ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1106/2022

Ședința publică din data de 18 mai 2022

Deliberând asupra recursurilor civile de față și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția I civilă, în data de 06 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură-Centrul Județean Sibiu a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., S.C. E..L., obligarea pârâților la plata sumei de 449,779,13 RON, la care se adaugă majorări de întârziere, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei prin încasarea, în mod necuvenit, a sprijinului pe suprafața aferentă campaniilor agricole aferente anilor 2007-2012; menținerea sechestrului asigurător asupra imobilului cu nr. cadastral/nr. topografic x, înscris în CF x, până la concurența sumei totale de 449.779,13 RON, prin notare ipotecară asupra unor imobile, dispus prin ordonanța procurorului din 25 ianuarie 2015, menținut prin sentința penală nr. 118 din 19 octombrie 2016, conform dispozițiilor art. 39 alin. (5) C. proc. pen.

Prin încheierea din data de 21 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă în dosarul nr. x/2016, s-a constatat că nu se impune constatarea lipsei calității procesuale pasive a S.C. E. față de împrejurarea că această societate a fost radiată la data de 13 martie 2018, reclamanta judecându-se în contradictoriu cu succesorii inculpatului B., fost administrator al S.C. E..L..

Prin sentința civilă nr. 322 din 17 aprilie 2019, Tribunalul Sibiu, secția I civilă a admis cererea formulată de reclamanta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul județean Sibiu și a dispus obligarea pârâților la plata, în solidar, a sumei de 449.779,13 RON, reprezentând creanță bugetară, la care se adaugă suma de 24.440,60 RON, reprezentând dobândă calculată până la data de 06 decembrie 2016 și datorată în continuare, până la data achitării integrale a debitului.

Prin decizia civilă nr. 1669 din 10 decembrie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâții A., B., C. și D. împotriva sentinței civile nr. 322/2019 din 17 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, a schimbat, în parte, sentința și, rejudecând, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru debitele aferente campaniilor din anii 2007-2008 și, în consecință, a respins cererea de obligare a pârâților la plata sumei de 184151,26 RON, ca prescrisă; a obligat pârâții la plata, în solidar, a sumei de 265.627,87 RON, reprezentând creanță bugetară rezultată din nereguli, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 22 august 2013 și până la data achitării integrale a debitului; a menținut, în rest, sentința atacată și a respins cererea de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei curții de apel au formulat recurs reclamanta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (A.P.I.A.) - Centrul Județean Sibiu și pârâții A., B., C. și D., înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 08 martie 2021 și repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (A.P.I.A.) - Centrul Județean Sibiu, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aceasta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și respingerea apelului în ceea ce privește soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, în sensul respingerii excepției și pentru debitele aferente perioadei 2007-2008, cu consecința obligării intimaților la plata întregului prejudiciu, în cuantum de 449.779,13 RON, și menținerea sentinței civile pronunțată de prima instanță, ca temeinică și legală.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 11

2

din O.G. nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente, utilizate necorespunzător, și ale art. 11 alin. (5) din H.G. nr. 1306/2007 (norme metodologice de aplicare a O.G. nr. 79/2003), din perspectiva în care, în analizarea termenului de prescripție, se impunea să țină cont de data la care a fost efectuată plata către beneficiar, respectiv din bugetul cărui an financiar a fost efectuată plata pentru campaniile din anii 2007 și 2008.

Astfel, pentru campania 2008, plata s-a efectuat prin decizia nr. x din 02 aprilie 2009, deci din exercițiul financiar 2009, cont anual ce a fost închis prin decizia de închidere a conturilor aferentă anului financiar 2009 nr. 105 din 15 februarie 2011 pentru Fondul European de Garantare Agricolă și decizia nr. 254 din 20 aprilie 2011 pentru Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală.

Prin urmare, prescripția dreptului de a constata creanța bugetară a început sa curgă în data 15 februarie 2011, respectiv la 20 aprilie 2011 și s-a împlinit în data de 15 februarie 2016, respectiv la 20 aprilie 2016.

Pentru campania aferentă anului 2007, plata s-a efectuat prin decizia nr. x din 13 mai 2008, deci din exercițiul financiar 2008, cont anual ce a fost închis prin decizia de închidere a conturilor aferentă anului financiar 2008 nr. 56 din 02 februarie 2010 pentru Fondul European de Garantare Agricolă și decizia nr. 373 din 29 aprilie 2009 pentru Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală.

Ca atare, prescripția dreptului de a constata creanța bugetară a început să curgă la data 02 februarie 2010, respectiv la 29 aprilie 2009, și s-a împlinit la data de 02 februarie 2015, respectiv la 29 aprilie 2014.

De asemenea, termenul de prescripție a fost întrerupt ca urmare a demersurilor efectuate de reclamantă la Agenția Națională de Administrare Fiscală prin transmiterea adreselor nr. x din 04 septembrie 2013 (P-V din campaniile 2009, 2010, 2011, 2012) și nr. 1031 din 18 februarie 2014 (P-V din campaniile 2007 și 2008) prin care a fost solicitată punerea în executare silită a dosarelor de debit ale S.C. E..L.; totodată, efectul întreruptiv al curgerii termenului de prescripție s-a produs ca urmare a emiterii Ordonanței din 25 ianuarie 2015 prin care s-a dispus sechestrul asigurător asupra bunurilor inculpatului B., dar și a adresei nr. x din 15 mai 2014 prin care recurenta s-a constituit parte civilă în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Sibiu, în care inculpatul a fost trimis în judecată. Procesul penal a încetat doar pe latura penală, latura civilă fiind lăsată nesoluționat,iar reclamanta a introdus prezenta acțiune în termenul prevăzut de art. 27 alin. (2) C. proc. civ., astfel că termenul de prescripție a fost întrerupt în baza dispozițiilor art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, contrar reținerilor curții de apel, recurenta a opinat că prescripția a fost întreruptă pentru debitele aferente campaniilor din 2007 și 2008, după cum reiese din aplicarea prevederilor art. 16 lit. c) și lit. b) din Decretul lege nr. 167/1958.

Prin cererea de recurs, recurenții-pârâți A., B., C. și D., întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aceștia au solicitat admiterea recursului, și, în principal, casarea, în tot, a deciziei curții de apel și admiterea apelului declarat, în sensul respingerii, în totalitate, a acțiunii reclamantei, iar în subsidiar, casarea, în parte, a deciziei curții de apel cu consecința admiterii în parte a apelului și admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune și cu privire la debitele aferente perioadei anilor 2009-01.10.2011 (data intrării în vigoare a C. civ.) și respingerea cererii pentru debitele aferente restului perioadei (01.10.2011- decembrie 2012).

În argumentarea motivului de casare invocat, pârâții au învederat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a prevederilor art. 11.

2

din O.G. nr. 79/2003 și a dispozițiilor art. 3, art. 7 și art. 8 din Decretul 167/1957, în sensul în care, în mod greșit a reținut că termenul de prescripție pentru recuperarea sumelor pretinse de reclamantă este de 5 ani, și nu acela de 3 ani, prevăzut de dispozițiile art. 8 din Decretul 167/1958, calificând în mod greșit obiectul și temeiul juridic al cererii introductive, de care aceasta era ținută în condițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și în condițiile în care prin încheierea din 11 mai 2017, prima instanță a tranșat natura litigiului prin raportare la obiectul și temeiul de drept al acțiunii și a stabilit că acțiunea dedusă judecății este o acțiune civilă ce vizează atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților, de competența secția civile a tribunalului.

Or, pârâții nu au calitatea de titulari ai vreunei obligații fiscale, nu sunt beneficiari ai fondurilor comunitare pentru a le fi aplicabile prevederile legale reținute de instanța de apel și nu sunt într-o procedură de stabilire a vreunei obligații de plată, pentru a fi incidente prevederile art. 11

2

din O.G. nr. 79/2003, subiecți ai raportului juridic fiscal fiind reclamanta, pe de o parte, și S.C. E., pe de altă parte, aceasta din urmă fiind cea care a beneficiat de sumele acordate cu titlu de subvenție, iar stabilirea obligației de plată a acestei societăți s-a realizat prin procesele-verbale de constatare a neregulilor și actele de executare trimise la ANAF în vederea recuperării creanțelor.

Prin urmare, față de modul în care reclamanta a înțeles să formuleze acțiunea, în sensul atragerii răspunderii civile delictuale a pârâților A., B., B., C. și D., se impunea ca instanța să verifice incidența prevederilor art. 8 din Decretul lege nr. 167/1958 pentru recuperarea unor drepturi patrimoniale de la persoane fizice care prevede, în mod imperativ, un termen de prescripție de 3 ani.

De asemenea, din perspectiva prevederilor art. 8 din Decretul lege nr. 167/1958 și a obligațiilor ce îi incumbau reclamantei potrivit, dispozițiilor Legii nr. 1/2004, aceasta trebuia să cunoască paguba de la data primirii cererilor de plată sau cel mai târziu la data autorizării plăților în favoarea S.C. E..L., când avea obligația de a verifica și documentele anexate cererii.

Or, din cuprinsul rechizitorului întocmit în cauza penală, rezultă că neregulile au fost constatate ca urmare a unei verificări efectuate de către Corpul de control al ministrului din cadrul Ministerului Agriculturii și dezvoltării rurale, ocazie cu care reclamanta a solicitat beneficiarei S.C. E..L. să depună actele doveditoare ale dreptului de folosință asupra terenurilor pentru care a formulat cererile de acordare a sprijinului financiar, context în care culpa aparține reclamantei care la momentul primirii cererilor nu a verificat întrunirea condițiilor pentru acordarea sprijinului financiar.

Pe de altă parte, pârâților nu le sunt opozabile actele de executare transmise de reclamantă Agenției Naționale de Administrare Fiscală în vederea executării creanței bugetare față de S.C. E..L în raport de care solicită să se rețină întreruperea termenului de prescripție, iar instanța civilă nu are competența funcțională pentru constatarea întreruperii termenului de prescripție pentru recuperarea unor creanțe bugetare, cum este cazul în speță, această competență revenindu-i instanței de contencios administrativ și fiscal.

Pârâții sunt chemați să răspundă în calitate de succesori în drepturi ai autorului lor, B., decedat la 19 aprilie 2016, pentru un prejudiciu pretins a fi fost produs printr-o faptă ilicită a acestuia, în calitate de administrator la S.C. E..L., ceea ce atrage incidența prevederilor Decretului 167/1958.

Un alt argument, subsumat aceluiași motiv de casare, este că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 138 din Legea nr. 64/2006 și art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

În dezvoltarea acestui argument, pârâții au susținut că, față de împrejurarea că reclamanta pretinde restituirea unor sume de bani achitate S.C. E..L., reprezentând subvenții aferente campaniilor 2007-2012, se impunea ca instanța de apel să analizeze în ce măsură poate fi antrenată răspunderea administratorului B., din perspectiva prevederilor art. 138 din Legea 64/2006 sau ale art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală, în contextul în care este inadmisibilă urmărirea pârâților, în calitate de persoane fizice, pentru obligații provenite din creanțe bugetare ale unei societăți comerciale la care autorul reclamanților a avut calitatea de administrator și a cărui răspundere nu a fost atrasă, în conformitate cu prevederile art. 138 din Legea 64/2006 și nici în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

În cauză, nu există o hotărâre prin care să fi fost atrasă răspunderea administratorului din perspectiva Legii nr. 31/1990, a Legii nr. 85/2006 sau a prevederilor Codului de procedură fiscală, ci, dimpotrivă, prin sentința nr. 41/2018, pronunțată în dosarul de insolvență nr. x/2014 al Tribunalului Sibiu, în care reclamanta a avut calitatea de creditor al societății debitoare S.C. E..L., s-a reținut că nu au fost premise pentru antrenarea răspunderii administratorului social, întrucât nu au fost săvârșite nici una din faptele prevăzute de art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Astfel, recurenții au susținut că, în calitate de succesori ai defunctului B., sunt ținuți de pasivul succesoral al autorului lor, iar nu de pasivul societății comerciale al cărei administrator a fost autorul acestora, față de care nu a fost atrasă răspunderea în temeiul art. 138 din Legea 64/2006 sau a art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

O altă critică în susținerea nelegalității deciziei curții de apel a privit aplicarea și interpretarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 998-999 din vechiul C. civ., a art. 1357 și art. 193 alin. (2) din noul C. civ., recurenții-pârâți învederând că nu au fost analizate condițiile antrenării răspunderii. civile delictuale a autorului acestora pentru faptele săvârșite în calitate de persoană fizică.

Astfel, cu privire la fapta ilicită și la vinovăție, ambele instanțe au reținut că în perioada anilor 2007-2012, autorul reclamanților, în calitate de administrator la S.C. E..L., s-a folosit în mod exclusiv de contractul de concesiune nr. x/2005 pentru a obține, pe nedrept, sprijinul financiar acordat de APIA, contract ce nu putea să își mai producă efecte juridice ca urmare a pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a deciziei nr. 4996.

Or, în cererile de acordare a sprijinului financiar, administratorul societății nu a menționat contractul nr. x/2005, iar în cuprinsul rechizitorului pe care se sprijină soluția instanței de fond, cererea de sprijin financiar, înregistrată la APIA în anul 2010, a avut drept document justificativ contractul de arendă încheiat de S.C. E..L cu F. pentru suprafața de 75 ha teren arabil, încheiat la data de 21 aprilie 2010 și înregistrat la registrul agricol, în cursul anului 2011, încheindu-se un contract de comodat între S.C. E..L. și F. și soția, pentru o suprafață de 75 ha, cu valabilitate până în anul 2013, care a anulat vechiul contract de arendă.

Prin urmare, susținerile reclamantei cu privire la faptul că terenurile pentru care a fost solicitată acordarea subvențiilor pentru perioada 2007-2012 s-a sprijinit exclusiv pe existența contractului nr. x/2005, cu ignorarea celorlalte înscrisuri aflate la dosar, nu probează săvârșirea unei fapte ilicite și nici existența vinovăției. De altfel, nici condiția existenței unei legături de cauzalitate nu a fost analizată, nefiind nicio legătură între fapta administratorului unei societăți comerciale și prejudiciul pe care sunt chemați să îl suporte moștenitorii acestuia.

O ultimă critică invocată de recurenții-pârâți a vizat aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 193 alin. (2) C. civ., care, în opinia recurenților-pârâți, nu este incident în cauză.

Concluzionând, recurenții-pârâți au arătat că dispozițiile art. 193 alin. (2) C. civ. reglementează condițiile în care o persoana juridică răspunde cu bunurile sale proprii, fără legătură cu pricina dedusă judecății în care se solicită atragerea răspunderii succesorilor legali ai unei persoane care a avut calitatea de administrator într-o societate comercială.

În data de 15 aprilie 2021, recurenții-pârâți A., B., C. și D. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În cuprinsul întâmpinării, recurenții-pârâți au făcut referire la natura civilă a cererii de chemare în judecată, sens în care este incident termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul lege nr. 167/1958, pârâții fiind chemați să răspundă în calitate de succesori ai autorului B., pentru un pretins prejudiciu produs în calitate de administrator al S.C. E..L..

În conformitate cu art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 1/2004, reclamanta avea obligația să verifice cererile de plată primite de la beneficiari. Totodată, sumele primite de S.C. E..L. provin din două surse de finanțare, respectiv de la bugetul național și de la bugetul Uniunii Europene.

Prin urmare, din perspectiva art. 8 din Decretul lege nr. 167/1958 și a obligațiilor pe care reclamanta le avea în conformitate cu Legea nr. 1/2004, aceasta trebuia să cunoască paguba de la data primirii cererilor de plată sau cel mai târziu la data autorizării plăților în favoarea S.C. E..L., deoarece la acele momente avea obligația să verifice și toate documentele anexate cererii de plată.

Or, reclamanta nu poate să își invoce propria culpă, aceea a acordării sprijinului în perioadele menționate fără a verifica documentele justificative în baza cărora ar fi trebuit să emită deciziile de acordare a sprijinului în favoarea societății comerciale. Astfel, nașterea dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat și trebuia exercitat în termen de 3 ani de la data la care reclamanta ar fi trebuit să cunoască paguba, potrivit art. 8 din Decretul lege nr. 167/1958.

În data de 22 aprilie 2021, recurenta-reclamantă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (A.P.I.A.) - Centrul Județean Sibiu a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului exercitat de pârâți, ca nefondat.

În apărare, recurenta-reclamantă a susținut că este corectă reținerea de către instanța de apel a incidenței în speță a dispozițiilor art. 11

2

din O.G. nr. 79/2003, dispoziții cu caracter special care se aplică cu prioritate față de normele cu caracter general care reglementează prescripția extinctivă, raportat la natura prejudiciului și la fapta ce se impută autorului pârâților.

A mai arătat că, prin adresele menționate și in cuprinsul cererii de recurs, termenul de prescripție a fost întrerupt pentru debitele aferente camapniilor 2007 și 2008, astfel, dacă raportarea se face la lit. c) a art. 16 din Decretul lege nr. 167/1958 termenul de prescripție s-a întrerupt la 04.09.2013, 18.02.2014, respectiv la 25.01.2015, iar dacă raportarea se face la lit. b) a art. 16 din Decretul lege nr. 167/1958 termenul de prescripție s-a întrerupt la 15.05.2014, la data constituirii de parte civilă.

Recurenta-reclamanta a mai susținut că în ipoteza în care instanța va aprecia că este incident termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul Lege nr. 167/1958, se aplică regula specială prevăzută de art. 8 din același act normativ, dispoziții menținute și în art. 2528 C. civ.

Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul nu a cunoscut, în mod efectiv faptele sau actele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici după împrejurări nu trebuia să le cunoască.

În speță, se pune problema stabilirii datei de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru debitele anterioare datei de 01.10.2011, raportat la identificarea persoanei vinovate și a prejudiciului. Or, reclamanta a luat cunoștință despre producerea pagubei în data de 01.04.2013 prin răspunsul nr. 134977 formulat de Agenția Domeniilor Statului la solicitarea reclamantei, prin care a fost informată că prin decizia instanței supreme nr. 4996/04.07.2005 a fost desființat contractul de concesiune nr. x/04.07.2005, acela fiind momentul când reclamanta putea stabili că S.C. E..L. nu îndeplinește una dintre condițiile de eligibilitate pentru acordarea sprijinului pe suprafață, prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. F) din O.U.G. nr. 125/2006, respectiv dovada dreptului de folosință a terenurilor.

Reclamanta a notificat societatea comercială la data de 01.02.2013 să prezinte documentele care fac dovada dreptului de folosință pentru terenul solicitat în cererile de sprijin, iar reprezentantul societății, B., a prezentat doar o copie a contractului de concesiune, iar nu originalul

În anul 2013 a avut loc un contral MADR, în urma unei sesizări care reclamanta că S.C. E..L. solicită subvenții în baza unui contract desființat și astfel s-a născut suspiciunea de fraudă, acela fiind momentul la care reclamanta a cunoscut paguba, prin adresa ADS nr. x/01.04.2013, contrar susținerilor pârâților că paguba a fost cunoscută la data depunerii cererilor de plată.

Referitor la critica recurenților-pârâți privind aplicarea greșită a art. 138 din Legea nr. 64/2006, a art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală, a art. 998-999 C. civ. de la 1864, a art. 1357 și art. 193 alin. (2) din noul C. civ., recurenta-reclamantă a susținut că art. 138 din Legea nr. 64/2006 nu are legătură cu speța de față, iar instanțele de fond au stabilit corect că antrenarea răspunderii civile se realizează chiar dacă defunctul a acționat în calitate de reprezentant legal al S.C. E..L. și chiar dacă nu ar fi beneficiat personal de sprijinul financiar de la APIA, deoarece existența răspunderii civile delictuale a dat naștere obligației de dezdăunare în patrimoniul persoanei care a săvârșit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii și, chiar dacă înainte de a se fi stabilit întinderea răspunderii, autorul prejudiciului a decedat, obligația se transmite moștenitorilor săi, potrivit art. 953 și urm. C. civ., în temeiul devoluțiunii legale și a principiului transmisiunii universale, neavând relevanță neantrenarea răspunderii administratorului societății în cadrul procedurii insolvenței, în condițiile în care reclamanta a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale a defunctului.

În data de 10 mai 2021, respectiv în data de 12 mai 2021, părțile au depus răspuns la întâmpinare, prin care au reiterat apărările formulate prin întâmpinări.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 9 februarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Sibiu și de pârâții D., B., C. și A. împotriva deciziei civile nr. 1669 din 10 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, în dosarul nr. x/2016 și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 06 aprilie 2022, cu citarea părților, în ședință publică pentru soluționarea recursurilor declarate în cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Verificând conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte constată că sunt nefondate recursurile declarate de cele două părți aflate în litigiu, în considerarea celor ce succed:

Prin recursul propriu, întemeiat în drept pe art. 408 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta susține, în esență, că instanța de apel a făcut o greșită aplicarea a dispozițiilor art. 11

2

din O.G nr. 79/2003 și respectiv art. 11 alin. (5) din Normele metodologice de aplicarea a O.G. nr. 79/2003,aprobate prin H.G. nr. 1306/2007, atunci când a stabilit momentul inițial al termenului special de prescripție extinctivă și a înlăturat cauzele de întrerupere a termenului de prescripție, în raport cu art. 16 lit. b) și c) din Decretul 167/1958.

Totodată, recursul pârâților a fost întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar criticile vizează următoarele aspecte de nelegalitate:

- aplicarea greșită a dispozițiilor art. 11

2

din O.G. nr. 79/2003, precum și a dispozițiilor art. 3, art. 7 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în ceea ce privește regimul juridic al termenului de prescripție extinctivă incident, sub aspectul naturii acestuia, a duratei, a momentului inițial și cauzelor de întrerupere; în esență, recurenții susțin că prescripția dreptului material la acțiune trebuie apreciată în raport cu dispozițiile de drept comun, cuprinse în Decretul nr. 167/1958, operând termenul general de 3 ani, care curge de la data când paguba a fost cunoscută sau trebuia să fi fost cunoscută de cel prejudiciat, prin raportare la obligațiile acestuia de a verifica documentele depuse de societatea comercială beneficiară;

- aplicarea greșită a prevederilor art. 138 din Legea nr. 164/2006 și ale art. 25 (2) Codul de procedură fiscală fiind inadmisibilă urmărirea recurenților persoane fizice pentru creanțele bugetare ale societății comerciale, în condițiile în care răspunderea administratorului(autorul recurenților) nu a fost atrasă conform normelor fiscale și nici în procedura insolvenței;

- încălcarea prevederilor art. 998-999 C. civ. 1864, art. 1357 C. civ. și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 193 (2) C. civ., întrucât nu au fost cercetate toate condițiile răspunderii civile delictuale ale administratorului, persoană fizică, aceasta fiind singura calitate în care reclamanții ar putea răspunde pentru pasivul autorului lor.

Întrucât ambele recursuri conțin critici de nelegalitate în legătură cu regimul juridic al prescripției dreptului material la acțiune, iar prin recursul pârâților se invocă, suplimentar, aspecte de nelegalitate care vizează condițiile acțiunii în pretenții întemeiată pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a administratorului, Înalta Curte va răspunde motivelor de casare formulate de părți prin considerente comune.

Sesizată fiind cu soluționarea recursurilor declarate în prezentul proces atât de reclamantă, cât și de pârâții persoane fizice, chemați în judecată în calitatea acestora de moștenitori legali ai administratorului S.C. E..L, în prezent, decedat, Înalta Curte este chemată să răspundă următoarelor probleme de drept: a) care este regimul juridic al termenului de prescripție extinctivă, în ipoteza unei acțiuni civile în despăgubiri de drept comun, având ca obiect creanțele bugetare rezultate din nereguli și/sau frauda în utilizarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinantare, în contextul aplicării Ordonanței Guvernului nr. 79 din 28 august 2003; b) în ce condiții poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a administratorului societății comerciale în numele căreia au fost atrase fondurile comunitare, prin încălcarea normelor imperative cuprinse în O.G nr. 79/2003.

Cu titlu preliminar, sub aspectul împrejurărilor de fapt esențiale în prezentul proces, astfel cum au fost acestea stabilite prin hotărârile celor două instanțe de fond, Inalta Curte reține următoarele:

În perioada de timp cuprinsă între anii 2007 și 2012, autorul recurenților persoane fizice, defunctul B., în calitatea acestuia de administrator unic al S.C. E. S.R.L., prevalăndu-se de O.G nr. 79/2003, a solicitat și a obținut de la reclamantă, suma de 451.280.95 RON, fonduri din bugetul Uniunii Europene și cofinanțare din bugetul național, în cadrul schemelor de sprijin pe suprafață, pentru campaniile agricole aferente anilor 2007-2012. Pentru a obține aceste fonduri, administratorul s-a prevalat de contractul de concesiune nr. x/04.07.2005, care fusese desființat, prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive. Menționatul contract a fost încheiat prin punerea în executare a unei hotărârii judecătorești or, această hotărâre a fost ulterior desființată, în căile de atac, conform deciziei civile nr. 4996/14.11.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel încât contractul nu mai producea efecte jurudice. În acest sens, prin adresa nr. x/14.11.2005, S.C. E..L., reprezentată prin administratorul unic B., a fost notificată cu privire la faptul că, prin decizia definitivă și irevocabilă nr. 4996/25.10.2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis apelul S.C. G. S.A. Sibiu, în sensul respingerii acțiunii S.C. E..L. și, ca urmare, Agenția Domeniilor Statului aduce la cunoștință desființarea contractului de concesiune nr. x/04.07.2005, urmând ca S.C. G. S.A. să exploateze suprafața ce a făcut obiectul acestui contract de concesiune.

Cu toate acestea, defunctul B., în calitate de administrator unic la S.C. E. S.R.L., a folosit contractul de concesiune nr. x/04.07.2005, între anii 2007-2012, pentru a beneficia de sprijin financiar, din fonduri comunitare și naționale, cauzând astfel un prejudiciu reclamantei, cuantificat în cuprinsul proceselor-verbale de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare aferente, acte care nu au fost contestate de S.C. E..L., în procedura administrativă, bucurându-se de prezumția de legalitate.

Se reține, în fapt, că, în urma controlului efectuat la APIA Sibiu, administratorul B. a fost notificat să prezinte toate documentele doveditoare ale dreptului de folosință a terenului, cele pe care și-a întemeiaat cererile de sprijin financiar obținut, iar din notele de fundamentare pentru desfășurarea unei acțiuni de verificare și din procesele-verbale de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare depuse la dosar rezultă că acesta a prezentat organelor de control exclusiv o copie a contractului de concesiune nr. x/2005.

Mai mult, cu ocazia depunerii cererilor pentru schemele de sprijin pe suprafață, B., în calitate de administrator a S.C. E..L., a dat și declarații pe propria răspundere, în sensul că datele înscrise în formularul de cerere de plată directă pe suprafață și în documentele anexate, inclusiv lista suprafețelor, sunt reale, complete și perfect valabile și a luat cunoștință despre consecințele legale rezultate în urma furnizării de date false; s-a angajat să furnizeze toate documentele justificative cerute de APIA (a înțeles să prezinte la solicitarea APIA doar de contractul de concesiune nr. x/2005), angajamentele și declarațiile fiind semnate cu ocazia fiecărei solicitări.

În anul 2013, Direcția Naționale Anticorupție -Serviciul Teritorial Alba-Iulia a început urmărirea penala cu privire la săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea 73/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., constând în obținerea de către S.C. E..L. de sume de bani în cadrul schemelor de sprijin pe suprafață, în perioada 2007-2012, în condițiile în care contractul de concesiune a terenurilor ce au făcut obiectul cererilor de sprijin, încheiat cu Agenția Domeniilor Statului, a fost desființat în anul 2005

In data de 17.12.2014, domnul B., în calitate de administrator unic, a solicitat deschiderea procedurii insolventei, pentru debitoarea S.C. E..L. Nu a fost făcută dovada notificării reclamantei, în conformitate cu prevederile art. 99 din Legea nr. 85/2014 privind starea debitorului, motiv pentru care aceasta nu a depus, in termenele stabilite, cerere de înscriere la masa credală, la grefa Tribunalului Sibiu. APIA - Centrul județean Sibiu nu a figurat pe lista creditorilor, cu toate ca debitoarea avea cunoștința despre creanța reclamantei, titlurile executorii fiindu-i comunicate în data de 22.07.2013, cu confirmare de primire. Mai mult, AJFP Sibiu înființase popriri bancare pe conturile deținute de S.C. E.,L, conform adreselor nr. x și nr. 171947/29-05.2014, depuse la dosar.

Prin rechizitoriul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Alba Iulia din 30-03.2016, dat în dosarul nr. x/2013, s-a dispus trimiterea in judecată a inculpatului B., pentru săvârșirea infracțiunilor concurente de: folosire sau prezentare cu rea credința de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, daca fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen. si art. 35 alin. (2) C. pen.; înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. si art. 35 alin. (1) C. proc. pen., cu aplicarea art. 38 C. pen., în dosarul nr. x/2016 înregistrat la secția Penala a Tribunalului Sibiu.

În data de 19 aprilie 2016, a intervenit decesul inculpatului, așa încât, prin sentința penala nr. 118/19.10.2016 a Tribunaluli Sibiu, în temeiul art. 386 C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal. Acțiunea civilă exercitată de persoana vătămată, în cadrul procesului penal, a fost lăsata nesoluționată, conform dispozițiilor art. 25 alin. (5) C. proc. pen., fiind menținută, totodată, măsura sechestrului asigurător, în baza art. 397 alin. (5) C. proc. pen.,

În aceste condiții, în data de 6 decembrie 2016, reclamanta a promovat prezenta acțiune civilă de drept comun în pretenții, în contradictoriu cu moștenitorii legali ai inculpatului decedat și cu partea responsabila civilmente, S.C. E.,L, în scopul recuperării prejudiciului adus bugetului de stat si bugetului fondurilor europene.

Prin sentința civilă nr. 41/2018 a tribunalului Sibiu, s-a dispus închiderea procedurii de insolvență a S.C. E..L., prejudiciul nefiind recuperat în cadrul acestei proceduri, în condițiile în care nu au fost asigurate condițiile legale necesare înscrierii reclamantei la masa credală, conform celor enunțate anterior.

Dimpotrivă, reclamanta recurentă afirmă că trebuie aplicat termenul de 5 ani, un termen special de prescripție, însă el curge de la data efectuării plății finale, aceasta fiind data închiderii programului, în sensul legii. Mai mult, în aprecierea recurentei, au fost dovedite cauze de întrerupere a termenului de prescripție, așa încât el nu poate fi considerat împlinit, la data cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte reamintește că, prin cererea de chemare în judecată formulată în data de 6 decembrie 2016, reclamanta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură-Centrul județean Sibiu, solicită obligarea, în solidar, a pârâților persoane fizice, în calitatea necontestată a acestora de moștenitori legali ai defunctului B.-unic administrator al S.C. E..L. la plata sumei de 449.779,13 RON, cu majorări de întârziere, reprezentând prejudiciul cauzat prin săvârșirea unei fapte ilicite de către autorul pârâților, defunctul B.. Această pretenție concretă este justificată prin faptul că, în perioada 2007-2012, administratorul a solicitat și a obținut fonduri bugetare europene și naționale, în temeiul O.G. nr79/2003, iar pentru a face dovada dreptului de folosință a terenurilor pentru care s-a acordat sprijin financiar, condiție impusă imperativ prin legea specială, administratorul s-a prevalat, cu intenție, de un contract de concesiune a terenurilor, cu privire la care știa că nu mai are forța juridică necesară producerii efectelor specifice, urmare pronunțării deciziei civile nr. 4996/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, rămasă definitivă și irevocabilă, hotărâre care i-a fost comunicată.

Acțiunea reclamantei a fost calificată juridic, cu prilejul judecății în primă instanță, ca fiind o acțiune civilă de drept comun în pretenții, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a administratorului, iar această calificare nu a fost contestată în căile de atac.

Prin urmare, atât prima instanță, cât și instanța de apel au reținut, în mod corect, că pretenția concretă dedusă judecății este opusă pârâților pe temei delictual; nu s-a constatat că ea derivă dintr-un raport juridic de drept fiscal. Ceea ce se reproșează administratorului este obținerea, necuvenită, prin mijloace frauduloase, a unor fonduri bugetare europene și naționale, care a condus la o pagubă în buget, echivalentă sumei la plata căreia se solicită a fi obligați pârâții. Despăgubirile pretinse de reclamantă configurează o creanță civilă, iar nu una fiscală, aserțiunile recurenților, sub acest aspect, fiind corecte.

Înalta Curte relevă că termenul de prescripție extinctivă de 5 ani nu a fost aplicat de către instanța de apel față de natura fiscală a creanței, care ar viza, oricum, exclusiv raportul juridic de fond, fără a putea fi transferată asupra creanței ce reprezintă valoarea prejudiciului produs prin săvârșirea unei fapte ilicite. Acest termen de prescripție de 5 ani nu este cel reglementat prin Codul de procedură fiscală, dimpotrivă, este termenul special de prescripție de 5 ani, reglementat prin art. 11 indice 2 din Ordonanța Guvernului nr. 79 din 28 august 2003, actul normativ ale cărui norme au fost încălcate de administrator, în contextul căruia societatea a beneficiat de fonduri bugetare europene necuvenite, iar această împrejurare a fost explicit și îndestulător motivată, prin hotărârea instanței de apel.

Astfel, în raport cu dispozițiile art. 11

2

din O.G. nr. 79/2003 "(1) Dreptul de a stabili obligația de plată se prescrie în termen de 5 ani de la data închiderii programului dacă normele comunitare nu prevăd un termen mai mare. (2) Întreruperea și suspendarea termenului de prescripție a dreptului de stabilire a obligației de plată se realizează în cazurile și în condițiile stabilite de lege pentru întreruperea și suspendarea termenului de prescripție a dreptului la acțiune potrivit dreptului comun".

Reclamanta a invocat Ordonanța Guvernului nr. 79 din 28 august 2003, pentru a justifica caracterul ilicit și prejudiciabil al faptei săvârșite de reprezentantul societății comerciale, urmărind obținerea unei hotărâri judecătorești care să oblige pârâții la acoperirea prejudiciului, prin plata unor despăgubiri bănești, o astfel de hotărâre având valoarea unui titlu de plată, în sensul art. 3 alin. (2) lit. b) din actul normativ evocat.

Cum faptul juridic ilicit, ca izvor al obligației, are a fi apreciat în raport cu normele unei legi speciale, iar acest act normativ reglementează un termen special de prescripție extinctivă, mai lung, pentru recuperarea creanțelor bugetare vizate, în virtutea adaugiului specialia generalibus derogant, se va aplica termenul special de prescripție, de 5 ani, iar nu termenul general de 3 ani, reglementat prin Decretul nr. 167/1958.

În privința momentului de început al acestui termen special de prescripție extinctivă, legea îl determină cu îndestulătoare claritate, prin art. 11 alin. (5) din H.G. nr. 1306/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței Guvernului nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător:

"Termenul de prescripție prevăzut de art. 11

2

alin. (1) din ordonanță începe să curgă de la data închiderii programului, aceasta considerându-se data confirmării scrise de către Comisia Europeană a închiderii programului sau, în cazul în care nu există o astfel de confirmare, data efectuării de către Comisia Europeană a plății finale în cadrul programelor de preaderare și al programelor operaționale ".

Prin urmare, de regulă, termenul de prescripție începe să curgă "de la data închiderii programului", aceasta considerându-se a fi data confirmării scrise de către Comisia Europeană a închiderii programului și numai în mod excepțional, pentru situația în care nu există o confirmare scrisă a închiderii programului, termenul va curge de la data efectuării plății finale.

În prezentul proces, în raport cu circumstanțele de fapt stabilite prin probe, în mod corect instanța de apel a identificat și a aplicat termenul special de prescripție extinctivă de 5 ani, reglemetat prin O.G. nr. 79/2003, considerând că acesta începe să curgă de la data confirmării scrise a închiderii programului, în condițiile în care a fost dovedit că au existat astfel de confirmări.

Astfel, se reține în fapt că pentru campania aferentă anului 2007, decizia de închidere a programului a fost emisă la data de 30.04.2008, iar pentru campania din anul 2008, la data de 29.04.2009 . În raport cu aceste date, se constată că termenul de prescripție de 5 ani s-a împlinit la datele de 30.04.2013, respectiv 29.04.2014.

Recurenta reclamantă susține că termenul special de prescripție trebuia calculat cu începere de la data efectuării plății finale. Or, o astfel de solicitare contrazice atât cele stabilite în fapt de către instanța de apel, sub aspect probatoriu, cât și dispozițiilor imperative ale legii, care permite alegerea unui astfel de moment inițial cu titlu de excepție, numai în situația în care nu există o confirmare scrisă a închiderii programului, iar în cauză s-a reținut că astfel de confirmări au fost emise.

Totodată, sunt corecte concluziile instanței de apel și în ceea ce privește inexistența unor cauze de întrerupere a termenului de prescripție extinctivă, apreciate în raport cu art. 16 alin. (2) lit. b) și c) din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, s-a reținut că reclamanta s-a constituit parte civilă în dosarul penal nr. x/2016 la data de 15.05.2014, așadar, ulterior împlinirii termenelor de prescripție pentru debitele aferente campaniilor din anii 2007-2008, prescripția nefiind întreruptă potrivit prevederilor art. 16 lit. b) din Decretul 167/1958, însă ea întrerupe prescripția pentru debitele aferente campaniilor din anii 2009-2011, vizate prin cererea de chemare în judecată.

Întrucât reclamanta nu a probat începerea executării silite împotriva administratorului societății comerciale, ca persoană fizică, corect instanța de apel a concluzionat în sensul că nu sunt aplicabile nici prevederile art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958

Pentru toate cele ce preced, criticile pe care cele două părți aflate în litigiu le-au adus hotărârii atacate în privința soluției pe care instanța de apel a dat-o excepției prescripției dreptului material la acțiune, excepție invocată din oficiu de către instanță, vor fi înlăturate, ca nefondate.

Înalta Curte are în vedere că, în principiu, C. civ. constituie dreptul comun pentru întreaga instituție a răspunderii civile și are un caracter subsidiar în raport cu regimul special și derogatoriu al celorlalte forme de răspundere juridică, care ar putea fi antrenate pentru recuperarea unei creanțe bugetare, respectiv răspunderea administrativă a societății comerciale și răspunderea patrimonială a administratorului statutar al societății, în procedura insolvenței.

În prezenta cauză, în scopul recuperării creanțelor bugetare, a fost urmată, cu prioritate, calea administrativă, în acest sens, instanțele de fond stabilind faptul că, în urma controlului administrativ care a fost declanșat, s-au emis, în anul 2013, în baza O.U.G. nr. 66/2011, procesele-verbale de constatare a neregulilor si de stabilire a creanțelor bugetare aferente campaniilor 2007-2012, un total de 449.779,13 RON. Aceste acte de constatare nu au fost contestate de societatea debitoare, titlurile de creanță astfel constituite bucurându-se de prezumția de legalitate și de regula executării din oficiu.

Procesele-verbale evocate au fost transmise, cu confirmare de primire, la sediul societății S.C. E..L., ulterior fiind demarate procedurile de recuperare a creanței bugetare, prin executare silita.

Astfel cum a fost menționat anterior, în cuprinsul prezentelor considerente, în data de 17.12.2014, B., în calitate de administrator unic, a solicitat deschiderea procedurii insolventei, pentru debitoarea S.C. E..L., iar reclamanta nu a fost notificată, pentru a putea formula cerere de înscriere la masa credală. APIA - Centrul județean Sibiu nu a figurat pe lista creditorilor, cu toate ca debitoarea avea cunoștința despre creanța reclamantei, titlurile executorii fiindu-i comunicate în data de 22.07.2013, cu confirmare de primire. Mai mult, AJFP Sibiu înființase popriri bancare pe conturile deținute de S.C. E.,L, conform adreselor nr. x și nr. x/29-05.2014, depuse la dosar.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 41/2018 a tribunalului Sibiu, s-a dispus închiderea procedurii de insolvență a S.C. E..L., prejudiciul nefiind recuperat în cadrul acestei proceduri, în condițiile în care nu au fost asigurate condițiile legale necesare înscrierii reclamantei la masa credală, conform celor enunțate anterior.

Indubitabil, în considerarea finalității reparatorii urmărite prin declanșarea litigiului pendinte, prezintă relevanță procedura insolvenței, deschise la solicitarea administratorului ei, în cadrul și în timpul desfășurării acestei din urmă proceduri speciale a insolvenței, reclamanta creditor bugetar având, în principiu, dreptul de a formula o acțiune pentru atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului statuar, în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, însă nefiind notificată cu privire la această procedură, reclamanta nu a beneficiat de un drept efectiv la acțiune.

Mai mult, se cuvine a fi subliniat că Legea nr. 85/2014 instituie o formă specială de răspundere în sarcina persoanelor care au contribuit la starea de insolvență, menită să asigure acoperirea pasivului debitorului insolvent. Așadar, răspunderea pentru intrarea debitorului în insolvență este o răspundere civilă delictuală specială sui generis pentru fapta proprie.

Pentru a putea fi antrenată această formă de răspundere civilă, este necesară îndeplinirea cumulativă a celor patru condiții generale, particularizate prin elementele speciale prevăzute de legea insolvenței, și anume: existența unui prejudiciu în patrimoniul creditorilor debitorului insolvent, care rezidă în imposibilitatea creditorilor de a-și realiza creanțele scadente din cauza faptului că membrii organelor de conducere/supraveghere sau orice altă persoană a cauzat starea de insolvență, astfel că debitorul nu a mai putut achita datoriile exigibile cu fondurile bănești disponibile; fapta ilicită a acestor persoane, care să se încadreze în cel puțin unul dintre cazurile prevăzute de art. 169 alin. (1) (între care cel de la lit. d) - tinerea unei contabilități fictive/ascunderea unor documente contabile/neținerea contabilității în conformitate cu legea); raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și insuficiența fondurilor bănești disponibile; culpa persoanei a cărei răspundere se solicită.

Răspunderea administratorului intervine, așadar, în condiții restrictive, pentru anumite fapte și nu a fost probat, în prezentul proces, cu atât mai puțin printr-o hotărâre judecătorească anterioară, că ea putea fi antrenată, în circumstanțele date ale speței.

Evocarea de către recurenți a acestor căi legale de acțiune, la care, teoretic, putea recurge reclamanta, fie simultan, fie succesiv, pentru repararea aceluiași prejudiciu, a permis instanței de recurs să constate că au fost valorificate de către reclamantă raporturi de răspundere juridică a societății debitoare, fundamentate pe norme cu caracter special și derogatoriu consacrate în legislația fiscală, fără posibilitatea efectivă de recuperare a creanței bugetare, fiind declanșată procedura insolvenței, iar în ceea ce privește răspunderea administratorului statutar, conform legislației speciale în materie de insolvență, aceasta nu a putut fi efectiv antrenată, din motive care nu ii sunt imputabile reclamantei.

Având alegerea între mai multe posibilități legale de recuperare a prejudiciului, puse la îndemâna sa prin norme speciale și derogatorii de la dreptul comun al răspunderii civile, reclamanta a uzat în mod concret și efectiv de dreptul la satisfacerea creanței bugetare, în procedura executării fiscale, fără însă ca în procesul pendinte să se fi dovedit faptul că respectivele proceduri speciale au permis îndestularea creanței bugetare.

Pe cale de consecință, soluția dată acțiunii penale i-a deschis reclamantei posibilitatea de a introduce acțiune separată la instanța civilă, întrucât fusese lăsată nesoluționată acțiunea civilă accesorie, formulată în procesul penal.

Pentru aceste considerente, critica recurenților, circumscrisă acestui caz de casare, se va respinge, ca nefondată.

3 Cu referire la motivul de recurs prin care se afirmă încălcarea prevederilor art. 998-999 C. civ. 1864, art. 1357 C. civ. și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 193 (2) C. civ.,cu motivarea că nu au fost cercetate toate condițiile răspunderii civile delictuale ale administratorului, persoană fizică, aceasta fiind singura calitate în care reclamanții ar putea răspunde pentru pasivul autorului lor.

Fără a contesta calitatea lor, a