ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2788/2021

Ședința publică din data de 14 decembrie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la Judecătoria Sibiu la data de 7.08.2019, sub nr. x/2019, reclamanta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata: sumei de 393.158,6 RON, reprezentând diferența neachitată a finanțării nerambursabile; a sumei de 33.017,68 RON, reprezentând accesorii calculate de la data scadenței titlului executoriu și până la data deschiderii procedurii de insolvență (26.10.2016); a obligațiilor accesorii, calculate în temeiul O.U.G. nr. 66/2011, de la data de radierii debitoarei Întreprindere Individuală (05.03.2019) și până la data achitării efective a creanței; cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 83/2020, Tribunalul Sibiu, secția I civilă - învestit ca urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei de către Judecătoria Sibiu -a admis cererea de chemare în judecată și a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 393.158,6 RON reprezentând diferența neachitată a finanțării nerambursabile, la plata sumei de 33.017,68 RON reprezentând accesorii calculate de la data scadenței titlului executoriu și până la data deschiderii procedurii insolvenței (26.10.2016), precum și la plata accesoriilor calculate în temeiul O.U.G. nr. 66/2011, de la data radierii debitoarei Întreprindere Individuală (05.03.2019) și până la data achitării efective a creanței; a respins cererile ambelor părți cu privire la cheltuielile de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 1214/8.10.2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins apelul declarat de pârâta A. împotriva sentinței menționate.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâta A., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

- Instanța de apel a calificat în mod greșit dispozițiile art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 ca fiind normă specială, derogatorie de la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, considerată ca fiind norma generală, iar calificarea juridică greșită a normei aplicabile a condus la o soluție nelegală, în condițiile în care instanța de apel a aplicat cu prioritate dispozițiile O.U.G. nr. 44/2008.

Pentru a realiza o calificare corectă, instanța trebuia să stabilească în prealabil întinderea câmpului de aplicare pentru fiecare normă în parte, acesta fiind singurul criteriu corect de delimitare. De asemenea, se impunea a fi clar identificat câmpul comun de aplicare a celor două norme, adică punctul în care se intersectează, dat fiind că, de multe ori, actele normative din care acestea izvorăsc acoperă o sfera mai largă, cu diverse ipoteze juridice.

Mai precis, instanța de apel trebuia să identifice, pentru fiecare din normele aflate în conflict, domeniul de reglementare, respectiv sfera situațiilor juridice pe care le reglementează, urmând ca apoi, în funcție de acest criteriu, să se stabilească care dintre cele doua norme are caracter general și care are caracter special.

În ceea ce privește sfera de aplicare a O.U.G. nr. 44/2008, aceasta vizează "procedura de înregistrare în registrul comerțului, de autorizare a funcționării și regimul juridic al persoanelor fizice autorizate să desfășoare activități economice, precum și al întreprinderilor individuale și familiale".

Pe de altă parte, domeniul de reglementare al Legii nr. 85/2014 include, printre altele, procedura simplificată, ce "se aplică debitorilor aflați în stare de insolvență care se încadrează în una dintre următoarele categorii: profesioniști persoane fizice supuse obligației de înregistrare în registrul comerțului, cu excepția celor care exercită profesii liberale" (art. 38 alin. (2) lit. a), categorie în care intră și întreprinderile individuale.

Așadar, din compararea sferei de aplicare a celor doua acte normative, rezultă că O.U.G. nr. 44/2008 reglementează regimul juridic general al întreprinderilor individuale (fiind sediul materiei), în timp ce anumite norme din Legea 85/2014 (cele privind reglementarea procedurii simplificate a insolvenței) reflecta o anumită situație juridică, anume cea a debitorului persoană fizică întreprinzător, aflat în stare de insolvență.

Prin urmare, punctul în care anumite dispoziții din cuprinsul celor două acte normative se intersectează, ivindu-se astfel problema definirii caracterului de normă generală sau specială, este cel care vizează regimul juridic al întreprinderii individuale (al persoanei fizice profesionist), și nu cel privind insolvența, această problemă nefiind reglementată/vizată de O.U.G. nr. 44/2008).

Stabilirea caracterului de normă generală sau specială nu este o operațiune abstractă, care se efectuează o singură dată, ci, dimpotrivă, reprezintă un exercițiu concret, care se realizează în mod repetat, ori de câte ori o norma concretă intra în conflict cu o altă normă.

Cu alte cuvinte, o normă poate avea deopotrivă caracterul de normă generala și de una specială în funcție de problema la care se raportează și în funcție de cealaltă normă cu care intra în conflict și cu care este comparată. Așadar, este inacceptabilă ideea atribuirii unui caracter permanent de normă generală/specială în raport cu toate celelalte norme de drept.

De asemenea, această comparație trebuie întotdeauna limitată la dispozițiile concrete care intră în conflict și să nu fie extinsă, în mod artificial și greșit, la întregul act normativ din care provin, fiind evident că acesta din urmă poate să acopere o multitudine de alte ipoteze juridice, important fiind exclusiv locul unde normele comparate se intersectează.

În consecința, este greșit raționamentul aplicat de instanța de apel, în condițiile în care nu a fost identificat punctul comun al celor două acte normative în discuție.

Este evident că, atunci când ne referim la probleme de drept ce vizează procedura insolvenței, Legea nr. 85/2014 reprezintă sediul materiei, cuprinzând, în aceasta ipoteză, norme cu caracter general.

În schimb, atunci când ne raportăm la o altă problemă de drept concretă, cum ar fi cea privind regimul juridic al întreprinderii individuale (care, așa cum s-a arătat pe larg în fața primei instanțe și a instanței de apel, nu reprezintă altceva decât o ficțiune juridică, singurul subiect de drept fiind întotdeauna persoana fizică titular al întreprinderii) ori cea privind posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale a persoanei fizice întreprinzător, dispozițiile Legii insolvenței devin norme speciale față de cele cuprinse în O.U.G. nr. 44/2008.

Acest din urmă act normativ este sediul materiei, respectiv conține norme generale, în ceea ce privește regimul juridic al persoanelor care exercită activități economice sub forma unei întreprinderi individuale.

Trebuie constatat, de asemenea, faptul că răspunderea patrimonială a persoanei fizice titular al întreprinderii se analizează din două perspective: răspunderea în timpul exercitării activității economice (cu patrimoniul de afectațiune și, în subsidiar, cu întreg patrimoniul), respectiv răspunderea în urma deschiderii sau a închiderii procedurii de insolvență.

Apare, așadar, cu atât mai evident care este ipoteza generală (cea a tuturor persoanelor fizice care exercită activități economice sub forma întreprinderii individuale) și care este ipoteza specială și restrânsă (cea a debitorului persoană fizică profesionist, aflat în insolvență).

Totodată, este de necontestat faptul că Legea insolvenței se aplică și altor subiecți de drept (ceea ce conferă un caracter general prin prisma procedurii insolvenței), însa pentru scopul prezentei analize prezintă relevanță exclusiv categoria întreprinderilor individuale. Prin urmare, nu ar trebui validată confuzia instanței de apel și a instanței de fond nici sub acest aspect.

În speță, O.U.G. nr. 44/2008 are o sferă mai largă de aplicare, reglementând în mod general regimul juridic al întreprinderilor individuale, inclusiv răspunderea subsidiară cu întregul patrimoniu al titularului (art. 26), în timp ce Legea nr. 85/2014 reglementează o sfera mai restrânsă de raporturi juridice, respectiv cele ocazionate de starea de insolvență a întreprinderii individuale.

Prin urmare, în situația specială și excepțională în care întreprinderea individuală este supusa procedurii simplificate reglementate de Legea nr. 85/2014, regulile acesteia din urmă se vor aplica cu prioritate față de regimul juridic general reglementat de O.U.G. nr. 44/2008.

În ceea ce privește prioritatea aplicării Legii insolvenței și caracterul special al acesteia (raportat la problema privind atragerea răspunderii patrimoniale), instanța de apel a ignorat, în mod nejustificat, faptul că, dacă am priva procedura simplificată a insolvenței privind întreprinderile individuale de efectul său principal, constând în descărcarea debitorului de obligațiile pe care le avea înainte de intrarea în faliment, acest lucru ar echivala cu lipsirea procedurii de orice utilitate și de orice rațiune, întrucât, practic, aceasta nu va avea niciun efect diferit sau suplimentar față de o procedură obișnuita de executare silită, în cadrul căreia creditorii pot să își valorifice creanțele prin urmărirea bunurilor debitorului, desigur, respectând ordinea maselor patrimoniale.

Întrucât procedura insolvenței nu vizează întreprinderea individuală (aceasta neavând nicio personalitate și capacitate juridică), ci persoana fizică profesionist, odată închisă procedura insolvenței, însăși persoana fizică este descărcată de obligațiile anterioare, izvorâte din exercitarea activităților economice, ceea ce înseamnă că toate obligațiile, respectiv toate creanțele corelative, izvorâte din activitatea economică sunt stinse, ca efect al procedurii speciale privind insolvența, nemaiexistând nici patrimoniul de afectațiune, nici posibilitatea atragerii unei răspunderi subsidiare și continue, prin urmărirea ulterioară, după închiderea insolvenței, a bunurilor din restul patrimoniului persoanei fizice.

Or, în măsura în care am accepta raționamentul instanței de apel (respectiv al instanței de fond), nu ar mai avea nicio rațiune procedura simplificată din Legea insolvenței, respectiv includerea de către legiuitor a persoanelor fizice titulari ai unor întreprinderi individuale în sfera sa de aplicare. De asemenea, nu ar mai fi posibilă "descărcarea" prevăzută de Legea insolvenței, dacă acceptăm ipotetic ideea de răspundere continuă a persoanei fizice, fost titular al unei întreprinderi individuale.

În consecință, neaplicarea efectivă de către instanța de apel a dispozițiilor imperative din legea insolvenței echivalează cu o încălcare gravă a principiilor și a rațiunii procedurii de insolvență, neputându-se identifica în cuprinsul art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 un temei legal pentru derogarea de la acestea, ci dimpotrivă, normele legii insolvenței reglementează ipoteza juridică cea mai restrânsă, de unde reiese necesitatea aplicării prioritare a acestora.

Recurenta a susținut, totodată, că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că obligația prevăzută de art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 în sarcina titularului întreprinderii individuale, aceea de a răspunde cu toate bunurile sale dacă bunurile din patrimoniul de afectațiune nu sunt suficiente, nu este limitată în timp la durata exploatării întreprinderii.

Norma respectivă se referă la posibilitatea atragerii răspunderii persoanei fizice întreprinzător, cu întregul său patrimoniu, însă numai în subsidiar, în măsura epuizării bunurilor din masa patrimonială afectată exercitării activităților economice.

Din textul ordonanței de urgență se observa clar că, de fiecare dată când face referire la debitor, legiuitorul folosește expresiile "persoană fizică titulară a întreprinderii individuale", "întreprinzătorul" sau "întreprinderea individuală" (aceasta din urmă fiind înțeleasă tot ca persoană fizică întreprinzător și nu ca o persoană juridică distinctă), ceea ce înseamnă că, în lipsa calității speciale de întreprinzător, adică de persoană autorizată, nu există nici calitatea de debitor.

Cu alte cuvinte, textul prevede un regim special al răspunderii pentru obligațiile asumate în timpul exercitării activităților comerciale, stipulând ordinea urmăririi bunurilor din diferitele mase patrimoniale, însă, persoana fizică răspunde întotdeauna și numai în calitatea sa de întreprinzător.

Așa fiind, odată ce încetează calitatea sa de profesionist autorizat, încetează și afectațiunea, care constă în totalitatea drepturilor și obligațiilor afectate, ceea ce echivalează cu stingerea datoriilor provenite din exercitarea activităților economice.

Or, din moment ce persoana fizică titulară răspunde cu patrimoniul său general numai în subsidiar, dacă patrimoniul de afectațiune nu mai există, ca urmare a radierii întreprinderii individuale, nu ar mai putea fi urmărit nici patrimoniul general, prin care se garantează insolvabilitatea primului, iar nu existența acestuia.

Prin urmare, nu poate fi acceptată concluzia instanței de apel, în sensul că obligația prevăzută de art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 nu este limitată în timp la durata exploatării întreprinderii, "dacă această limitare nu este prevăzută expres de lege", ci ar supraviețui inclusiv momentului închiderii procedurii de insolvență și radierii debitorului din Registrul comerțului. O astfel de limitare nici nu trebuie să fie prevăzută în mod expres, atât timp cât aceasta rezulta implicit din spiritul și scopul reglementarii art. 26, precum și din toate dispozițiile ordonanței de urgență, privite în ansamblu.

Recurenta a arătat în continuare că instanța de apel, în motivarea hotărârii recurate, s-a raportat în mod greșit la Decizia Curții Constituționale nr. 256/24.04.2018 cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, întrucât aceasta nu vine în sprijinul soluției pronunțate.

Decizia sus-amintită nu realizează decât o examinare a constituționalității dispozițiilor art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, respectiv a posibilității răspunderii subsidiare a titularului întreprinderii cu restul patrimoniului care nu face obiectul afectațiunii. În acest scop, Curtea Constituțională a reținut, în mod judicios, că regimul special conferit de legiuitor, care constă în răspunderea subsidiară cu restul bunurilor persoanei fizice profesionist, nu reprezintă o discriminare sau o încălcare a prevederilor constituționale, ci, dimpotrivă, se justifică prin prisma existentei unor situații premise diferite. Altfel spus, principiul egalității nu este încălcat prin instituirea regimului special al răspunderii subsidiare, egalitatea neînsemnând uniformitate.

Trebuie menționat faptul că autoarea excepției de neconstituționalitate din respectivul dosar a criticat răspunderea subsidiară cu restul patrimoniului titularului întreprinderii la modul general, adică răspunderea subsidiară în toate ipotezele, și nu doar în cazul radierii debitorului. Or, apărările recurentei din cauză nu privesc astfel de aspecte, cele reținute de Curtea Constituțională nefiind în niciun fel contestate de recurentă, ci, dimpotrivă, s-a evidențiat pe parcursul prezentului litigiu regimul juridic special al întreprinderii.

Decizia CCR nu analizează, însă, raportul prevederilor art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 cu dispozițiile Legii insolvenței, respectiv situația în care activitatea economică a încetat ca efect al radierii întreprinderii în urma închiderii procedurii speciale de insolvență.

În consecință, nu poate fi primit argumentul instanței de apel conform căruia și din conținutul Deciziei CCR nr. 256/24.04.2018 s-ar deduce că nu poate fi primită interpretarea dată de apelantă, în condițiile în care Curtea Constituțională a statuat expres că respectivele chestiuni sunt de competența exclusivă a instanțelor judecătorești, aținându-se complet să se pronunțe asupra priorității aplicării normelor incidente.

Recurenta a făcut referire și la conținutul art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 în forma aplicabilă în cauză, în vigoare la data de 14.11.2013 (data emiterii procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/14.11.2013, din care izvorăsc obligațiile în sarcina întreprinderii individuale), prin raportare la care rezultă și mai clar că persoana fizică titular al unei întreprinderi este supusă dispozițiilor Legii insolvenței, respectiv însăși persoana descărcată de obligații, ca efect al închiderii procedurii simplificate.

De asemenea, în ceea ce privește prevederea expresă a încetării răspunderii debitorului persoană fizică, urmare a închiderii procedurii simplificate, se regăsește și în dispozițiile art. 181 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, considerate, însă, în mod nelegal, ca fiind inaplicabile de către instanța de apel.

- Decizia recurată cuprinde considerente contradictorii în ceea ce privește distincția între întreprinderea individuală și persoana fizică, iar soluția pronunțată nu este conformă cu interpretarea obligatorie privind regimul juridic al întreprinderii individuale, dată de Înalta Curte prin Decizia nr. 1/2016, dar și prin alte hotărâri în materie, reținute ca atare chiar de către instanța de apel.

Paradoxal, deși a arătat detaliat și corect regimul juridic al întreprinderii individuale - prin evidențierea faptului că aceasta nu are personalitate juridică și că, ori de cate ori apare necesitatea analizării unei situații concrete, trebuie să ne raportam exclusiv la persoana fizică (profesionist), aceasta din urmă fiind singurul subiect de drept care intră în relații juridice -, instanța de apel nu a aplicat în mod corect propriul raționament, făcând, în realitate, o distincție artificială și greșită, deoarece se poate discuta despre natura juridică a întreprinderii individuale, însă nu și despre natura raportului juridic dintre întreprindere și titularul acesteia.

Totodată, lipsește cu desăvârșire o argumentație clară a instanței de fond în ceea ce privește concluzia că nu trebuie și nu se poate aplica prioritar legea insolvenței, ca act normativ care conține dispoziții speciale, iar din considerentele deciziei de apel nu rezultă motivele pentru care se poate reține aplicarea prioritară a legii insolvenței. Or, tocmai specificul naturii juridice a întreprinderii, reținut ca atare de către instanța de apel, reprezintă temeiul în baza căruia se pretinde exonerarea titularului în urma închiderii procedurii de insolvenț, fără ca instanța să prezinte vreun argument în susținerea contrariului.

Mai mult decât atât, instanța de apel argumentează în sensul că întreprinderea individuală și persoana fizică titulară a acesteia nu sunt subiecți de drept distincți, dar din această observație concluzionează că art. 181 din Legea nr. 85/2014 ar dispune numai că întreprinderea individuală nu va mai răspunde pentru obligațiile anterioare închiderii procedurii de faliment, iar persoana fizică titulară ar putea fi ținută în continuare răspunzătoare.

Or, dacă am avea o singură persoană răspunzătoare potrivit legii, în temeiul art. 181 din Legea nr. 85/2014 s-ar impune ca prin închiderea procedurii de faliment aceasta să fie complet descărcată de obligațiile de plată anterioare (înțelegându-se prin aceasta, evident, cele contractate în cursul activității economice desfășurate în calitate de persoană fizică întreprinzător).

- Instanța de apel a omis să analizeze și să se pronunțe asupra argumentului suplimentar invocat de către pârâtă, privind netemeinicia cererii reclamantei de obligare la plata sumelor accesorii pentru toata perioada cuprinsă între data pretinsei scadențe și data plății efective.

Astfel cum s-a detaliat în expunerea situației de fapt din cuprinsul întâmpinării la cererea de chemare în judecată, executarea actului administrativ individual în cauză (procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare) a fost legal suspendată, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 contenciosului administrativ, în perioada cuprinsă între data de 27.05.2015 (când Curtea de Apel București s-a pronunțat, în cadrul dosarului nr. x/2015, în sensul suspendării executării procesului-verbal emis de AFIR, până la soluționarea definitiva a acțiunii în fond) și data de 16.06.2016 (când s-a soluționat definitiv acțiunea în anulare a actelor).

Or, cât timp executarea obligațiilor principale de plată a fost legal suspendată, nici pretinsele sume accesorii nu puteau fi percepute în acea perioadă, nefiind legală soluția instanței de apel de obligare la plata accesoriilor în suma totală arătată de reclamantă (fără a fi arătat, de altfel, modul de calcul al sumei), pentru întreaga perioadă cuprinsă între "data scadenței titlului executoriu" și data plății efective.

III. Apărările formulate în cauză

La data de 7 iunie 2021 a formulat întâmpinare intimata - reclamantă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale înregistrată sub nr. x, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate.

IV. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, se constată următoarele:

Prin criticile ce vizează raționamentul juridic ce a fundamentat soluția pronunțată în faza procesuală a apelului, recurenta - pârâtă A. a susținut, în esență, că instanța de apel a reținut în mod greșit incidența prevederilor art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, iar decizia recurată cuprinde și motive contradictorii pe acest aspect.

Criticile recurentei sunt nefondate.

Pârâta a învestit instanța de judecată, pe calea unei apărări de fond, cu cercetarea unui conflict între art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoane fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale și art. 181 alin. (1) din Legea insolvenței nr. 85/2014, conflict a cărui soluționare potrivit regulii specialia generalibus derogant ar trebui să conducă, potrivit pârâtei, la aplicarea prioritară a normei din legea insolvenței.

Finalitatea argumentării - reiterate prin motivele de recurs - rezidă în constatarea stingerii datoriei fiscale a pârâtei odată cu închiderea procedurii insolvenței derulate în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Brașov, în aplicarea art. 181 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, conform căruia "Prin închiderea procedurii de faliment, debitorul persoană fizică va fi descărcat de obligațiile pe care le avea înainte de intrarea în faliment (...)".

Înalta Curte constată că, față de specificul raporturilor juridice derulate în cauză, nu are loc o stingere a creanței bugetare, nefiind incidente dispozițiile art. 181 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Incontestabil, întreprinderea individuală este doar o formă de organizare a activității economice, fără personalitate juridică, conform definiției date întreprinderii individuale prin art. 2 lit. g) din O.U.G. nr. 44/2008.

Întreprinzătorul titular al acestei activități, respectiv persoana fizică ce organizează întreprinderea economică, conform definiției din art. 2 lit. e), are) calitatea de comerciant persoană fizică de la data înregistrării sale în registrul comerțului, astfel cum prevede art. 23 din O.U.G. nr. 44/2008. Acest act normativ reglementează, de altfel, regimul juridic al întreprinzătorului persoană fizică titular al întreprinderii individuale, și nu al formei de organizare a activității economice, ca atare.

Această reglementare a condus la constatarea inexistenței răspunderii penale a întreprinderii individuale prin decizia nr. 1/2016 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 138 din 23/02/2016, pentru considerentele expuse în cuprinsul deciziei - la care, de altfel, a făcut referire și instanța de apel prin decizia recurată în prezenta cauză -, care fac corp comun cu dezlegarea dată.

Cu toate acestea, legiuitorul a prevăzut răspunderea fiscală chiar a întreprinderii individuale, delimitând, spre deosebire de materia penală, persoana fizică de entitatea fără personalitate juridică, cel puțin în legătură cu anumite creanțe bugetare, care interesează prezenta cauză.

În conformitate cu art. 44 alin. (1) prima teză din O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, potrivit căruia "Plătitor al creanțelor bugetare rezultate din nereguli și al dobânzii datorate este persoana juridică, entitatea sau asocierea fără personalitate juridică sau persoana fizică stabilită ca debitor prin titlul de creanță".

De altfel, conform art. 17 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (forma din anul 2013, când s-a născut creanța bugetară din prezenta cauză), un "contribuabil" poate fi "orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică ce datorează impozite, taxe, contribuții și alte sume bugetului general consolidat, în condițiile legii."

Astfel, prima instanță a reținut în fapt că, la data de 7.11.2013, Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit (a cărei succesoare, ca urmare a reorganizării, este reclamanta din cauză) a întocmit procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x, prin care s-a dispus încetarea contractului de finanțare încheiat între Agenție și A. și s-a stabilit că A. trebuie să restituie integral sumele primite ca finanțare nerambursabilă, împreună cu dobânzi și penalități în procentul stabilit conform dispozițiilor legale în vigoare, respectiv suma de 666.545,60 RON, din care 533.236,60 RON aferent bugetului Uniunii Europene, iar 133.309,12 RON aferent bugetului de stat.

Procesul-verbal a fost menținut prin Decizia nr. 1993/16.06.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, prin care a fost admis recursul declarat de Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, cu consecința respingerii acțiunii reclamantei A., ca neîntemeiată.

Aceste aspecte de fapt nu au fost contestate pe calea apelului, după cum nu s-a infirmat nici împrejurarea că, la data deschiderii procedurii insolvenței, reclamanta din cauză avea calitatea de creditor al entității A., pentru sumele de bani menționate în procesul-verbal nr. x, creanță bugetară în considerarea căreia reclamanta a participat la procedura insolvenței și din care s-a recuperat o parte până la radierea debitoarei din Registrul comerțului.

Întrucât procesul-verbal nr. x a fost emis pe numele A., iar această entitate a avut calitatea de parte în acțiunea formulată împotriva procesului-verbal, trebuie constatat că, la emiterea acestui act juridic, s-a făcut aplicarea art. 44 alin. (1) prima teză din O.U.G. nr. 66/2011, citat anterior, ținându-se cont și de faptul că, potrivit art. 43 din O.U.G. nr. 66/2011, procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare constituie titlu executoriu, titlu ce se înaintează organelor fiscale competente, conform art. 40 alin. (1) din aceeași ordonanță.

Așadar, entitatea întreprindere individuală, chiar dacă nu are personalitate juridică, este considerată subiect de drept fiscal distinct de întreprinzătorul titular, persoană fizică, în materia creanțelor bugetare reglementate de O.U.G. nr. 66/2011, care interesează cauza. Acestuia din urmă îi revin, în mod evident, obligațiile fiscale aferente calității de comerciant, prevăzută de art. 23 din O.U.G. nr. 44/2008, menționat anterior, dar obligația de a plăti creanțele reglementate de O.U.G. nr. 66/2011 este atribuită prin lege chiar întreprinderii individuale, în măsura în care această entitate este stabilită ca debitor prin titlul de creanță, situație ce este întrunită în cauză.

Din punctul de vedere al creanțelor bugetare reglementate de O.U.G. nr. 66/2011, procedura insolvenței derulată în privința A. a vizat chiar entitatea fără personalitate juridică, ce avea calitatea de debitor, singurul debitor menționat în titlul executoriu. De altfel, nu rezultă, din datele indicate în speță, că în recuperarea creanței în cadrul acestei proceduri ar fi fost avute în vedere și bunurile personale ale pârâtei, altele decât bunul din patrimoniul de afectațiune.

Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că, în circumstanțele speței, nu este aplicabil art. 181 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care se referă la debitorul persoană fizică și care, prin închiderea procedurii de faliment, este descărcat de obligațiile pe care le avea înainte de intrarea în faliment.

În aceste condiții și față de criticile recurentei, nu există nicio rațiune pentru înlăturarea de la aplicarea în cauză a prevederilor art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoane fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, potrivit cărora (chiar în varianta indicată de către recurentă, anume cea din anul 2013), "Persoana fizică titulară a întreprinderii individuale răspunde pentru obligatiile sale cu patrimoniul de afectațiune, daca acesta a fost constituit, și, în completare, cu întreg patrimoniul (...)".

Este lipsit de relevanță a se analiza dacă în privința altor creanțe decât cele reglementate de O.U.G. nr. 66/2011 operează sau nu o stingere a creanțelor născute înainte de intrarea în faliment, respectiv dacă și în ce situații sunt incidente prevederile art. 181 alin. (1) din Legea insolvenței, respectiv dacă norma intră în conflict cu art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, fiind suficientă evaluarea efectuată potrivit prevederilor legale incidente în cauză.

În consecință, se constată că, în mod corect, instanța de apel, confirmând hotărârea primei instanțe, a considerat că poate fi atrasă răspunderea pârâtei pentru creanța bugetară reglementată de O.U.G. nr. 66/2011, după închiderea procedurii insolvenței, în vederea obținerii unui titlu executoriu împotriva sa.

Din acest motiv, nu se poate reține nici existența unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei recurate, în condițiile în care aceasta s-a fundamentat pe dispozițiile art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 și au fost înlăturate de la aplicare dispozițiile art. 181 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Cât privește argumentul recurentei potrivit căruia obligația prevăzută de art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 este limitată în timp la durata exploatării întreprinderii, deoarece încetarea afectațiunii patrimoniului ca urmare a radierii întreprinderii individuale ar echivala cu stingerea datoriilor provenite din exercitarea activităților economice, se constată că nu poate fi primit.

După cum s-a arătat în mod corect prin decizia recurată, O.U.G. nr. 44/2008 nu prevede că obligația instituită în sarcina titularului întreprinderii individuale este limitată în timp la durata întreprinderii.

Mai mult decât atât, potrivit prevederilor actului normativ aplicabil în cauză, respectiv art. 44 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, "În cazul în care creanța bugetară rezultată din nereguli și dobânda datorată nu a fost achitată de către persoanele prevăzute la alin. (1), debitor devine persoana juridică sau fizică prevăzută la art. 25 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor alin. (1) privind persoana fizică".

Așadar, în ipoteza neachitării creanței bugetare de către persoana sau entitatea stabilită ca debitor prin procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, creanța bugetară nu se stinge, ci, prin voința legiuitorului, aceasta este preluată de către una dintre persoanele vizate de art. 44 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011.

Încetarea existenței entității fără personalitate juridică, ca urmare a radierii sale din Registrul comerțului, reprezintă, fără dubiu, un motiv de preluare a creanței bugetare de către una dintre persoanele indicate de legiuitor, întrucât legiuitorul nu distinge în privința cauzei neachitării creanței de către debitorul din titlu, astfel încât nu poate fi făcută o asemenea distincție nici în operațiunea de interpretare și aplicare a normei.

Potrivit art. 25 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală - la care trimite art. 44 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011 -, "În cazul în care obligația de plată nu a fost îndeplinită de debitor, debitori devin, în condițiile legii, următorii: (...) f) alte persoane, în condițiile legii".

Textul citat coincide cu art. 23 alin. (1) lit. c) din actualul Codul de procedură fiscală, în reglementarea din Legea nr. 207/2015 (în vigoare din 01.01.2015).

Or, dat fiind că, potrivit O.U.G. nr. 66/2011, întreprinderea individuală este considerată subiect de drept fiscal diferit de persoana fizică, obligația fiscală a întreprinderii individuale radiate este preluată de către persoana fizică, în aplicarea dispozițiilor art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, prin coroborare cu art. 25 alin. (2) lit. f) din O.G. nr. 92/2003 sau, după caz, cu art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 207/2015.

Este de subliniat faptul că, potrivit art. 44 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, preluarea datoriei este condiționată de întrunirea cerinței din alin. (1) al art. 44, privind persoana fizică, normă ce trebuie aplicată în mod corespunzător.

În conformitate cu art. 44 alin. (1) teza finală, "Persoana fizică nu poate fi stabilită ca plătitor al creanțelor bugetare rezultate din nereguli decât în calitatea acesteia de beneficiar de fonduri europene și/sau de fonduri publice naționale aferente acestora".

Or, întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale se încadrează în definiția "beneficiarului" unor asemenea fonduri, din art. 2 lit. g) al O.U.G. nr. 66/2011, fiind parte contractul de finanțare, ținându-se cont și de obiectul de reglementare al actului normativ respectiv, stabilit prin art. 1, care include, printre altele, și stabilirea răspunderii în vederea recuperării creanțelor bugetare rezultate din neregulile apărute în obținerea și utilizarea fondurilor.

Prin urmare, fiind întrunite toate cerințele de aplicare a dispozițiilor art. 44 din O.U.G. nr. 66/2011, nu se poate reține stingerea obligației fiscale nici în raport de argumentul vizând încetarea afectațiunii patrimoniului, câtă vreme are loc preluarea obligației fiscale de către persoana fizică, respectiv pârâta din prezenta cauză.

În ceea ce privește argumentul recurentei vizând trimiterea făcută în motivarea deciziei recurate la Decizia Curții Constituționale nr. 256/24.04.2018, prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, se reține că acesta tinde să susțină critica referitoare la aplicarea prioritară a dispozițiilor art. 181 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 față de prevederile art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008.

Or, cât timp prin considerentele expuse anterior, s-a demonstrat inaplicabilitatea în cauză a normei invocate din legea insolvenței, și acest argument se impune a fi respins.

Înalta Curte reține, totodată, că recurenta a criticat decizia de apel și din perspectiva omisiunii de analizare a susținerilor sale, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în legătură cu obligațiile accesorii reținute în sarcina pârâtei prin hotărârea primei instanțe pentru întreaga perioadă cuprinsă între data scadenței și data plății efective.

Aceste susțineri ale recurentei sunt formulate, însă, omisso medio, pentru prima dată în faza procesuală a recursului, ele neregăsindu-se în motivarea cererii de apel.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de nelegalitate din alin. (1) al art. 488 "nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Prin urmare, întrucât critica de nelegalitate în discuție nu a fost invocată pe calea apelului, în termenul de apel prevăzut de art. 468 alin. (1) C. proc. civ., se constată că este inadmisibilă și va fi înlăturată ca atare.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul pârâtei ca nefondat, în aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 1214 din data de 8 octombrie 2020 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 decembrie 2021.