea dovedită prin hotărârea penală care a rămas definitivă fără soluționarea laturii civile. Astfel, condamnarea penală pentru frauda comisă în procedura de solicitare și obținere a finanțării europene certifică existența unei fapte ilicite și a unui prejudiciu cauzat bugetului Uniunii Europene, ceea ce atrage răspunderea civilă a făptuitorilor față de instituția păgubită. Instanța a subliniat că răspunderea civilă se angajează chiar și pentru cea mai ușoară culpă, iar în speță fapta a fost comisă cu intenție, fiind deci îndeplinit și elementul vinovăției. De asemenea, în temeiul art. 1382 C. civ., curtea de apel a reținut răspunderea solidară a persoanelor vinovate - asociația beneficiară și reprezentantul acesteia - având în vedere că ambii au contribuit prin fapte ilicite la producerea aceluiași prejudiciu.

În soluționarea excepției inadmisibilității întemeiate pe existența procedurii speciale prevăzute de O.U.G. nr. 66/2011, curtea de apel a reținut că prima instanță a realizat în mod corect distincția între cele două situații posibile: dacă în cazul simplu al unor nereguli administrative autoritatea avea obligația de a emite actul administrativ de constatare și stabilire a creanței, în speța de față s-a reținut că a fost vorba despre fapte care depășeau sfera administrativă, având natură infracțională. În această ultimă ipoteză, O.U.G. nr. 66/2011 impune sesizarea DLAF sau a organelor de urmărire penală competente și nu prevede continuarea în paralel a procedurii administrative pentru recuperarea creanței. În consecință, instanța de apel a concluzionat că procedura fiscală specială nu este exclusivă și nici obligatorie în detrimentul acțiunii civile de drept comun atunci când fapta ce a generat prejudiciul întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Dimpotrivă, legea specială indică în mod explicit necesitatea sesizării organelor judiciare penale, iar după finalizarea procesului penal, acțiunea civilă întemeiată pe dreptul comun reprezintă calea adecvată și necesară pentru recuperarea prejudiciului suferit de partea civilă.

I.1. Cu privire la criticile referitoare la aplicarea normelor speciale privind creanțele bugetare și procedura fiscală specială (Codul de procedură fiscală și O.U.G. nr. 66/2011).

Printr-o primă critică a deciziei atacate, recurenții au susținut că instanțele inferioare au respins în mod eronat excepțiile inadmisibilității și lipsei de interes a reclamantei APIA. În acest sens, recurenții au arătat că reclamanta APIA urmărea recuperarea unei creanțe bugetare rezultate din plăți nedatorate aferente fondurilor europene și că, potrivit dispozițiilor Codului de procedură fiscală și ale O.U.G. nr. 66/2011, instituția reclamantă era obligată să utilizeze exclusiv procedura specială fiscal-administrativă, ce presupunea emiterea unei decizii de impunere sau a unui proces-verbal ori note de constatare a neregulilor, acte administrative ce puteau dobândi ulterior caracter executoriu numai în cazul neachitării la scadență. Astfel, recurenții au susținut că instanțele inferioare au interpretat greșit prevederile O.U.G. nr. 66/2011, nesocotind caracterul exclusiv și derogatoriu al procedurii speciale fiscale în raport cu acțiunea civilă delictuală de drept comun promovată de APIA, ceea ce atrage inadmisibilitatea acțiunii formulate și lipsa interesului reclamantei în exercitarea acesteia.

Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel a constatat că obiectul prezentei acțiuni este angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților în baza art. 1349 C. civ., ca urmare a unei fapte ce întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, și anume obținerea frauduloasă de fonduri europene. Astfel, nu se poate reține incidența procedurii speciale fiscale invocate de recurenți, întrucât prejudiciul decurge direct dintr-o faptă penală, instanța civilă fiind investită să soluționeze latura civilă rămasă nesoluționată în procesul penal.

Or, dispozițiile O.U.G. nr. 66/2011 reglementează prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor în obținerea/utilizarea fondurilor europene. Potrivit definiției din legislația UE preluată de O.U.G. nr. 66/2011, "neregula" este orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate față de dispozițiile UE și naționale, prin acțiunea sau omisiunea unui operator economic, care aduce sau ar putea aduce un prejudiciu bugetului general al UE printr-o cheltuială necorespunzătoare.

În schimb, "frauda" implică elementul intențional și este definită în regulamentele UE privind protecția intereselor financiare ale Uniunii, definiție preluată și de O.U.G. nr. 66/2011. Altfel spus, neregulile pot fi abateri administrative (de exemplu, încălcări ale condițiilor de eligibilitate, erori în proceduri), pe când frauda este o faptă penală (de pildă, ca în cazul de față, utilizarea cu rea-credință de documente false pentru obținerea pe nedrept de fonduri).

În cazul neregulilor fără caracter penal, O.U.G. nr. 66/2011 prevede un mecanism administrativ specific de recuperare a fondurilor utilizate necuvenit. Potrivit acestei proceduri, autoritatea competentă în gestionarea fondurilor europene întocmește fie un proces-verbal de constatare a neregulii și de stabilire a creanței bugetare, fie o notă de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare. Sumele astfel constatate ca fiind încasate fără drept dobândesc caracterul de creanțe bugetare exigibile. În conformitate cu art. 42 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, aceste creanțe devin scadente la expirarea termenului de plată prevăzut în titlul de creanță emis, recuperarea sumelor realizându-se prin retragerea avantajului financiar acordat în mod necuvenit beneficiarului.

Ulterior, în cazul în care creanța nu este achitată de bunăvoie, titlul de creanță administrativ emis devine titlu executoriu, urmând să fie pus în executare silită în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală. Importanța specifică a acestei proceduri speciale a fost subliniată și de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a precizat că retragerea avantajului financiar obținut în mod necuvenit reprezintă o măsură administrativă de corecție financiară, destinată protejării intereselor financiare ale Uniunii Europene. Această măsură nu presupune, inițial, plata unor dobânzi penalizatoare, acestea fiind datorate numai în cazul în care debitorul nu achită suma stabilită prin titlul de creanță în termenul legal de 30 de zile de la comunicarea acestuia.

Astfel, sancțiunea pentru nereguli administrative nu este una penală, ci constă în recuperarea sumelor și eventual dobânzi fiscale, conform regimului special prevăzut de Codul de procedură fiscală.

Art. 23 din O.U.G. nr. 66/2011 distinge însă între neregulile pur administrative și cele ce pot constitui infracțiuni. Dacă structurile de control constată nereguli ce prezintă indicii de posibile fraude, acestea au obligația de a sesiza de îndată Departamentul pentru Lupta Antifraudă (DLAF) și organele de urmărire penală.

Cu alte cuvinte, în caz de suspiciune de fraudă, procedura administrativă de stabilire a creanței bugetare se suspendă, lăsând loc procedurii penale. Această separație este menită să evite dublarea procedurilor și potențialul conflict între constatarea administrativă și judecata penală. Practic, autoritatea nu va finaliza un titlu de creanță administrativ dacă fapta intră sub incidență penală, ci va lăsa cuantificarea finală a prejudiciului spre soluționare fie în cadrul procesului penal (dacă partea vătămată se constituie parte civilă), fie ulterior, pe calea unei acțiuni civile separate.

C. proc. pen. prevede expres că, dacă instanța penală nu soluționează acțiunea civilă (de regulă din motive procedurale, cum este cazul achitării, încetării procesului penal, ori admiterii unui acord de recunoaștere a vinovăției), persoana vătămată (sau instituția prejudiciată) își poate valorifica pretențiile la instanța civilă (art. 27 alin. (2) C. proc. pen..).

Așadar, existența unei hotărâri penale definitive care lasă nesoluționată latura civilă nu împiedică demararea unei acțiuni civile în răspundere delictuală întemeiate pe art. 1349 C. civ., pentru repararea prejudiciului cauzat prin fapta penală. Dimpotrivă, textul de lege și jurisprudența relevantă confirmă că într-o atare situație instanța civilă este competentă să soluționeze acțiunea în despăgubiri, examinând îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale (fapt ilicit, prejudiciu, legătură de cauzalitate, vinovăție).

I.2. Cu privire la critica vizând nerespectarea dispozițiilor art. 100 și art. 226 alin. (3) Codul de procedură fiscală.

Recurenții au susținut că, în mod greșit, instanțele inferioare nu au aplicat prevederile art. 100 din Codul de procedură fiscală, conform cărora creanțele bugetare constând în prejudicii sau plăți nelegale din fonduri publice trebuie stabilite exclusiv prin decizii emise de autoritățile competente, în absența unei prevederi speciale contrare. Potrivit acestor dispoziții, decizia respectivă constituie titlu de creanță bugetară, care poate fi contestată în conformitate cu procedura fiscală specială, contestația fiind soluționată chiar de autoritatea emitentă.

Recurenții au criticat faptul că instanțele inferioare nu au ținut cont nici de dispozițiile art. 226 alin. (3) din același Cod, potrivit cărora titlul de creanță devine titlu executoriu doar la momentul scadenței sau termenului de plată prevăzut expres de lege. Astfel, în opinia recurenților, instanțele inferioare au ignorat mecanismul special, exclusiv și obligatoriu prevăzut de Codul de procedură fiscală pentru stabilirea și executarea creanțelor bugetare, mecanism pe care APIA trebuia să îl utilizeze în locul acțiunii civile de drept comun pe care a promovat-o în prezenta cauză.

Înalta Curte apreciază că aceste texte nu sunt incidente în cauză, deoarece creanț