ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1714/2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, secția civilă, la data de 20 noiembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E. S.R.L. și F. S.R.L., a solicitat instanței obligarea pârâților, în solidar, la plata despăgubirilor în cuantum de 485.836 RON, reprezentând dobânzi și penalități de întârziere, calculate la debitul în cuantum de 465.110 RON, prejudiciu rezultat din săvârșirea de către pârâți a infracțiunii de evaziune fiscală.

Prin sentința civilă nr. 1287 din 03 martie 2020, Judecătoria Cluj-Napoca, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâți prin întâmpinare, și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată având ca obiect acțiune în răspundere civilă delictuală în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă.

Prin sentința civilă nr. 405 din 18 septembrie 2020, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentința civilă nr. 1656 din 04 noiembrie 2020, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă; a constatat ivit conflictul negativ de competență; a dispus sesizarea Curții de Apel Cluj pentru soluționarea conflictului negativ de competență; a dispus suspendarea cauzei până la soluționarea conflictului de competență.

Prin sentința civilă nr. 146 din 14 decembrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a stabilit competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Cluj

Prin sentința civilă nr. 290 din 28 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea civilă formulată de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E. S.R.L., F. S.R.L.; a obligat reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, la plata în favoarea pârâtului A. a sumei de 47.620 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de onorariu avocațial.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia civilă nr. 249 A din 23 septembrie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, împotriva sentinței civile nr. 290 din 28 aprilie 2021 a Tribunalului Cluj.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 249 A din 23 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 09 noiembrie 2021, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2.

II.1. Motivele de recurs

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, desființarea deciziei atacate, iar, în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată, ori diminuarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat până la o sumă pe care instanța o va aprecia ca fiind rezonabilă raportat la complexitatea cauzei, invocând incidența motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, a arătat că instanța de apel a validat soluția instanței fondului, potrivit căreia devin relevante dispozițiile art. 27 C. proc. pen., care stipulează cazurile de soluționare a acțiunii civile la instanța civilă, și analizând cele 6 ipoteze edictate de legiuitor, a constatat că niciuna dintre acestea nu este incidentă în prezenta cauză.

Totodată, a susținut că instanța de apel a preluat în totalitate și motivația referitoare la incidența deciziei nr. 282 din 07 mai 2019 a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 22 alin. (3) teza a II-a C. proc. pen., fără a prezenta propriile argumente, deși din cuprinsul deciziei forului constituțional rezultă o situație diferită de cea din prezenta speță, și anume aceea referitoare la posibilitatea de a reveni asupra renunțării la calea de obținere a reparării prejudiciilor suferite prin săvârșirea infracțiunii pentru a formula o acțiune civilă distinctă la instanța civilă competentă.

Or, în speță, recurentul-reclamant nu a renunțat la repararea prejudiciului, pentru a formula o acțiune civilă în fața instanței civile, având în vedere că instanța penală a lăsat în parte nesoluționată latura civilă în ceea ce privește accesoriile.

Așadar, în mod greșit, instanța de apel a reținut incidența deciziei Curții Constituționale, potrivit căreia o dată exprimată opțiunea părții vătămate în favoarea uneia dintre căile de recuperare a prejudiciului (în cadrul procesului penal sau separat pe calea unei acțiuni civile) nu este posibilă renunțarea la calea exercitată inițial.

Contrar celor arătate în decizia recurată, instanța penală s-a pronunțat în ceea ce privește debitul principal, nu și asupra accesoriilor solicitate, situație ce se circumscrie parțial în ipoteza prevăzută de art. 27 alin. (2) C. proc. pen., care nu face distincție între diferite moduri în care ar rămâne definitivă hotărârea instanței, relevant fiind ca instanța să fi lăsat nesoluționată latura civilă.

Or, în speță, instanța penală nu s-a pronunțat nici în sensul respingerii cererii privind accesoriile, nici în sensul admiterii cererii, fiind evident că latura civilă a rămas în parte nesoluționată, făcând trimitere la sentința penală nr. 215/2018, prin care s-a admis integral acțiunea, apreciindu-se că responsabilitatea achitării întregului prejudiciu cu care Statul Român s-a constituit parte civilă - 16.592.359 RON revine inculpatului, coinculpaților și părților responsabile civilmente, inclusiv în ceea ce privește accesoriile prevăzute de Codul de procedură fiscală, solicitate prin adresa nr. x/07.09.2016, depusă la dosarul cauzei.

Prin urmare, deveneau aplicabile dispozițiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen., Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală avea legitimitatea de a solicita pe cale civilă repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune pentru partea privind accesoriile, sens în care a solicitat desființarea deciziei recurate și pronunțarea unei noi hotărâri prin care să fie admisă integral acțiunea civilă, în sensul obligării inculpatului, coinculpaților și părților responsabile civilmente, la plata despăgubirilor reprezentând accesoriile fiscale prevăzute de art. 119 Codul de procedură fiscală calculate până la data plății efective.

În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., a arătat că instanța poate să cenzureze aceste cheltuieli și să le stabilească într-un cuantum rezonabil, întrucât nu a fost justificată necesitatea plății onorariului într-un cuantum atât de mare. Cu toate acestea, instanța de apel în mod nelegal a apreciat că aceste cheltuieli sunt rezonabile fiind în acord cu ghidul orientativ de stabilire a onorariilor avocațiale, încălcând astfel dispozițiile art. 451 C. proc. civ.

Făcând trimitere la cauza Cornelia Popa c. României, relativ la contractul de asistență juridică, a arătat că nu se justifică obligarea Statului Român la plata integrală a cheltuielilor de judecată în condițiile în care nu a fost depusă o detaliere a plății sumei, împrejurare în raport de care nu se poate stabili dacă suma menționată reprezintă costurile necesare derulării litigiului.

Or, facturile trebuiau să cuprindă detaliat numărul de ore necesar pentru pregătirea, studiul dosarului, al actelor de la arhivă, documentarea, etc., prețul/ora ș.a., nefiind corect să se factureze cheltuieli pentru aceleași servicii (documentare, studiu dosar, pregătire pentru sustinerea în instanțe sau pentru reprezentare în fața unor instituții) de mai multe ori, acestea nefiind cheltuieli necesare pentru soluționarea litigiului.

Astfel fiind, a apreciat că instanța trebuia să cenzureze suma acordată cu titlu de onorariu avocațial, la un cuantum rezonabil, care să reflecte în mod obiectiv contravaloarea muncii avocatului, sens în care a solicitat diminuarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat de la suma de 47.620 RON la o sumă care să justifice realitatea și necesitatea soluționării cauzei, făcând trimitere la jurisprudența C.E.D.O. (cauza Nicuț-Tănăsescu c. României).

II.2. Apărările formulate în cauză

La data de 19 februarie 2022, prin poștă, în termen legal, intimații-pârâți A., B., C., D., E. S.R.L. și F. S.R.L. au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, admiterea excepției inadmisibilității criticilor referitoare la proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial, iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca neîntemeiat, fără cheltuieli de judecată în recurs.

În ceea ce privește excepția invocată, raportându-se la decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, a arătat că motivele invocate în etapa procesuală a recursului trebuie să vizeze un viciu de nelegalitate a hotărârii recurate, nu un aspect de netemeinicie a acesteia ce nu poate fi analizată pe calea recursului.

Cu privire la fondul recursului, cu titlu preliminar, au susținut că, deși, recursul a fost întemeiat în mod formal pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în realitate singura prevedere legală a cărei interpretare dată de prima instanță este criticată în calea de atac vizează dispozițiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen., motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Relativ la argumentele recurentului privind neincidența în speță a deciziei nr. 282 din 07 mai 2019 a Curții Constituționale, în sensul în care nu a renunțat la calea de obținere a prejudiciului pentru a formula o acțiune civilă la instanța civilă, întrucât instanța penală ar fi lăsat în parte nesoluționată latura civilă în ceea ce privește accesoriile, au precizat că Tribunalul Cluj, secția penală a soluționat acțiunea civilă, prin sentința penală nr. 215 din 27 iunie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 689 A din 10 iunie 2019 a Curții de Apel Cluj.

Întrucât acțiunea civilă alăturată acțiunii penale se soluționează potrivit normelor de drept civil, astfel cum prevede art. 19 alin. (1) C. proc. civ., fiind guvernată de principiul disponibilității, iar faptul că sentința penală a fost atacată de către recurent peste termenul de 10 zile prevăzut de art. 410 alin. (1) C. proc. civ., denotă încercarea acestuia de a-și remedia propria neglijență, însă atitudinea ulterioară este irelevantă din perspectiva dispozițiilor exprese ale legii care reglementează sancțiunea tardivității, în baza principiului securității raporturilor juridice ce presupune ca aceeași stare de fapt să nu poată fi pusă în discuție la nesfârșit.

Raportându-se la dispozițiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen., au arătat că instanța penală nu avea posibilitatea de a lăsa nesoluționată în parte acțiunea civilă cu privire la aceeași inculpați/aceleași părți responsabile civilmente în condițiile în care limitele în care instanța penală lasă nesoluționată acțiunea civilă sunt reglementate de art. 25 alin. (5) și (6) și art. 486 alin. (2) C. proc. pen.

Omisiunea pronunțării asupra pretențiilor reclamate de recurent sau că respingerea acestora a fost una implicită, după cum a reținut instanța de apel, putea fi remediată pe calea apelului, însă această opțiune a fost formulată de către parte în mod tardiv.

Referitor la criticile privind cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial, în măsura în care instanța de recurs va respinge excepția inadmisibilității, au solicitat a se avea în vedere argumentele arătate în întâmpinarea formulată la cererea de apel (pag. 6-11).

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că prezentul recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 20 noiembrie 2019, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.

Prin rezoluția din 12 aprilie 2022, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., completul de filtru a stabilit termen de judecată la data de 04 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, împotriva deciziei civile nr. 249/A din 23 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

În prealabil, sub un prim aspect, se reține că prin criticile formulate de către recurentul-reclamant, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susține nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel în ceea ce privește aplicarea eronată a dispozițiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen. și, implicit, a deciziei nr. 282 din 07 mai 2019 a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 22 alin. (3) teza a II-a C. proc. pen., chestiuni ce reclamă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Sub un alt aspect, în ceea ce privește excepția inadmisibilității criticilor referitoare la proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocațial, invocată de intimații-pârâți prin întâmpinarea formulată în cauză, urmează ca apărările ce susțin o atare excepție să fie evaluate în cadrul analizei criticilor deduse judecății căii de atac, având în vedere că recursul este o cale extraordinară de atac indivizibilă, astfel încât criticile invocate prin cererea de recurs nu sunt susceptibile de calificare ca cereri deduse judecății (capete de cerere).

Relativ la nelegalitatea deciziei recurate, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel, fără a prezenta propriile argumente, a validat soluția primei instanțe sub aspectul relevanței dispozițiilor art. 27 C. proc. civ., care reglementează cazurile de soluționare a acțiunii civile promovată, în mod distinct, la instanța civilă, precum și reținerea, în mod greșit, a incidenței deciziei nr. 282 din 07 mai 2019 a Curții Constituționale, potrivit căreia o dată exprimată opțiunea părții vătămate în favoarea uneia dintre căile de recuperare a prejudiciului (în cadrul procesului penal sau separat pe calea unei acțiuni civile) nu este posibilă renunțarea la calea exercitată inițial.

Contrar celor arătate în decizia recurată, instanța penală s-a pronunțat în ceea ce privește debitul principal, nu și asupra accesoriilor solicitate, situație ce se circumscrie parțial în ipoteza prevăzută de art. 27 alin. (2) C. proc. pen., care nu face distincție între diferite moduri în care ar rămâne definitivă hotărârea instanței, relevant fiind ca instanța să fi lăsat nesoluționată latura civilă.

Criticile, astfel formulate, sunt nefondate.

Pornind de la situația de fapt reținută de instanțele de fond, în baza probelor administrate, a cărei reevaluare nu mai este posibilă în calea extraordinară de atac a recursului dat fiind scopul pentru care un atare demers judiciar a fost reglementat prin dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. - examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, se reține că prin cererea de chemare în judecată promovată de către recurentul-reclamant, la data de 20 noiembrie 2019, s-a solicitat obligarea intimaților-pârâți, în solidar, la plata despăgubirilor în cuantum de 485.836 RON, reprezentând dobânzi și penalități de întârziere calculate la debitul în cuantum de 465.108 RON, ultimul debit fiind stabilit în dosarul penal nr. x/2015 al Tribunalului Cluj, secția penală, unde prin sentința penală nr. 215 din 27 iunie 2018, constatând că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, instanța a obligat, în solidar, intimații-pârâți din prezenta cauză la plata sumei de 451.898 RON, ca urmare a săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută și pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. a) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. de la 1969 și art. 5 din noul C. pen.

Potrivit art. 19 alin. (1) C. proc. pen., acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale, iar, în conformitate cu art. 27 alin. (2) din același cod, persoana vătămată sau succesorii săi, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.

În aceste condiții, nu se poate concluziona că prezenta acțiune reprezintă o veritabilă translatare a pretențiilor civile ale recurentului-reclamant din instanța penală în instanța civilă, fiind în prezența unei singure acțiuni civile, exercitate inițial în cadrul procesului penal. Un asemenea demers judiciar are caracter de sine stătător și este exercitat în conformitate cu prevederile art. 9 C. proc. civ., exclusiv prin voința părții considerate prejudiciate în considerarea art. 27 alin. (2) C. proc. pen.

Împrejurarea că situația de fapt care reclamă analiza răspunderii civile delictuale își are izvorul într-un context care a impus declanșarea acțiunii penale nu poate conduce la o interdependență procesuală între cele două litigii (penal și civil) câtă vreme manifestarea procesuală a recurentului-reclamant Statul Român a fost una expresă și neechivocă, prin cererea nr. x/12.07.2016, în sensul reiterării constituirii de parte civilă pentru suma de 16.592.359 RON, făcută în fața Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, pentru aceeași sumă, reprezentând "prejudiciul adus bugetului de stat aferent mărfurilor ce au fost introduce în România prin eludarea procedurii de monitorizare a achizițiilor intercomunitare a produselor cu risc fiscal și care au fost valorificate apoi fără întocmirea documentelor legale, sub paravanul activității ilicite a societății E. S.R.L. și F. SRL".

Ulterior, prin adresa nr. x/07.09.2016, și-a precizat cererea de constituire de parte civilă, solicitând ca "pe lângă suma de 16.592.359 RON, inculpații și părțile responsabile civilmente să fie obligați în solidar și la plata accesoriilor prevăzute de art. 119 Codul de procedură fiscală, de la data scadenței debitului și până la data plății acestuia", însă accesoriile solicitate nu au fost acordate de către Tribunalul Cluj, secția penală, prin sentința penală nr. 215 din 27 iunie 2019.

Prin decizia penală nr. 689A din 10 iunie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori a respins, ca tardiv, apelul declarat de partea civilă Statul Român, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj, împotriva sentinței penale nr. 215 din 27 iunie 2018 a Tribunalului Cluj, secția penală, prin care a solicitat obligarea inculpaților și a părților responsabile civilmente la plata despăgubirilor în cuantumul menționat în constituirea de parte civilă, respectiv debit principal la care se adaugă accesoriile fiscale prevăzute de Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală până la data plății efective.

Așadar, dând eficiență raționamentului primei instanței, prin propriile argumente, în mod corect, instanța de apel a apreciat că starea de fapt, astfel cum a fost expusă în cele ce preced, nu intră sub incidența prevederilor care reglementează exercitarea separată a acțiunii civile pentru recuperarea unui prejudiciu cauzat printr-o faptă de natură penală, recurentul-reclamant nepoziționându-se în niciuna din ipotezele prevăzute de art. 27 C. proc. pen., expuse într-o analiză exhaustivă a primei instanțe, validată de instanța de apel.

Or, prevederea legislativă - art. 27 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi interpretată în modalitatea realizată de către recurentul-reclamant, adică nesoluționarea, în parte, a laturii civile în ceea ce privește accesorile permite promovarea unei acțiuni civile distincte în fața instanței civile, pentru aceleași pretenții, cu atât mai mult cu cât propria conduită în exercitarea apelului a consolidat soluția prin care acestea nu i-au fost acordate, după cum în mod corect a reținut instanța de apel.

În situația în care s-a produs un prejudiciu prin comiterea unei infracțiuni, persoana prejudiciată are la îndemnă, în temeiul principiului disponibilității, două posibilități: fie de a solicita repararea prejudiciului pe calea unei acțiuni civile formulate în fața unei instanțe civile, fie de a se constitui parte civilă în procesul penal care s-a pornit împotriva inculpatului pentru săvârșirea acelei infracțiuni. Legea conferă persoanei vătămate dreptul de a alege între cele două posibilități, fiind astfel consacrat ceea ce se numește dreptul de opțiune al persoanei vătămate.

Astfel, dreptul persoanei vătămate de a alege calea de exercitare a acțiunii civile rezultă implicit din prevederile art. 27 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora: "Dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune".

Având în vedere necesitatea asigurării securității juridice, tot legea, a instituit regula caracterului irevocabil al opțiunii, ceea ce înseamnă că, odată ce dreptul de opțiune a fost exercitat de către persoana vătămată, aceasta nu mai poate reveni asupra opțiunii făcute (electa una via no datur recursus ad alteram).

Nerespectarea regulii caracterului irevocabil al opțiunii are drept consecință pierderea dreptului persoanei vătămate de a obține repararea prejudiciului produs prin infracțiune prin formularea unei acțiuni în fața unei instanțe de judecată, cum este cea civilă, ipoteză regăsită în speță, care exclude situațiile de excepție prevăzute de art. 27 alin. (1), (3) - (6) C. proc. pen.

Sub acest aspect, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 282 din 07 mai 2019, a statuat în sensul: "Cu toate acestea, odată exprimată opțiunea în favoarea uneia dintre căile procesuale anterior analizate, ea dobândește un caracter irevocabil, persoana vătămată, constituită parte civilă în procesul penal, nemaiputând renunța la această cale de obținere a reparării prejudiciilor suferite prin săvârșirea infracțiunii, pentru a formula o acțiune civilă distinctă la instanța civilă competentă, cu excepția cazului suspendării procesului penal, reglementat la art. 27 alin. (3) din C. proc. pen.. Chiar și în această situație, în cazul reluării procesului penal, acțiunea introdusă la instanța civilă se suspendă, potrivit celei de-a doua teze a alin. (3) al art. 27 anterior menționat. În schimb, conform art. 27 alin. (6) din C. proc. pen., persoana vătămată sau succesorii săi se pot adresa instanței civile, pentru repararea prejudiciului născut sau descoperit ulterior momentului constituirii ca parte civilă."

Așadar, cum corect a reținut instanța de apel, omisiunea reclamată nu mai poate fi valorificată pe calea unei acțiunii civile separate procesului penal, iar neacordarea pretențiilor (accesorii fiscale) reprezintă o consecință a neglijenței procesuale a părții în a remedia o soluție pe calea apelului, la care a recurs cu tardivitate.

Totodată, Înalta Curte reține că operațiunea de stabilire de către instanță a cheltuielilor de judecată presupune stabilirea onorariului inter partes, astfel că, în ceea ce privește criticile privind cheltuielile ocazionate de desfășurarea procesului, acordate de prima instanță, sub aspectul diminuării cuantumului acestora, țin de netemeinicia hotărârii recurate și de aprecierea probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate al instanței de recurs.

În acest sens, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, referitoare la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 181 din 05 martie 2020, s-a statuat că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Pentru a se pronunța astfel, instanța supremă a reținut că nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia (paragraful 33).

Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face (paragraful 34).

În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (paragraful 37).

Drept urmare, criticile cu acest obiect deduse judecății recursului sunt inadmisibile.

Pentru considerentele expuse, reținând că, în cauză, nu se verifică incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar prin întâmpinarea formulată, intimații-reclamanți nu au solicitat cheltuieli de judecată în recurs, în temeiul dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, împotriva deciziei civile nr. 249/A din 23 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, împotriva deciziei civile nr. 249/A din 23 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 04 octombrie 2022.