Decizia nr. 2125/2022 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 7 mai 2020 pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (prin reorganizarea fostei Agenții de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit) a chemat în judecată pârâtul A., solicitând obligarea acestuia la plata: 1. sumei de 569.954,00 RON, reprezentând diferența neachitată a finanțării nerambursabile; 2. a accesoriilor calculate de la data scadenței titlului executoriu și până la data deschiderii procedurii de insolvență (06.09.2016), în cuantum de 32.699,85 RON; 3. a obligațiilor de plată accesorii, calculate în temeiul O.U.G. nr. 66/2011, de la data de radierii debitoarei întreprindere individuală (05.02.2020) și până la data achitării efective a creanței; 4. a eventualelor cheltuieli de judecată. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194 din C. proc. civ., art. 1350 din C. civ., O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora și Normele metodologice de aplicare a acesteia, aprobate prin H.G. nr. 875/2011, O.U.G. nr. 41/2014 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, prin reorganizarea Agenției de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, Codul de procedură fiscală și contractul de finanțare nr. x/12.05.2011.

Soluția primei instanțe Prin sentința civilă nr. 739/C din 5 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei de interes, invocată din oficiu și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, în contradictoriu cu pârâtul A., reclamanta fiind obligată să achite pârâtului suma de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată.

Soluția instanței de apel Curtea de Apel Brașov, secția civilă, prin decizia civilă nr. 281/AP din 15 martie 2021, a admis apelul reclamantei Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, a anulat sentința civilă nr. 739/C din 5 noiembrie 2019 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2020, și a respins excepția lipsei de interes, trimițând cauza spre rejudecare Tribunalului Brașov; totodată, a fost respins, ca rămas fără obiect, apelul incident declarat de apelantul-pârât A. împotriva considerentelor aceleiași sentințe.

Soluția primei instanțe, în rejudecare Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020*, la data de 9 aprilie 2021. Prin sentința civilă nr. 389/C din 2 iulie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, în contradictoriu cu pârâtul A., obligându-l pe acesta din urmă la plata sumei de 569.954 RON, reprezentând diferența neachitată a finanțării nerambursabile, la care se adaugă suma de 32.699,85 RON, reprezentând accesorii calculate de la data scadenței titlului executoriu și până la data deschiderii procedurii insolvenței (06.09.2016), precum și accesoriile calculate în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 66/2011, de la data de 05.02.2020 și până la data achitării integrale a debitului principal.

Hotărârea instanței de apel Curtea de Apel Brașov, secția civilă, prin decizia nr. 189/Ap/2022 din 9 februarie 2022, a respins apelul declarat de apelantul-pârât A., în contradictoriu cu intimata-reclamantă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, împotriva sentinței civile nr. 389/C din 2 iulie 2021 a Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. II. Calea extraordinară de atac exercitată în cauză Împotriva acestei decizii, pârâtul A. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, Curții de Apel Brașov, prevalându-se de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., sens în care a dezvoltat următoarele critici: Recurentul consideră că instanța de apel a încălcat dispozițiile imperative ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, mai exact, pe cele cuprinse în art. 181 alin. (1), coroborat cu art. 38 alin. (2) lit. a) și art. 114 din acest act normativ. De asemenea, au fost greșit aplicate prevederile art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, care au conținut identic și se coroborează cu cele cuprinse în art. 2324 alin. (3) din C. civ., în art. 20 alin. (1) și art. 140 din vechiul Codul de procedură fiscală. De aceea, apreciază că raționamentul juridic greșit pe care l-a avut în vedere instanța de apel a condus la pronunțarea unei hotărâri nelegale, fiind incident, în primul rând, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Pe de altă parte, în cuprinsul deciziei atacate se regăsesc și aspecte contradictorii, insuficient motivate, care țin de interpretarea și aplicarea normelor de drept material (inclusiv prin prisma deciziilor pronunțate în procedura hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), ceea ce atrage și incidența motivului de casare prevăzut în teza a II-a a pct. 6 al aceluiași text. Subsumat primului motiv de casare invocat, a arătat că instanțele anterioare au calificat în mod greșit dispozițiile art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 ca fiind norma specială, derogatorie de la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, considerată ca fiind norma generală. Calificarea unei norme de drept civil ca specială sau generală prezintă importanță practică deoarece norma generală reprezintă situația de drept comun, iar norma specială constituie excepția, astfel încât trebuie respectate cele două reguli bine cunoscute: norma specială derogă de la norma generală (specialia generalibus derogant); norma generală nu derogă de la norma specială (generalia specialibus non derogant). În prezenta cauză, calificarea juridică greșită a normelor aplicabile a condus la o soluție nelegală, în condițiile în care instanța de apel a aplicat, cu prioritate, dispozițiile O.U.G. nr. 44/2008, considerând, în mod eronat, că acestea au caracter special față de Legea nr. 85/2014. Or, pentru a realiza o calificare corectă, instanța trebuia să stabilească cu exactitate, în prealabil, pentru fiecare normă în parte, întinderea câmpului de aplicare, acesta fiind singurul criteriu corect de delimitare. De asemenea, se impunea a fi clar identificat câmpul comun de aplicare a două norme concrete, adică punctul în care se intersectează, dat fiind că, de multe ori, actele normative din care acestea izvorăsc acoperă o sferă mai largă, cu diverse ipoteze juridice. În ceea ce privește sfera de aplicare a O.U.G. nr. 44/2008, a arătat că aceasta vizează "procedura de înregistrare în registrul comerțului, de autorizare a funcționării și regimul juridic al persoanelor fizice autorizate să desfășoare activități economice, precum și al întreprinderilor individuale și familiale". În schimb, domeniul de reglementare al Legii nr. 85/2014 include, printre altele, procedura simplificată, care "se aplică debitorilor aflați în stare de insolvență care se încadrează în una dintre următoarele categorii: profesioniști persoane fizice supuse obligației de înregistrare în registrul comerțului, cu excepția celor care exercită profesii liberale" [art. 38 alin. (2) lit. a) din lege] - în această categorie intrând și întreprinderile individuale. Așadar, din compararea sferei de aplicare a celor două acte normative, respectiv a normelor concrete care interesează în speță, rezultă că O.U.G. nr. 44/2008 reglementează regimul juridic general al întreprinderilor individuale (fiind sediul materiei), în timp ce anumite norme din Legea nr. 85/2014 (cele privind reglementarea procedurii simplificate a insolvenței) reflectă o situație juridică restrânsă, și anume cea a debitorului persoană fizică întreprinzător, aflat în stare de insolvență. Prin urmare, este lesne de observat că "punctul comun" al celor două acte normative, adică punctul în care anumite dispoziții din cuprinsul lor se intersectează, ivindu-se astfel problema definirii caracterului de normă generală sau specială, este cel care vizează regimul juridic al întreprinderii individuale (al persoanei fizice profesionist), iar nu cel privind insolvența (această problemă nefiind reglementată/vizată de O.U.G. nr. 44/2008). În opinia recurentului, acordarea caracterului de normă generală sau specială nu este o operațiune abstractă, care se efectuează o singură dată ci, dimpotrivă, reprezintă un exercițiu concret, care se realizează în mod repetat, ori de câte ori o normă concretă intră în conflict cu o altă normă. Cu alte cuvinte, o normă poate avea deopotrivă caracterul de normă generală și de una specială, în funcție de problema la care se raportează și în funcție de cealaltă normă cu care intră în conflict și cu care este comparată. Această comparație trebuie întotdeauna limitată la dispozițiile concrete care intră în conflict și să nu fie extinsă, în mod artificial și greșit, la întregul act normativ din care provin, fiind evident că acesta din urmă poate să acopere o multitudine de alte ipoteze juridice, important fiind exclusiv locul (sfera) unde normele comparate se intersectează. Pe cale de consecință, este greșit raționamentul aplicat de instanța de apel, care nu a identificat în niciun fel punctul comun al celor două acte normative în discuție. Este evident că, atunci când ne referim la probleme de drept ce vizează procedura insolvenței, Legea nr. 85/2014 reprezintă sediul materiei, cuprinzând, în această ipoteză, norme cu caracter general. În schimb, atunci când ne raportăm la o altă problemă de drept concretă, precum cea privind regimul juridic al întreprinderii individuale (care nu reprezintă altceva decât o ficțiune juridică, singurul subiect de drept fiind întotdeauna persoana fizică titular al întreprinderii) ori cea privind posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale a persoanei fizice întreprinzător, dispozițiile Legii insolvenței devin norme speciale față de cele cuprinse în O.U.G. nr. 44/2008. Aceasta din urmă este sediul materiei, respectiv conține norme generale, în ceea ce privește regimul juridic al persoanelor care exercită activități economice sub forma unei întreprinderi individuale. Autorul căii de atac a solicitat Înaltei Curți să constate faptul că răspunderea patrimonială a persoanei fizice titular al întreprinderii trebuie analizată din două perspective: a) răspunderea în timpul exercitării activității economice (cu patrimoniul de afectațiune și, în subsidiar, cu întreg patrimoniul); b) răspunderea în urma deschiderii, respectiv închiderii procedurii de insolvență. Apare, așadar, cu atât mai evident care este ipoteza generală (cea a tuturor persoanelor fizice care exercită activități economice sub forma întreprinderii individuale) și care este ipoteza specială și restrânsă (cea care conține elementul suplimentar, și anume ipoteza debitorului persoană fizică profesionist, aflat în insolvență). Este de necontestat faptul că Legea insolvenței se aplică și altor subiecți de drept (ceea ce-i conferă un caracter general prin prisma procedurii insolvenței), însă pentru scopul analizei din cauza de față prezintă relevanță exclusiv categoria întreprinderilor individuale, instanțele de fond realizând o confuzie nepermisă în această privință. Recurentul consideră că O.U.G. nr. 44/2008 are o sferă mai largă de aplicare, reglementând în mod general regimul juridic al întreprinderilor individuale, inclusiv răspunderea subsidiară cu întregul patrimoniu al titularului (art. 26), în timp ce Legea nr. 85/2014 reglementează o sferă mai restrânsă de raporturi juridice, respectiv cele ocazionate de starea de insolvență a întreprinderii individuale. Prin urmare, în situația specială și excepțională în care întreprinderea individuală este supusă procedurii simplificate reglementate de Legea nr. 85/2014, regulile acesteia din urmă se vor aplica, cu prioritate, față de regimul juridic general reglementat de O.U.G. nr. 44/2008. Din perspectiva celuilalt motiv de casare invocat, a învederat faptul că decizia instanței de apel este neconformă cu interpretarea dată de instanța supremă prin decizia HP nr. 1/2016, în motivarea hotărârii recurate fiind ignorat propriul raționament al curții de apel, corect de altfel, în privința regimului juridic al întreprinderii individuale, instanța făcând o distincție artificială și greșită între întreprinderea individuală și persoana fizică, împrejurare care a condus la existența unor concluzii contradictorii și insuficient motivate. III. Apărarea intimatei-reclamante Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a solicitat respingerea recursului ca nefondat, învederând că instanța de apel a prezentat propriile convingeri asupra situației deduse judecății, analizând întregul probatoriu administrat, susținerile părților, dar și temeiul de drept incident, reținând în mod corect și legal că susținerile apelantului sunt neîntemeiate. Dispozițiile art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 sunt derogatorii de la norma generală, iar norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în fața unui caz care intră sub incidența prevederilor sale, chiar și atunci când norma specială este mai veche decât norma generală. În plus, este opțiunea legiuitorului de a reglementa, în funcție de regimul juridic aplicabil diferitelor entități, reguli diferite, inclusiv sub aspectul răspunderii titularului întreprinderii individuale. Recurentul insistă că în speță sunt incidente dispozițiile art. 181 din Legea nr. 85/2014, făcând abstracție de faptul că acest text nu înlătură obligațiile prevăzute în sarcina titularului întreprinderii individuale de art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, aceasta fiind norma derogatorie prin raportare la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, normă generală care are în vedere toți debitorii persoane fizice supuși procedurii insolvenței. În practică s-a statuat că, în raport de dispozițiile art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 și art. 23 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, titularii întreprinderilor individuale răspund pentru obligațiile asumate cu bunurile proprii, iar împrejurarea că a intervenit radierea întreprinderii individuale din registrul comerțului nu absolvă titularii acestora de plata obligațiilor înregistrate de aceste entități. Citând prevederile art. 1350 din C. civ., intimata redă procedura descrisă în art. 40 din O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, prevalându-se și de dispozițiile art. 23 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, referitoare la preluarea obligației fiscale. În concluzie, arată că prevederile art. 20 din O.U.G. nr. 44/2008, potrivit cărora "Titularul PFA răspunde pentru obligațiile asumate în exploatarea întreprinderii economice cu bunurile din patrimoniul de afectațiune. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanțelor, pot fi urmărite și celelalte bunuri ale debitorului. Dispozițiile art. 31, 32 și ale art. 2324 alin. (3) din C. civ. sunt aplicabile", instituie faptul că titularii persoanele fizice autorizate, întreprinderilor individuale și întreprinderilor familiale răspund pentru obligațiile asumate cu bunurile proprii, iar împrejurarea că a intervenit radierea întreprinderii individuale din registrul comerțului nu absolvă titularul de plata obligațiilor înregistrate de aceste entități. Nu în ultimul rând, referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a învederat caracterul nefondat al acestuia întrucât instanța de apel a analizat în mod temeinic și legal atât actele depuse la dosar, temeiul de drept incident, cât și situația de fapt, argumentele recurentului nefăcând dovada existenței unei motivări contradictorii ori străine de natura cauzei. IV. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018 În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare". Procedura de soluționare a recursului În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția din 6 iunie 2022 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 6 octombrie 2022, cu citarea părților. V. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este fondat pentru considerentele ce succed. Recurentul-pârât, în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., a arătat, în esență, că instanța de apel, confirmând hotărârea primei instanțe, a încălcat dispoziții imperative din Legea nr. 85/2014, respectiv art. 181 alin. (1), coroborat cu art. 38 alin. (2) lit. a) și art. 114, aplicând, totodată, greșit prevederile art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, care au conținut identic și se coroborează cu cele cuprinse în art. 2324 alin. (3) din C. civ. și cu art. 20 alin. (1) și art. 140 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. De asemenea, a susținut că instanțele de fond au calificat în mod greșit dispozițiile art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 ca fiind norma specială, derogatorie de la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, considerată ca fiind norma generală, iar această calificare juridică greșită a normelor aplicabile a condus la pronunțarea unei soluții nelegale. Deși nu se poate reține ca incident în cauză motivul de casare prevăzut de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificată în cuprinsul deciziei atacate contradictorialitatea de care se prevalează pârâtul, hotărârea fiind, în același timp, corespunzător motivată, instanța de apel expunând silogismul logico-juridic care a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de prima instanță de control judiciar, prin argumentele aduse pe această cale recurentul invocând, de fapt, o greșită interpretare și aplicare a legii - în sensul reținerii incidenței O.U.G. nr. 44/2008, în detrimentul Codului insolvenței (aspect care, însă, urmează a fi verificat în cadrul celuilalt motiv de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.) -, Înalta Curte constată că recursul este fondat. Aceasta, întrucât curtea de apel nu a soluționat corect conflictul dintre normele de drept material referitoare la condițiile în care se poate dispune ca persoana fizică titulară a întreprinderii individuale să răspundă pentru obligațiile asumate în exploatarea întreprinderii economice, în subsidiar, în cazul în care bunurile din patrimoniul de afectațiune nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanțelor, cu celelalte bunuri ale sale, în acele situații în care față de persoana fizică care organizează o asemenea întreprindere economică a fost declanșată și, mai apoi, închisă procedura de insolvență. Astfel, se reține că încălcarea legii presupune refuzul aplicării normei juridice sau interpretarea greșită unei prevederi legale. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris). Dacă interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și/sau de apel. Agenția reclamantă a învestit instanța de judecată cu o acțiune în pretenții pentru obligarea pârâtului persoană fizică, care a avut în trecut calitatea de întreprinzător, în sensul dat de art. 2 lit. e) din O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, la suportarea, din patrimoniul propriu, a sumei care a rezultat din procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/29.10.2013. Este de necontestat că atât contractul de finanțare nr. x/12.05.2011, cât și procesul-verbal mai sus menționat vizează Întreprinderea Individuală A., entitate față de care, prin încheierea din data de 6 septembrie 2016 pronunțată de judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Brașov în dosarul nr. x/2016, a fost deschisă procedura simplificată de insolvență, iar ulterior, prin sentința civilă nr. 80/sind din data de 6 februarie 2020, a aceluiași tribunal, s-a dispus, în temeiul art. 175 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, modificată, închiderea acestei proceduri judiciare și radierea debitorului din registrul comerțului. De asemenea, după cum însăși reclamanta o arată, odată ce s-a dispus radierea întreprinderii individuale din registrul comerțului, procedura de executare nu mai poate continua, ceea ce a determinat Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale să solicite aplicarea prevederilor art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, modificată, în sensul obligării persoanei fizice titulară a întreprinderii individuale să suporte pasivul rămas neacoperit. Înalta Curte constată, însă, că raportat la situația particulară a fostei întreprinderi individuale al cărui titular a fost pârâtul-recurent, recte parcurgerea procedurii de insolvență, instanța de apel a aplicat în mod greșit normele legale care permit ca, pentru obligațiile asumate în exploatarea întreprinderii economice, dacă bunurile din patrimoniul de afectațiune sunt insuficiente pentru satisfacerea creanțelor, persoana fizică titulară a întreprinderii individuale să răspundă cu celelalte bunuri ale sale, dispozițiile art. 31, 32 și ale art. 2324 alin. (3) din C. civ. aplicându-se în mod corespunzător. Aceasta, în considerarea faptului că, în conformitate cu prevederile art. 22 și 23 din O.U.G. nr. 44/2008, modificată, întreprinderea individuală nu dobândește personalitate juridică prin înregistrarea în registrul comerțului, în schimb, întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale este comerciant persoană fizică de la data înregistrării sale în registrul comerțului. Pe de altă parte, art. 5 pct. 26 din Legea nr. 85/2014, modificată, statuează că prin debitor se înțelege persoana fizică sau juridică care poate fi subiect al unei proceduri prevăzute de această lege (procedura generală, procedura simplificată, procedura falimentului și procedura de reorganizare judiciară). Totodată, art. 39 alin. (2) din aceeași lege prevede că procedura simplificată se aplică debitorilor aflați în stare de insolvență care se încadrează în una dintre următoarele categorii: a) profesioniști persoane fizice supuse obligației de înregistrare în registrul comerțului, cu excepția celor care exercită profesii liberale; b) întreprinderi familiale, membrii întreprinderii familiale; c) debitori care fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1) și îndeplinesc una dintre următoarele condiții: 1. nu dețin niciun bun în patrimoniul lor; 2. actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite; 3. administratorul nu poate fi găsit; 4. sediul social/profesional nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comerțului; d) persoane juridice dizolvate voluntar, judiciar sau de drept, anterior formulării cererii introductive, chiar dacă lichidatorul judiciar nu a fost numit sau, deși numit, mențiunea privitoare la numirea sa nu a fost înscrisă în registrul comerțului; e) debitori care și-au declarat prin cererea introductivă intenția de intrare în faliment; f) orice persoană care desfășoară activități specifice profesioniștilor, care nu a obținut autorizarea cerută de lege pentru exploatarea unei întreprinderi și nu este înregistrată în registrele speciale de publicitate; aplicarea prezentei legi față de aceste persoane nu exclude sancțiunile aplicabile pentru lipsa autorizării sau înregistrării respectivei persoane. Nu în ultimul rând, în conformitate cu dispozițiile alin. (1) al art. 181 din Legea nr. 85/2014, modificată, prin închiderea procedurii de faliment, debitorul persoană fizică va fi descărcat de obligațiile pe care le avea înainte de intrarea în faliment, însă sub rezerva de a nu fi găsit vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăți ori transferuri frauduloase; în astfel de situații, el va fi descărcat de obligații numai în măsura în care acestea au fost plătite în cadrul procedurii. Din analiza coroborată a acestor prevederi normative rezultă fără niciun dubiu că, dacă un debitor persoană fizică, care organizează o întreprindere economică fără personalitate juridică, așa cum este întreprinderea individuală, este supus procedurii simplificate de insolvență, după parcurgerea tuturor etapelor aferente pronunțându-se de către judecătorul-sindic închiderea acestei proceduri judiciare, chiar și în ipoteza nerecuperării/recuperării parțiale de către creditorii participanți la procedura concusuală a sumelor cu care au fost înscriși la masa credală (așa cum s-a întâmplat și în dosarul de insolvență care a privit debitorul A. - Întrerpindere Individuală), debitorul persoană fizică este descărcat de obligațiile pe care le avea înainte de intrarea în faliment, sub rezerva de a nu fi găsit vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăți ori transferuri frauduloase, cazuri în care, el va fi descărcat de obligații numai în măsura în care acestea au fost plătite în cadrul procedurii. Așadar, după închiderea procedurii insolvenței, creditorii nu mai pot urmări debitorul pentru creanțele anterioare deschiderii procedurii insolvenței, însă aceștia conservă acțiunile lor pentru întreaga valoare a creanțelor, împotriva codebitorilor și a fidejusorilor debitorului. Scopul avut în vedere de legiuitor pentru descărcarea de datorii a falitului scuzabil (inspirat din U.S. Bankruptcy Code, Chapter 11 - Bankruptcy Basics - the fresh new start), a fost acela de a permite debitorilor care ajung în insolvență (instalată sau iminentă) să apeleze la o procedură judiciară, deci, aflată sub controlul judecătorului-sindic, pentru a se pune sub protecția tribunalului și, în același timp, să parcurgă o procedură colectivă pentru acoperirea pasivului, iar la final, să fie descărcați de datoriile reziduale, pentru a putea, dacă mai doresc, să inițieze noi afaceri. De altfel, prin art. 3 din O.U.G. nr. 44/2008, modificată, se prevede că, în temeiul dreptului la liberă inițiativă, al dreptului la liberă asociere și al dreptului de stabilire, orice persoană fizică, cetățean român sau cetățean al unui alt stat membru al Uniunii Europene ori al Spațiului Economic European, poate desfășura activități economice pe teritoriul României, în condițiile prevăzute de lege, activitățile economice putând fi desfășurate în toate domeniile, meseriile, ocupațiile sau profesiile pe care legea nu le interzice în mod expres pentru libera inițiativă. Persoanele fizice prevăzute la art. 3 alin. (1) pot desfășura activitățile economice după cum urmează: a) individual și independent, ca persoane fizice autorizate; b) ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale; c) ca membri ai unei întreprinderi familiale (art. 4 din aceeași ordonanță). Nu în ultimul rând, atunci când legiuitorul a dorit să nu opereze o asemenea descărcare de datorii, a prevăzut-o expres, așa cum a făcut-o prin art. 164 din Legea nr. 85/2014, modificată: "În cazul în care bunurile care alcătuiesc averea unui grup de interes economic ori a unei societăți în nume colectiv sau în comandită nu sunt suficiente pentru plata creanțelor înregistrate în tabelul definitiv consolidat de creanțe, împotriva grupului sau a societății judecătorul-sindic va autoriza executarea silită, în condițiile legii, împotriva asociaților cu răspundere nelimitată sau, după caz, a membrilor, pronunțând o sentință executorie, care va fi pusă în executare de lichidatorul judiciar, prin executor judecătoresc". Este de necontestat că la dispoziția creditorilor debitorului insolvent au fost puse pârghii pentru a-și recupera, în măsura posibilului, creanțele pe care le dețin față de debitor, în acest sens creditorii putând apela atât la instituția anulării actelor sau operațiunilor frauduloase ale debitorului încheiate în dauna drepturilor lor, în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii insolvenței, cât și la cea privitoare la atragerea răspunderii pentru ajungerea în incapacitate de plată. Însă, odată ce procedura de executare colectivă a fost închisă, descărcarea de datoriile reziduale va opera în condițiile art. 181 din Legea nr. 85/2014, modificată, fără ca ulterior închiderii procedurii insolvenței să se mai poată urmări patrimoniul debitorului, persoană fizică, pentru datorii născute anterior declanșării procedurii concursuale, dispozițiile alin. (3) al art. 2324 din C. civ., care prevăd că creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului, autorizată de lege, trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale, numai dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanțelor putând fi urmărite și celelalte bunuri ale debitorului, nedeterminând o altă concluzie. Aceasta, întrucât posibilitatea urmăririi bunurilor persoanei fizice care exercită o activitate economică în mod independent într-una din formele prevăzute de O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, pentru datorii acumulate în legătură cu exploatarea întreprinderii economice, poate avea loc numai în situațiile în care nu se deschide procedura insolvenței, în acest din urmă caz Legea nr. 85/2014, modificată, aplicându-se cu prioritate. Reținând, totodată, că dispozițiile art. 20 din O.U.G. nr. 44/2008, modificată, nu au incidență în speță, de vreme ce recurentul persoană fizică nu a desfășurat activități economice ca persoană fizică autorizată, ci ca titular al unei întreprinderi individuale, după cum nu au incidență nici prevederile art. 23 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pentru că acestea au fost introduse în actualul Codul de procedură fiscală abia prin Legea nr. 295/2020, Văzând că critica referitoare la neconformitatea deciziei recurate cu interpretarea dată de instanța supremă prin decizia HP nr. 1/2016 nu este fondată, pe calea acestui mecanism de unificare a jurisprudenței statuându-se doar faptul că întreprinderea individuală, formă de activitate economică organizată de întreprinzătorul persoană fizică în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 44/2008, nu are calitatea de persoană juridică și, prin urmare, nu poate răspunde penal în condițiile prevăzute de art. 135 din C. pen., Constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 și 497 din același cod, va admite recursul pârâtului, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, care, în respectarea dispozițiilor art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. Văzând că nu se pune problema acordării cheltuielilor de judecată,