ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 612/2025

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. x/2021, reclamanta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (A.F.I.R.) a chemat în judecată pe pârâta A., solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 565.594,61 RON, reprezentând debit principal din finanțare nerambursabilă; obligarea pârâtei la plata accesoriilor în cuantum de 6.374,39 RON, calculate de la data scadenței titlului executoriu și până la data deschiderii procedurii de insolvență, respectiv 29 noiembrie 2016; obligarea pârâtei la plata obligațiilor de plată accesorii, calculate în temeiul O.U.G. nr. 66/2011, de la data de radierii debitorului persoana fizică autorizată, respectiv 13 decembrie 2019, și până la data achitării efective a debitului. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 din C. proc. civ., art. 1350 din C. civ., O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale; O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora și Normele Metodologice de aplicare a acesteia, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 875/2011; O.U.G. nr. 41/2014 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, prin reorganizarea Agenției de Plăti pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit; Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență; Codul de procedura fiscală; contractul de finanțare nr. x din 25 iulie 2010; procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare înregistrat la A.F.I.R. sub nr. x din 24 martie 2016. La data de 21 mai 2021, pârâta A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorul 1 București și, în consecință, a solicitat declinarea cauzei în favoarea Tribunalului București. A mai invocat excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii și, în temeiul art. 40 din C. proc. civ., respingerea cererii de chemare în judecată, ca lipsită de interes. Prin sentința civilă nr. 6908 din 21 iulie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată de pârâtă prin întâmpinare, și a declinat soluționarea cauzei Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 13 septembrie 2021, sub nr. x/2021.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 910 bis din 3 iunie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția lipsei de interes, ca neîntemeiată, a admis cererea formulată de reclamanta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, în contradictoriu cu pârâta A., a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 565.594,61 RON, reprezentând debit principal din finanțare nerambursabilă, precum și la plata accesoriilor în cuantum de 6.374,39, calculate de la data scadenței titlului executoriu și până la data deschiderii procedurii insolventei (29.11.2016), precum și la plata accesoriilor calculate în temeiul O.U.G. nr. 66/2011, de la data radierii debitorului întreprindere individuală (13.12.2019) și până la data achitării efective a debitului și, pe cale de consecință, a luat act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 933A din 23 iunie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - pârâtă A., în contradictoriu cu intimata - reclamantă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, împotriva sentinței civile nr. 910 bis din 3 iunie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a III a civilă. A respins cererea apelantei - pârâte de obligare a intimatei - reclamante la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 933 din 23 iunie 2023 a Curții de Apel București a declarat recurs pârâta A., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. Aceasta a invocat incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Sub un prim aspect, recurenta susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din C. civ., privind aplicarea legii civile în timp. În acest sens, arată că instanța și-a construit întreg raționamentul juridic pe baza versiunii actualizate a art. 181 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, deși aceasta este în vigoare începând cu data de 17 iulie 2022. În cauză, este aplicabilă forma în vigoare la data deschiderii procedurii insolvenței debitoarei I.I. A., respectiv data de 29 noiembrie 2016. Această formă este în concordanță cu definiția de la art. 5 alin. (1) pct. 26 din Legea nr. 85/2014 potrivit cu care, "debitor este persoana fizică sau juridică care poate fi subiect al unei proceduri prevăzute de prezenta lege." De asemenea, recurenta arată că și art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 a suferit modificări, iar instanța de apel nu a ținut cont de versiunea aplicabilă speței, respectiv cea din 24 martie 2016, când s-a născut obligația izvorâtă din Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 24 martie 2016. Această variantă legislativă diferențiază, în mod clar și expres, ipoteza în care persoana fizică răspunde, în completare, cu întreg patrimoniul, de ipoteza în care persoana fizică este supusă procedurii de insolvență, rezultând că, în acest din urmă caz, nu mai este aplicabil art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, ci dispozițiile speciale privind procedura insolvenței. Aplicând o altă versiune a legii, hotărârea pronunțată prin care se constată că cele două ipoteze puse în discuție dau expresie aceluiași principiu, conform căruia persoana fizică poate să răspundă nelimitat, chiar și după deschiderea procedurii de insolvență, este nelegală. Recurenta arată că procedura insolvenței debitoarei I.I. A., care s-a desfășurat în perioada 29 noiembrie 2016 - 13 decembrie 2019, nu poate genera alte efecte juridice (printre care se regăsește și descărcarea debitoarei de obligațiile pe care le avea înainte de intrarea în insolvență) decât cele prevăzute de legea în vigoare la data producerii faptului generator de efecte juridice: intrarea în insolvență. Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 24 martie 2016 (actul administrativ unilateral din care izvorăște pretinsa creanță a intimatei A.F.I.R.) este supus normelor în vigoare la data emiterii sale - inclusiv acelor norme care reglementează modalitățile de răspundere a debitorului obligației izvorâte din respectivul act. Mai mult, varianta art. 181 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, avută în vedere de către instanța de apel, a intrat în vigoare după declanșarea procesului, astfel că nu putea fi aplicată unui fapt anterior acestuia. În al doilea rând, recurenta apreciază că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 181 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 4 pct. 3 din Legea nr. 85/2014 și a aplicat eronat prevederile art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008. Prioritar, aceasta arată că instanța a reținut, în mod corect, că întreprinderea individuală nu are personalitate juridică, aspect important întrucât acest regim juridic determină condițiile răspunderii civile. Cu toate acestea, prin decizia recurată, s-a reținut că întreprinderea individuală este recunoscută ca entitate distinctă, ceea ce este nelegal. Nu există nicio ipoteză prevăzută de lege în care să fie prevăzute/recunoscute două entități distincte, respectiv întreprinderea individuală și persoana fizică. Dimpotrivă, indiferent de ipoteza supusă analizei, există întotdeauna o singură entitate sau, altfel spus, un singur subiect de drept, care poate intra în raporturi juridice, și aceasta este persoana fizică. Această susținere este în concordanță cu dispozițiile art. 22 și art. 23 din O.U.G. nr. 44/2008. În sprijinul acestei afirmații, recurenta a citat parte din conținutul Deciziei nr. 1/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, apreciind că aspectele privind regimul juridic al întreprinderii au fost tranșate prin această decizie. Astfel, s-a statuat că analiza trebuie rezumată doar la persoana fizică, titulară de drepturi și obligații civile, privite ca o singură persoană, neexistând o persoană juridică/entitate separată, care să răspundă patrimonial, urmând a se ține cont de prevederile speciale din legea insolvenței. Recurenta consideră că nu există nicio prevedere legală care să limiteze posibilitățile de răspundere doar la o anumită parte a masei patrimoniale, în cadrul procedurii de insolvență, astfel încât reținerile instanței de apel în acest sens nu au temei legal. De asemenea, nu există nicio prevedere legală care să limiteze efectul descărcării de obligații, prevăzut la art. 181 din Legea nr. 85/2014, în sensul sugerat de instanță. Dimpotrivă, odată stabilit faptul că debitorul obligațiilor asumate, aflat în stare de insolvență, este persoană fizică, rezultă clar că pot fi urmărite toate bunurile acestuia, pe parcursul procedurii de insolvență, întrucât Legea nr. 85/2014 reglementează procedura insolvenței debitorului persoană fizică și nu procedura insolvenței întreprinderii individuale. În acest sens, instanța de apel trebuia să se raporteze nu doar la prevederile art. 181 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ci și la cele ale art. 2 pct. 26 și art. 39 alin. (2) din același act normativ. Prin decizia recurată, s-a reținut că nu rezultă că au fost avute în vedere și bunurile personale ale persoanei fizice în vederea recuperării creanței. Recurenta apreciază că, prin această susținere, instanța a admis că, în cadrul procedurii insolvenței, intimata A.F.I.R. putea să urmărească și bunurile din afara patrimoniului de afectațiune, neexistând nicio dispoziție contrară, însă reclamanta nu a valorificat acest drept. În consecință, contrar celor reținute de către instanța de apel, dispozițiile art. 181 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, norma specială, derogatorie, și cele ale art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 nu dau expresia aceluiași principiu. Prin urmare, în situația specială și excepțională în care persoana fizică este supusă procedurii simplificate reglementate de Legea nr. 85/2014, regulile acesteia din urmă se vor aplica cu prioritate. Recurenta susține că instanța de apel a reținut eronat că, dacă legea s-ar interpreta în sensul propus de pârâtă, ar însemna că această răspundere subsidiară poate fi înlăturată de către debitor prin simpla recurgere la procedura insolvenței. În opinia sa, un astfel de raționament echivalează cu lipsirea procedurii insolvenței de orice utilitate și finalitate, întrucât, în ipoteza deschiderii procedurii cu descărcare de obligații, aceasta nu ar avea niciun efect diferit sau suplimentar față de o procedură obișnuită de executare silită, în cadrul căreia creditorii pot să-și valorifice creanțele prin urmărirea bunurilor debitorului, respectând ordinea maselor patrimoniale. Prin urmare, decizia recurată încalcă principiul de bază reglementat de dispozițiile art. 4 pct. 3 din Legea nr. 85/2014 potrivit cu care această lege urmărește să asigure o procedură de prevenire a insolvenței și o insolvență eficientă, de natură a duce la descărcarea de obligații. Or, descărcarea nu poate să opereze decât prin stingerea obligației respective. Recurenta consideră că tocmai aceasta este diferența dintre ipoteza închiderii procedurii insolvenței și cea a simplei radieri a debitorului din Registrul Comerțului. Fiind ipoteze diferite, este greșită susținerea instanței de apel în sensul că simpla recurgere la procedura insolvenței nu poate înlătura răspunderea subsidiară prevăzută de art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, întrucât aceasta din urmă ar fi ineficientă. Conchide că aplicarea art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 în detrimentul dispozițiilor imperative ale Legii nr. 85/2014 echivalează cu o încălcare gravă a principiilor și a rațiunii procedurii de insolvență. În finalul cererii de recurs, recurenta prezintă practica judiciară pe care o consideră relevantă cauzei, respectiv decizia civilă nr. 2125 din 20 octombrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, din care citează paragrafele care, în opinia sa, îi confirmă punctul de vedere. Pentru toate aceste argumente, recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată la data de 3 iunie 2024, intimata Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei recurate ca fiind legală și temeinică. În motivarea acesteia, intimata a arătat că nu există niciun conflict în timp al dispozițiilor legale și că persona fizică ce desfășoară o activitate independentă, chiar dacă nu are personalitate juridică, este privită totuși ca o entitate distinctă, cu obligații diferite care, în cazul radierii sale, se transmit către persoana fizică.

Procedura în fața instanței de recurs Prin rezoluție, a fost fixat termen la data de 6 februarie 2025 pentru soluționarea recursului declarat de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 933A din 23 iunie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 6 februarie 2025 când instanța, având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea la data de 20 februarie 2024 și apoi la data de 6 martie 2025. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Litigiul are ca obiect solicitarea A.F.I.R. ca pârâta persoană fizică să restituie debitul de 670.073 RON și accesorii, constatat prin procesul-verbal încheiat la data de 24.03.2016 pentru nerespectarea de către pârâta-întreprindere individuală a obligațiilor legale și contractuale asumate prin contractul de finanțare din 15.07.2010 încheiat în baza Programului național de Dezvoltare Rurală 2007-2013. Împotriva debitoarei A. (în prezent, A. Întreprindere Individuală s-a deschis procedura insolvenței, reclamanta s-a înscris la masa credală recuperând suma de 54.479 RON. Pentru diferență, s-a îndreptat în litigul pendinte împotriva persoanei fizice solicitând ca aceasta să răspundă patrimonial cu bunurile proprii. Instanța de fond a admis acțiunea, reținând că titularul întreprinderii individuale răspunde pentru obligațiile asumate prin contract cu bunurile proprii, potrivit art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 și art. 1350 C. civ., neavând relevanță faptul că a intervenit radierea întreprinderii individuale din Registrul Comerțului. La rândul său, instanța de apel a validat soluția primei instanțe, reținând că în situația în care patrimoniul de afectațiune, astfel cum este definit de art. 30 C. civ., nu este suficient pentru stingerea obligațiilor, persoana fizică răspunde cu restul bunurilor pe care le are în patrimoniu. În urma procedurii falimentului întreprinderii individuale doar aceasta este descărcată de obligațiile neachitate, nu și persoane fizică, care răspunde în mod subsidiar. În acest sens a apreciat că art. 181 alin. (1) din Legea nr. 85/2004 nu derogă de la art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 și că răspunderea subsidiară nu se stinge odată cu dispariția patrimoniului de afectațiune, iar radierea întreprinderii individuale duce la transferul obligațiilor către patrimoniul persoanei fizice, nu la stingerea lor. Prima critică supune analizei instanței de recurs, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., modalitatea în care instanțele devolutive au făcut aplicarea dispozițiilor art. 6 C. civ. în ceea ce privește conținutul normei de drept substanțial aplicabilă raportului juridic dedus judecății. Astfel, se susține că normele în vigoare la data nașterii raportului juridic obligațional, considerat a fi data întocmirii, de către autoritatea de reglementare, a procesului-verbal de constatare nereguli, 24.03.2016, respectiv data deschiderii procedurii de insolvență, 29.11.2016, erau diferite de cele pe care instanțele devolutive și-au întemeiat raționamentul juridic și soluția. Astfel, potrivit art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, în forma în vigoare la 24.03.2016:, Persoana fizică titulară a întreprinderii individuale răspunde pentru obligațiile sale cu patrimoniul de afectațiune, dacă acesta a fost constituit, și, în completare, cu întreg patrimoniul, iar în caz de insolvență, va fi supusă procedurii simplificate prevăzute de Legea nr. 85/2006, cu modificările ulterioare"; pe când forma aplicată de instanțe, în vigoare începând cu data de 17.01.2017, are următorul conținut: "Persoana fizică titulară a întreprinderii individuale răspunde pentru obligațiile asumate în exploatarea întreprinderii economice cu bunurile din patrimoniul de afectațiune. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanțelor, pot fi urmărite și celelalte bunuri ale debitorului. Dispozițiile art. 31, 32 și ale art. 2.324 alin. (3) din C. civ. sunt aplicabile." De asemenea, art. 181 alin. (1) din Legea insolvenței nr. 85/2014 avea, la data deschiderii procedurii insolvenței pârâtei, următoarea formă: "Prin închiderea procedurii de faliment, debitorul persoană fizică va fi descărcat de obligațiile pe care le avea înainte de intrarea în faliment, însă sub rezerva de a nu fi găsit vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăți ori transferuri frauduloase; în astfel de situații, el va fi descărcat de obligații numai în măsura în care acestea au fost plătite în cadrul procedurii. La data judecării acestei cauze, art. 181 din Legea nr. 85/2014 modificat prin Legea nr. 216/2022 dispune în sensul că:,,(1)Prin închiderea procedurii de faliment, debitorul profesionist persoană fizică va fi descărcat de obligațiile neachitate. (1 1 ) În cazul în care debitorul profesionist persoană fizică a fost condamnat pentru bancrută frauduloasă nu se aplică prevederile alin. (1). (1 2 ) În cazul în care, pe parcursul procedurii, s-a constatat definitiv efectuarea unor plăți ori transferuri frauduloase, debitorul profesionist persoană fizică va fi descărcat de obligații numai în măsura în care acestea au fost plătite în cadrul procedurii." Critica este fondată. Astfel, potrivit art. 6 alin. (2) C. civ., actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor. În cauza de față, legea aplicabilă obligațiilor rezultate din contract este cea de la momentul încheierii acestuia, iar legea aplicabilă răspunderii izvorâte din încălcarea unor obligații legale este cea de la data săvârșirii faptelor ilicite. Instanțele de fond au aplicat în mod greșit dispozițiile art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 în forma în vigoare după modificările intervenite la data de 17.01.2017 și nu în forma anterioară, susceptibilă de o interpretare diferită de cea a normei actuale. Astfel, dacă în prezent se dispune expres în sensul că, în situația în care bunurile din patrimoniul de afectațiune nu sunt suficiente, pot fi urmărite și celelalte bunuri ale debitorului potrivit art. 31, 32 și 2324 alin. (3) C. civ., în formularea anterioară, persoana răspunde cu patrimoniul de afectațiune și în completare cu întreg patrimoniu, iar în caz de insolvență, potrivit procedurii simplificate reglementate de Legea nr. 85/2006 (s.n. Legea nr. 85/2014). Prezența conjuncției coordonatoare adversative "iar" impune o analiză a raportului dintre cele două norme aplicabile în situația în care debitoarea întreprindere individuală a intrat în insolvență. Astfel recurenta a susținut că teza a II-a a art. 26, cea care trimite la legea insolvenței, derogă de la teza I, combătând, astfel, considerentele instanței de apel care a susținut că dau expresie aceluiași principiu potrivit căruia, după finalizarea insolvenței, se sting doar obligațiile din patrimoniul de afectațiune, astfel că datoria rămasă se transferă asupra bunurilor proprii ale debitorului. Or, această aserțiune a instanței se bazează exclusiv pe interpretarea formei actuale a art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 și nu pe cea în vigoare la data încălcării obligațiilor. Pe de altă parte, este de reținut că, potrivit art. 181 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 în forma aplicabilă la data deschiderii procedurii, prin închiderea procedurii de faliment debitorul persoană fizică este descărcat de obligațiile pe care le avea înainte de intrarea în faliment. Prin urmare, chestiunea ce se impune a fi rezolvată este dacă dispozițiile din legea insolvenței sunt derogatorii de la cele ale art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 sau le complinesc. De vreme ce instanța de apel nu s-a raportat, în această analiză, la textele corect aplicabile, din perspectiva succesiunii temporale a legilor, în recurs nu se poate statua pentru prima dată asupra modului corect de interpretare întrucât s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicție. Această situație impune admiterea recursului în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea deciziei recurate, potrivit art. 497 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Cu ocazia rejudecării, se va avea în vedere faptul că, prin Decizia nr. 57/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, au constituit obiect de interpretare dispozițiile art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 182/2016, coroborat cu prevederile art. 181 din Legea nr. 85/2014 în forma anterioară modificării prin Legea nr. 216/2022. Deși nu vizează forma O.U.G. nr. 44/2008 aplicabilă în cauză, urmează a se analiza dacă raționamentul care susține soluția (par. 109-115) poate fi preluat mutatis mutandis în verificarea raportului dintre cele două norme deopotrivă incidente în cauză. Față de cele mai sus reținute privitor la motivul de casare incident, cea de-a doua critică nu va mai fi analizată, urmând ca instanța de rejudecare să aibă în vedere afirmațiile recurentei formulate în susținerea acestei critici prin raportare la norma aplicabilă temporal și la dezlegările ce pot fi preluate din decizia de unificare, atunci când va statua dacă reclamanta se poate îndrepta, pe cale separată, împotriva persoanei fizice care ar prelua obligația fiscală, pentru recuperarea debitului rezultat din încălcarea obligațiilor contractuale și legale în situația particulară în care față persoana întreprindere individuală s-a derulat și finalizat, anterior, procedura insolvenței, iar patrimoniul de afectațiune s-a stins. PENTRU ACESTE MOTIVE,