ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1168/2022

Ședința publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 26 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Asocierea B. SpA și C. S.R.L., prin lider al asocierii B. Spa, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.170.251,01 RON, cu titlu de daune interese pentru repararea prejudiciului adus reclamantei prin neîndeplinirea obligațiilor contractuale, precum și a dobânzii penalizatoare aferente acestei sume, calculate începând cu 11 ianuarie 2016 și până în momentul plății efective.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350 C. civ., art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința nr. 456/C/2019 din 6 noiembrie 2019, Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Asocierea B. SpA și C. S.R.L. prin lider al asocierii B. SpA și. în consecință:

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.170.251,01 RON, cu titlul de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs reclamantei prin neîndeplinirea obligațiilor decurgând din contractul de furnizare lucrare nr. x din 15.03.2012.

A obligat pârâta să plătească dobânda penalizatoare calculată la această sumă, începând cu data punerii în întârziere - 11.01.2016 și până la data plății efective a sumei datorate.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 135.395,59 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta Asocierea B. SpA și C. S.R.L. prin lider al asocierii B. SpA, solicitând admiterea apelului, anularea sentinței civile nr. 456/C/2019 ca nelegală și netemeincă și, în rejudecarea fondului, respingerea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată de intimată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 235/2020 din 21 iulie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a Civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de Asocierea B. SpA și C. S.R.L., prin lider al asocierii B. SpA împotriva sentinței nr. 456/C/2019, pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2017 și a obligat apelanta la plata cheltuielilor de judecată ale intimatei A. Spa, Sucursala București în sumă de 8.190,61 Ron.

Împotriva deciziei instanței de apel, pârâta Asocierea B. SpA și C. S.R.L. prin lider al asocierii B. Spa a formulat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei recurate nr. 235/2020 și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel -Curtea de Apel Alba Iulia; cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate cu prezentul proces.

În motivare, recurenta a arătat că își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1350 C. civ. cu privire la angajarea răspunderii contractuale, arătând că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale cu privire la culpă și prejudiciu.

Sub aspectul temeiniciei motivelor de recurs, autoarea recursului subliniază că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile referitoare la culpa recurentei și la întinderea prejudiciului.

În acest sens, afirmă că vinovăția este o condiție necesară pentru antrenarea răspunderii, însă, cu privire la existența acestei condiții în cadrul unei răspunderi contractuale, este imperios necesară dovedirea culpei sau vinovăției debitorului, atunci când obligațiile contractuale nu sunt executate sau sunt executate neconform. Mai arată că existența acestei condiții se desprinde din prevederile art. 1547 din C. civ. (2009), acesta stabilind expres că debitorul va fi obligat să repare prejudiciul cauzat cu intenție sau din culpă.

În cadrul acestei răspunderi contractuale, arată că există două direcții de analiză în ceea ce privește culpa, și anume situația neexecutării unei obligații contractuale, situație pentru care culpa, conform dispozițiilor art. 1548 C. civ. se prezumă și situația unei neexecutări conforme, caz în care creditorul trebuie să dovedească faptul că executarea a fost neconformă, aspect care a condus la eventualele consecințe și prejudicii ulterioare.

Cu referire la situația de fapt a speței, recurenta subliniază faptul că reclamanta a prezentat în fața instanței o executare neconformă a obligațiilor asumate de recurentă, și nicidecum o neexecutare, fapt ce naște proba neconformității în sarcina acesteia.

În ceea ce privește dispozițiile referitoare la prejudiciu, arată că legislația prevede că debitorul poate fi obligat la repararea acestuia, atât timp cât întinderea lui se poate stabili cu exactitate, însă, în situația unei executări neconforme a obligației, prejudiciul trebuie raportat, în primul rând, la neconformitățile săvârșite de autorul faptei.

Mai arată că interpretarea eronată a dispozițiilor referitoare la prejudiciu reiese, în primul rând, din faptul că instanța de apel a apreciat de plano certitudinea prejudiciului pretins de reclamantă, fără ca întinderea acestuia să fi fost cel puțin justificată de către partea care o invocă.

Recurenta susține că a arătat în repetate rânduri, atât în fond, cât și în apel, că neconformitățile constatate trebuiau a fi apreciate în contextul tuturor deficiențelor apărute la tronsonul de autostradă, iar nu parțial, la fragmentul asupra căruia aceasta a realizat lucrări.

Cu referire la aspectele invocate în susținerea cererii, recurenta arată că, astfel cum susține și reclamantul în cererea de chemare în judecată, lucrările au fost executate în perioada 2012-2013, fără a exista obiecțiuni cu privire la calitatea lucrărilor ori la modul de execuție al acestora.

În acest sens, arată că, la 18 martie 2013, astfel cum reiese din documentele aflate la dosarul cauzei, recurenta-pârâtă a finalizat în totalitate lucrările ce făceau obiectul contractului nr. x și a trimis către societatea A. o scrisoare prin care a informat-o despre acest aspect.

Mai mult decât atât, arată că lucrările au fost recepționate atât de către A., prin efectuarea plăților rezultate din contract, cât și de către antreprenorul general D., fapt dovedit prin darea în funcțiune a porțiunii de autostradă ce a făcut obiectul contractului de subantrepriză, împrejurare care, în opinia recurentei, dovedește faptul că reclamanta împreună cu antreprenorul general au verificat lucrările executate și au considerat că autostrada, inclusiv viaductul, sunt corespunzătoare traficului.

Cu toate acestea, arată că, la 3 octombrie 2014, după o perioadă de mai bine de un an de la finalizarea lucrărilor, reclamanta a comunicat recurentei o notă tehnică prin care i-a adus la cunoștință faptul că lucrările au fost executate necorespunzător, solicitând remedierea acestora de urgență, cu toate că, pe parcursul executării, plățile erau efectuate cu regularitate și numai în urma verificării calității lucrărilor executate.

Mai mult, recurenta arată că aspectele sesizate de către reclamantă puteau fi observate cu ocazia verificării calității lucrărilor.

În cele ce urmează, recurenta relatează modul în care a înțeles să răspundă solicitării reclamantei, precum și acțiunile întreprinse în acest scop.

Totodată, învederează că, la 11 ianuarie 2016, a primit o nouă adresă de la societatea A. prin care i se solicita plata cheltuielilor înaintate de aceasta pentru reparațiile presupuselor nereguli în execuție, defecțiuni care, conform susținerilor reclamantei, ar fi fost cauzate de neexecutarea corespunzătoare a lucrărilor de către recurentă.

Recurenta susține că nu a înțeles să plătească aceste sume, considerând, pentru motivele arătate, că neconformitățile ce au fost constatate nu îi sunt imputabile.

Prin urmare, în lipsa unei culpe din partea sa în executarea contractului, consideră că daunele interese nu sunt întemeiate.

Totodată, arată că, așa cum a susținut și în fața instanțelor inferioare, cererea pârâtei nu poate fi admisă.

Detaliind, recurenta arată că, încă de la început, a susținut faptul că nu se poate aprecia, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, culpa sa în totalitatea neregulilor sesizate de antreprenorul general la lucrarea realizată, în considerarea faptului că lucrările contractate de recurentă au fost realizate după ce reclamanta a edificat pilonii podului, de a căror corectă executare reclamanta este singura responsabilă, deficiențele constatate de reclamanta fiind tocmai crăpăturile apărute la acești piloni.

În continuare, recurenta redă cu lux de amănunte tot contextul în care a fost construit tronsonul de autostradă, arătând că, deși a expus instanței tot acest context, instanța s-a limitat la a aprecia ca fiind pertinentă și concludentă expertiza tehnică realizată în cauză de expertul E., expertiză care s-a bazat tot pe opiniile subiective ale experților desemnați de către reclamantă, întrucât o altă modalitate nu a existat, lucrările fiind remediate de reclamantă.

Mai arată că, asemenea instanței de fond, și instanța de apel a apreciat că, din înscrisurile atașate, reiese în mod cert culpa recurentei, nefăcând nicio mențiune despre concluziile raportului de expertiză realizat de C.N.A.D.N.R., autoritate obiectivă în raport de aspectele invocate în cerere.

Recurenta afirmă că, deși defecțiunile pe care reclamanta le invocă au fost pe alocuri constatate și de această autoritate, cauzele producerii fisurilor și a tuturor neconformităților au fost cu totul altele decât cele pretins dovedite de reclamantă.

Totodată, arată că instanța de apel se limitează în a concluziona faptul că recurenta nu și-a dovedit nevinovăția ori lipsa caracterului cert al prejudiciului când, în realitate, sarcina probei în acest dosar revenea reclamantei A..

Mai arată că, atât în fața instanței de fond, cât și în apel, a invocat faptul că expertiza realizată în cauză nu poate fi edificatoare în stabilirea atât a culpei, cât și a certitudinii prejudiciului, expertul desemnat limitându-se la a aprecia ca fiind întemeiate concluziile inserate de experții reclamantei în expertizele extrajudiciare.

În susținerea lipsei caracterului cert al prejudiciului, recurenta susține că a invocat în mod expres adresa din 26.09.2014 trimisă de antreprenorul general către reclamantă, prin care aceasta este ținută responsabilă de realizarea defectuoasă a mai multor lucrări. În continuare, recurenta redă disfuncționalitățile semnalate de către antreprenorul general în ceea ce privește viaductul, afirmând că, parte din aceste disfuncționalități la viaduct, în niciun caz nu i se datorează.

Mai arată că aceste nereguli constatate sunt în deplină concordanță cu concluziile comunicate de către C.N.A.D.N.R. referitoare la executarea necorespunzătoare a stratului de impermeabilizare la asfalt, aspect care nu se datorează culpei sale.

În continuare, recurenta arată că ceea ce dorește să demonstreze prin această adresă este faptul că, la viaduct, au fost semnalate, pe de o parte, fracturile care există la anumite pile și, pe de altă parte, lucrările executate necorespunzător la trotuare, în special la stratul de asfalt. În acest context, arată că reclamanta a înțeles să solicite prin cererea de chemare în judecată, atât cheltuielile efectuate cu remedierea defecțiunilor la pilonii viaductului, dar și cheltuielile efectuate cu privire la reparația fisurilor de la trotuare și refacerea stratului de impermeabilizare și a stratului de asfalt, aspecte care nu au niciun fel de legătură cu obiectul contractului încheiat de recurentă și cu lucrările efectuate de aceasta.

Recurenta afirmă că, deși a arătat aceste aspecte, instanța nu a înțeles să țină seama, considerând că trebuie să acopere și prejudiciul constând în cheltuielile efectuate cu reparațiile la stratul de impermeabilizare și stratul de asfalt.

Mai arată că a demonstrat faptul că, prin contractul de lucrări de reparații angajate de către reclamantă, un număr de 5 puncte dintre cele enumerate nu au nicio legătură cu obligațiile ce îi revin în privința executării lucrărilor și că nu îi pot fi imputate.

A mai arătat de asemenea că, în lipsa unui deviz întocmit în condițiile legii, respectiv, identificarea lucrării, cuantificare manoperă, cuantificare materiale, nu poate fi stabili un prejudiciu cert.

În ceea ce privește expertul desemnat în cauză, recurenta arată că acesta s-a mărginit doar să susțină că materialele din facturile atașate cererii de chemare în judecată au fost folosite pentru realizarea reparațiilor, deși nu a existat niciun deviz care să cuantifice cantitatea de materiale necesară pentru realizarea unei astfel de lucrări.

Autoarea prezentului demers judiciar mai arată că, pe de altă parte, multe din materialele din facturi sunt materiale de hidroizolație care servesc lucrărilor de impermeabilizare și care nu au nicio legătură cu lucrările realizate de recurentă, fiind evident că reclamanta a dorit să pună în sarcina sa toate cheltuielile efectuate cu remedierile disfuncționalităților, chiar dacă acestea nu i se datorau.

În încheiere, recurenta subliniază că instanța nu a ținut cont de niciunul din aceste aspecte, constatând că prejudiciul este dovedit și cert.

Față de considerentele menționate anterior, recurenta reiterează solicitarea de admitere a cererii de recurs, casarea deciziei nr. 235/2020 și trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curții de Apel Alba Iulia.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 9 februarie 2021, așa cum atestă dovada de înmânare aflată la dosar, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante.

Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de instanță din oficiu, constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pornind de la aceste dispoziții legale, instanța supremă apreciază că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, deși autoarea recursului și-a întemeiat demersul judiciar pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, aceasta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să se circumscrie cel puțin unui motiv de casare dintre cele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În concret, analizând cele susținute în memoriul de recurs, se constată că, deși recurenta a susținut faptul că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 1350 C. civ. privind răspunderea contractuală, în realitate, norma de drept material pretins a fi fost încălcată de instanța de apel a fost invocată pur formal, criticile formulate în susținere vizând exclusiv chestiuni de fapt, de apreciere a probatoriului, de temeinicie (așa cum învederează chiar și recurenta), care nu mai pot face obiectul cenzurii instanței de recurs, știut fiind că recursul este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă (nu conduce la o nouă judecată în fond), prin care se asigură exclusiv un control de legalitate asupra hotărârii judecătorești atacate.

Astfel, în realitate, argumentele dezvoltate de recurentă urmăresc reaprecierea probei cu expertiza în construcții și a probei cu înscrisuri (note tehnice, procese-verbale de recepție), în vederea stabilirii unei alte situații de fapt, contrare celei reținute de instanța de apel, cu privire la partea culpabilă pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale, precum și cu privire la întinderea prejudiciului și caracterul cert al acestuia.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrare, prin reevaluarea situației de fapt, așa cum, în realitate, urmărește recurenta.

Totodată, instanța de recurs constată că aceleași argumente au fost dezvoltate integral și prin memoriul de apel. Or, prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor ei, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată și dezvoltarea motivelor de nelegalitate. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, susținerile recurentei nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de apel, deși recursul nu are caracter devolutiv.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă Asocierea B. SpA și C. S.R.L., prin lider al Asocierii B. SpA, împotriva deciziei nr. 235/2020 din 21 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă Asocierea B. SpA și C. S.R.L., prin lider al Asocierii B. SpA, împotriva deciziei nr. 235/2020 din 21 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 mai 2022.