ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 933/2025

Ședința publică din data de 17 aprilie 2025

Deliberând asupra recursului dedus judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă - Completul specializat de contencios administrativ și fiscal, la 8 aprilie 2019, sub nr. x/2019, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, au contestat Decizia de validare nr. 5586 din 4 martie 2019 și toate înscrisurile prin care au fost dezmoșteniți de drepturile cuvenite prin lege; au solicitat obligarea pârâtei la plata integrală a despăgubirilor, în cuantum de 2.943.274.402 RON, stabilite de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, prin Hotărârea nr. 1851 din 21.11.2002, actualizată cu indicele de creștere a prețurilor, conform Deciziei nr. XXI din 19 martie 2007 a Curții Constituționale.

La data de 21 mai 2019, reclamanții au depus cerere adițională prin care au chemat în judecată, pentru opozabilitatea hotărârii, Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Guvernul României.

Prin sentința nr. 429 din 7 iunie 2019, Tribunalul Argeș, secția civilă - Complet specializat de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale procesuale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș, secția civilă - Complete civile, reținând incidența dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 164/2014.

Prin sentința nr. 283 din 14 septembrie 2020, Tribunalul Argeș, secția civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți.

Prin decizia nr. 94 din 22 februarie 2021, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență, invocată din oficiu; a declinat competența materială procesuală de soluționare a apelului declarat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H. împotriva sentinței nr. 283 din 14 septembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă, în favoarea secției I civile a Curții de Apel Pitești.

Prin decizia nr. 2465 din 27 mai 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a admis apelul formulat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H., împotriva sentinței nr. 283 din 14 septembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 și Guvernul României; a anulat sentința și a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Argeș.

Prin decizia nr. 154 din 27 ianuarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins excepțiile tardivității și nulității recursului; a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 2465 din 27 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă; a obligat pe recurenta-pârâtă la plata către intimații-reclamanți a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 493 din 4 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Argeș, secția civilă a admis acțiunea formulată de reclamanți, a anulat Decizia de validare nr. 5586/04.03.2019 emisă de A.N.R.P. și Hotărârea nr. 5044/30.10.2018 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, constatând că reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri; a obligat pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să plătească reclamanților despăgubiri, în cuantum de 294.327,44 RON (2.943.274.402 RON), ce vor fi actualizate cu indicele de creștere a prețurilor, începând cu data de 21.11.2002; a obligat pe pârâți să plătească reclamanților suma de 14.720 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 2545 din 9 mai 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, cu majoritate, a admis apelurile declarate de pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, respectiv Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, toate împotriva sentinței nr. 493/2022 din 4 octombrie 2022, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă, în dosarul nr. x/2019, intimați fiind reclamanții H., D., A., C., G., F., E., I. - moștenitoare a lui B., J. - moștenitor al lui B., respectiv pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; a schimbat, în parte, sentința, în sensul că: a admis, în parte, acțiunea și a obligat pe pârâta Autoritatea pentru Restituirea Proprietăților să emită dispoziție privind acordarea despăgubirilor stabilite prin sentință; a înlăturat din sentință dispozițiile de anulare a Hotărârii nr. 5044/30.10.2018 a Comisiei municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 și de obligare a pârâților Comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 și Guvernul României la plata cheltuielilor de judecată; a menținut în rest sentința; cu opinie separată, în sensul admiterii apelurilor formulate de pârâți, a schimbării sentinței apelate și a respingerii acțiunii, așa cum a fost completată, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei nr. 2545 din 9 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta susține că instanța de apel, în mod eronat, a apreciat că din interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, art. 6 din H.G. nr. 753/1998 și art. 4 din Legea nr. 164/2014 nu rezultă că probațiunea dreptului de proprietate cu privire la terenurile cetățenilor români aflate în prezent în Bulgaria ar trebui efectuată doar cu actele întocmite de Comisia Mixtă româno-bulgară, mai ales cu decizia de acceptare nominală a cererii de recunoaștere a beneficiilor dispozițiilor art. 5 din tratat.

Învederează că legile speciale incidente în cauză, Legea nr. 9/1998 și Legea nr. 164/2014, nu au o sferă de aplicare distinctă, proprie, ci au fost adoptate pentru rezolvarea situațiilor create prin aplicarea Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, făcând trimitere, în mod expres, la acest tratat, deci la persoanele cărora li s-a aplicat, potrivit prevederilor acestuia.

Arată că, prin esența sa, tratatul a implicat colaborarea dintre autoritățile celor două state, tocmai în acest sens fiind creată comisia mixtă, în a cărei competență era stabilirea persoanelor cărora li se cuvin despăgubiri în temeiul tratatului, diferențiat după cum au fost incidente dispozițiile privind bunurile sau cele privind schimbul de populație. Așadar, nu se pot aplica dispozițiile Legii nr. 9/1998 și ale Legii nr. 164/2014, în lipsa raportării la tratat și la actele emise în temeiul acestuia.

Invocă dispozițiile art. 1 din Legea nr. 9/1998 și afirmă că legiuitorul a stabilit expres situațiile pe care le are în vedere actul normativ menționat și, prin urmare, legea specială nu poate fi aplicată, prin analogie, și altor categorii de persoane care au avut de suferit ca urmare a tratatului, dacă nu sunt persoane îndreptățite potrivit cerințelor și dovezilor în acest sens prevăzute de acesta.

Învederează că prin Legea nr. 9/1998 nu s-au stabilit reglementări speciale cu privire la calitatea de persoană îndreptățită să beneficieze de despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a aplicării tratatului, astfel încât trimiterea la acest act presupune îndeplinirea condițiilor și dovedirea lor.

Citează dispozițiile art. 5 din Tratatul dintre România și Bulgaria și arată că, pentru a se reține ca dovedită calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a aplicării tratatului invocat, este necesar să se fi parcurs procedura specială prevăzută de acest act și să existe evaluările făcute de Comisiunea Mixtă pentru schimbul de populații. În lipsa parcurgerii și finalizării procedurilor din tratat, nu se poate aprecia că un cetățean român, care a avut proprietăți în județele Durostor și Caliacra, dobândite potrivit legilor române, și care nu este cuprins în transferul de populații, este persoană îndreptățită la despăgubiri, în sensul Legii nr. 9/1998 și al Legii nr. 164/2014. În caz contrar, nu ar fi fost necesară trimiterea la tratat și precizarea că despăgubirile se acordă persoanelor îndreptățite pentru prejudiciile suferite în urma aplicării lui, ci ar fi fost suficient să se prevadă că orice cetățean român care a avut imobile în județele respective primește despăgubiri, fiind evident că imobilele respective au rămas pe teritoriul bulgar.

Susține că, în Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, aprobate prin H.G. nr. 753/1998, la art. 351 alin. (2) lit. a) și lit. c), se prevede că Serviciul de aplicare a Legii nr. 9/1998 verifică toate condițiile prevăzute de lege referitoare la calitatea de beneficiar al Legii nr. 9/1998 printre care și existența documentelor întocmite și verificate de Comisia mixtă româno-bulgară, emise de Arhivele Naționale și Arhivele Ministerului Afacerilor Externe, care atestă situația bunurilor pentru care se solicită compensații. În consecință, calitatea de beneficiar al legii speciale se raportează la documentele întocmite și verificate de Comisia mixtă româno-bulgară pentru aplicarea tratatului, respectiv certificat doveditor că a fost recunoscut ca beneficiar al dispozițiilor art. 5 din Tratatul de la Craiova.

Susține că instanța de apel, în mod greșit, a apreciat că reclamanții au făcut proba dreptului de proprietate cu Procesul-verbal nr. x/09.02.1945, eliberat de Comisia Mixtă româno-bulgară, întrucât acest înscris face dovada că K. a deținut la un moment dat bunuri imobile în județul Caliacra, nu și dovada respectării condițiilor impuse de lege. Potrivit procedurii, ulterior acestui document, ca urmare a înscrisurilor pe care petiționarii trebuiau să le depună în susținerea cererii lor, Comisia Mixtă româno-bulgară trebuia să întocmească procesul-verbal de inventariere, pe baza actelor autentice, a proprietăților rurale în cauză, certificat de identificare cadastrală și evaluare, precum și decizia de acceptare nominală a cererii de recunoaștere a beneficiului dispozițiilor art. 5 din tratat.

Arată că moștenitorii defunctului K. au stat în pasivitate împiedicând, prin conduita lor, eliberarea actelor enumerate mai sus, fapt ce rezultă și din răspunsurile instituțiilor abilitate. Având în vedere și înscrisurile transmise de Arhiva Diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe, rezultă că aceste documente nu au mai fost întocmite de către Comisia Mixtă româno-bulgară întrucât cererea formulată în temeiul art. 5 din Tratat nu a fost dovedită de către petiționari.

În aceste condiții, apreciază că, în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, deoarece autorul K. s-a aflat sub incidența prevederilor art. 5 din Tratatul de la Craiova, dovada bunurilor abandonate de către acesta se poate face doar cu Decizia emisă de Comisia Mixtă Româno-Bulgară.

Având în vedere rațiunea legiuitorului rezultând din dispozițiile legale incidente, întrucât Comisia Mixtă Româno-Bulgară nu și-a asumat printr-un act oficial obligația de a despăgubi pe autorul K., apreciază că nu se poate reține că această obligație aparține în prezent Statului Român, în baza prevederilor Legii nr. 9/1998.

Suplimentar, recurenta pretinde că prin soluția adoptată de instanța de apel se menține legalitatea Hotărârii nr. 1851/21.11.2002, hotărâre invalidată prin Ordinul nr. 182/11.01.2006, act administrativ care nu a fost însă desființat.

La data de 14 octombrie 2024, intimata A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, susținând, în esență, că înscrisurile de la dosar fac dovada că autorul K. a deținut în com. Vulturești, jud. Caliacra, bunurile imobile care au fost abandonate în urma încheierii Tratatului de la Craiova din 7 septembrie 1940, fiind dovedit faptul că reclamanții sunt îndreptățiți la primirea de compensații pentru bunurile trecute în proprietatea Statului Bulgar, în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria din 1940, în sensul art. 1 din Legea nr. 9/1998.

Aceeași excepția a nulității și aceleași argumente în combaterea recursului au fost invocate și de intimata F., prin întâmpinarea depusă la 15 octombrie 2024, de intimata C., prin întâmpinarea depusă la 22 octombrie 2024, și de intimații I. și J., prin întâmpinarea depusă la 22 octombrie 2024.

La data de 7 noiembrie 2024, recurenta a depus răspuns la întâmpinările formulate de intimați.

Prin rezoluție a fost stabilit termen de judecată la 20 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului.

La termenul din data de 20 martie 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității recursului pentru considerentele arătate în cuprinsul încheierii de ședință.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

Printr-o primă critică de recurs, invocând incidența motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 4 alin. (1) și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, art. 6 din H.G. nr. 753/1998 și art. 4 din Legea nr. 164/2014, în ceea ce privește regimul probațiunii dreptului de proprietate asupra terenurilor cetățenilor români, afirmând, în esență, că, în lipsa parcurgerii și finalizării procedurilor din Tratatul dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, nu se poate aprecia că un cetățean român, care a avut proprietăți în județele Durostor și Caliacra, dobândite potrivit legilor române, și care nu este cuprins în transferul de populații, este persoană îndreptățită la despăgubiri, în sensul Legii nr. 9/1998 și al Legii nr. 164/2014 și, ca atare, dovada dreptului de proprietate respectiv ar trebui efectuată doar cu actele întocmite de Comisia Mixtă româno-bulgară, mai ales cu decizia de acceptare nominală a cererii de recunoaștere a beneficiilor dispozițiilor art. 5 din tratatul menționat.

Critica este nefondată în raport de considerentele expuse în continuare.

Prioritar, Înalta Curte trebuie să sublinieze că instanța de apel s-a pronunțat prin decizia ce face obiectul prezentului recurs ca urmare a dispunerii rejudecării pricinii, într-un prim ciclu procesual.

Astfel, prin Decizia nr. 154 din 27 ianuarie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, fiind respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 2465 din 27 mai 2021 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, s-a reținut că prin Ordinul nr. 182/11.01.2006 emis de Șeful Cancelariei Primului Ministru a fost invalidată Hotărârea nr. 1851/21.11.2002 a Comisiei Municipiului București, urmând a se completa dosarul cu Situația Mixtă Româno-Bulgară eliberată de Arhivele Naționale și a se ține seama de faptul că autorul a avut cinci copii și, prin urmare, rămânerea definitivă a acestui act a impus Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 efectuarea de verificări suplimentare, în sensul celor expres menționate în cuprinsul acestuia.

În acest context al procedurilor administrative prevăzute de legile de reparație incidente raportului juridic litigios, instanța de recurs a statuat că reclamanții pot ataca actele emise ulterior Ordinului nr. 182/11.01.2006 emis de Șeful Cancelariei Primului Ministru, pentru a se verifica dacă au fost respectate indicațiile cuprinse în mod expres în acesta sau dacă validarea prin decizia nr. 5586 din 4 martie 2019 emisă de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a procedurii speciale prevăzută de legea de reparație, urmată după trimiterea cererii spre reanalizare, este conformă dispozițiilor legale.

Revenind la critica concretă adusă deciziei de apel în speță, se constată că recurenta, în dezvoltarea acesteia, a susținut că instanța de apel, în mod greșit, ar fi apreciat că reclamanții au probat existența dreptului de proprietate cu Procesul-verbal nr. x/09.02.1945, eliberat de Comisia Mixtă româno-bulgară, întrucât acest înscris face dovada că K. a deținut la un moment dat bunuri imobile în județul Caliacra, nu și dovada respectării condițiilor impuse de lege, întrucât, potrivit procedurii, ulterior acestui document, ca urmare a înscrisurilor pe care petiționarii trebuiau să le depună în susținerea cererii lor, Comisia Mixtă româno-bulgară trebuia să întocmească procesul-verbal de inventariere, pe baza actelor autentice, a proprietăților rurale în cauză, certificat de identificare cadastrală și evaluare, precum și decizia de acceptare nominală a cererii de recunoaștere a beneficiului dispozițiilor art. 5 din tratat - recurenta afirmând că dovada bunurilor abandonate se poate face doar cu decizia emisă de Comisia Mixtă Româno-Bulgară.

Având în vedere caracterul extraordinar al prezentei căi de atac, limitată la verificarea legalității deciziei de apel prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. - situație în care este evident că aspectele legate de utilitatea, pertinența și concludența probelor administrate în apel, respectiv, maniera în care instanța de apel le-a coroborat, stabilind pe baza acestora situația de fapt, nu pot forma obiect al controlului judiciar în recurs - se reține că ceea poate fi analizat în această fază procesuală prin prisma criticii anterior evocate este în ce măsură dispozițiile normative menționate de recurentă [art. 4 alin. (1) și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, art. 6 din H.G. nr. 753/1998 și art. 4 din Legea nr. 164/2014] instituie obligativitatea dovedirii bunurilor abandonate în Bulgaria exclusiv prin decizia emisă de Comisia Mixtă Româno-Bulgară.

În acest sens, Înalta Curte constată că, pentru a beneficia de măsurile compensatorii prevăzute de Legea nr. 9/1998, cetățenii români ori moștenitorii legali ai acestora trebuie să fi avut în proprietate bunuri imobile (terenuri și/sau construcții) în județele Durostor și Caliacra, cedate Bulgariei, ori să fi avut, în aceleași teritorii, recolte neculese de porumb, bumbac și floarea-soarelui sau plantații de pomi fructiferi și/sau pepiniere de pomi fructiferi altoiți (bunurile care fac obiectul tratatului) și, respectiv trebuie să nu fi primit anterior sau să fi primit numai parțial compensații ori despăgubiri pentru bunurile arătate.

Același act normativ, sub aspect probatoriu, prevedea în forma sa în vigoare la data formulării cererilor de acordare a măsurilor compensatorii, că cererile persoanelor îndreptățite urmează să fie însoțite de "acte doveditoare" [art. 4 alin. (1)], respectiv "că dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor și construcțiilor se face prin înscrisuri" (art. 5), fără a se vreo distincție în funcție de valoarea probatorie a acestora.

Dispozițiile art. 6 din H.G. nr. 753/1998 privind Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, cu modificările și completările ulterioare, au explicitat noțiunea de "înscris", conform art. 5 din lege, precizând că "Prin înscris se înțelege orice dovadă eliberată de instituții - arhive, primării, notariate, instanțe judecătorești - în legătură cu fostele proprietăți, cum ar fi chitanțe de plată a impozitelor, extrase din cărțile de imobil, planuri și autorizații de construcție, raportate de expertiză, contracte de vânzare-cumpărare, hotărâri judecătorești și orice alte documente care se referă la existența bunurilor rămase în județele cedate, inclusiv listele-anexă la Tratatul de la Craiova."

Așadar, legiuitorul nu a înțeles să reglementeze în mod limitativ lista înscrisurilor pentru dovedirea dreptului de proprietate în vederea obținerii măsurilor compensatorii.

Ulterior, prevederile Legii nr. 164/2014 referitoare la stabilirea despăgubirilor, care sunt aplicabile cererilor soluționate până la data intrării în vigoare a legii, pentru care nu s-a efectuat plata, cererilor nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum și cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare [în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2) din lege], au abrogat art. 5 alin. (1) din Legea nr. 9/1998 și au extins probele și mijloacele de probă admisibile pentru dovedirea îndreptățirii la măsuri reparatorii, în sensul în care reclamanții sunt ținuți să dovedească "dreptul la despăgubiri", potrivit art. 4, pe baza "actelor" care atestă existența acestui drept, certificate de autoritățile competente, "acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate".

Având în vedere conținutul normei cuprinse în art. 4 din Legea nr. 164/2014, nu se poate pretinde că vreuna dintre probele arătate ar avea apriori o valoare probatorie superioară față de celelalte probe, iar, în acest context normativ, Înalta Curte constată că este corectă statuarea instanței de apel în sensul că din interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, ale art. 6 din H.G. nr. 753 privind Normele metodologice de aplicare a acestei legi și ale art. 4 din Legea nr. 164/2014 nu rezultă că probațiunea dreptului de proprietate cu privire la terenurile cetățenilor români aflate în prezent în Bulgaria ar trebui efectuată doar cu actele întocmite de Comisia Mixtă româno-bulgară, mai ales cu decizia de acceptare nominală a cererii de recunoaștere a beneficiilor dispozițiilor art. 5 din Tratat, astfel cum s-a menționat în Hotărârea nr. 5044/30.10.2018 emisă de Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998.

În ceea ce privește alegația recurentei referitoare la faptul că legea specială nu poate fi aplicată, prin analogie, și altor categorii de persoane care au avut de suferit ca urmare a tratatului, dacă nu sunt persoane îndreptățite potrivit cerințelor și dovezilor în acest sens prevăzute de acesta, se constată că, sub acest aspect, prin decizia recurată s-a reținut că există la dosarul Comisiei mixte înscrisuri, chiar și ulterioare expirării termenului de 18 luni prevăzut de art. 5 din Tratat, din care rezultă că autorul K. era proprietarul bunurilor imobile de pe teritoriul preluat apoi de Bulgaria, pentru care s-a formulat cererea de despăgubiri.

Recurenta critică, totodată, decizia invocând și faptul că aceasta din urmă ar determina menținerea "legalității" Hotărârii nr. 1851/21.11.2002, hotărâre invalidată prin Ordinul nr. 182/11.01.2006, act administrativ care nu a fost însă desființat.

Critica nu poate fi primită, recurenta ignorând etapele procedurale parcurse de cererea de despăgubiri formulată de reclamanți, precum și statuările anterioare ale instanțelor judecătorești.

Astfel, se cuvine menționat că, prin aceeași decizie a instanței de recurs anterior evocată, Decizia nr. 154 din 27 ianuarie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a reținut deja privitor la această chestiune că împrejurarea că prin acțiunea dedusă judecății "se fac afirmații și cu privire la Ordinul nr. 182/11.01.2006 emis de Șeful Cancelariei Primului Ministru și se solicită obligarea pârâtei la plata integrală a despăgubirilor inițial stabilite de Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, prin Hotărârea nr. 1851 din 21 noiembrie 2002, în sumă de 2.943.274.402 RON, nu poate constitui un fine de neprimire al cererii de contestare a deciziei de validare emisă ulterior".

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că prevederile legale incidente raportului juridic dedus judecății au fost interpretate și aplicate în mod corect de către instanța de apel, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 2545 din 9 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 453 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentei-pârâte în cauză, o va obliga pe aceasta la plata sumei de 3000 RON către intimata A., a sumei de 3000 RON către intimata F., a sumei de 3000 RON către intimata C. și a sumei de 1785 RON către intimații I. și J., cu titlu de cheltuieli de judecată, conform înscrisurilor doveditoare a plăților depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 2545 din 9 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

Obligă pe recurentă la plata sumei de 3000 RON către intimata A., a sumei de 3000 RON către intimata F., a sumei de 3000 RON către intimata C. și a sumei de 1785 RON către intimații I. și J., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată, astăzi, 17 aprilie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.