ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 675/2025

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a V-a civilă la 25.06.2021, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Instituția Prefectului Municipiului București - Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr.9/1998 și Legii nr.290/2003, anularea Deciziei de validare nr. 6296/20.05.2021, prin care a fost validată Hotărârea nr 5098/20.02.2019 a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003; obligarea pârâtei ANRP la emiterea deciziei de plata a despăgubirilor; obligarea pârâtei ANRP la stabilirea valorii despăgubirilor, actualizate cu indicele de inflație; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 8 din Legea nr. 164/2014, art. 111 C. proc. civ., Legea nr. 9/1998, HG nr.753/1998 privind normele metodologice de aplicare a Legii nr. 9/1998, Legea nr. 554/2004.

La 29.09.2021, reclamantul a precizat că solicită judecarea și în contradictoriu cu Comisia Municipiului București, conform art. 9 din Legea nr. 164/2014.

Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea sa la actualizarea cuantumului despăgubirilor la data emiterii deciziei de validare, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Pârâtele Instituția Prefectului Municipiului București și Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 au formulat întâmpinări prin care au invocat, fiecare, excepția lipsei calității procesuale pasive, iar în subsidiar au solicitat respingerea acțiunii.

2.Sentința pronunțată de Tribunalul București

Prin sentința civilă nr.537/29.03.2022, Tribunalul București-Secția a V-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Instituției Prefectului Municipiului București și a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003 și a respins acțiunea împotriva acestor pârâte, ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca neîntemeiată.

3.Decizia pronunțată de Curtea de Apel București

Prin decizia nr. 663/A/13.06.2024, Curtea de Apel București-Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 537/29.03.2022 a Tribunalului București-Secția a V-a civilă.

4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 663/A/13.06.2024 a Curții de Apel București-Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A, solicitând admiterea recursului și schimbarea în tot a hotărârilor pronunțate.

Recurentul a arătat că instanța de apel a tranșat litigiul din perspectiva legii speciale, fără a avea în vedere actele, prin care acesta a dovedit acțiunea și drepturile pretinse. Instanța ar fi trebuit să analizeze scopul concret al acțiunii, cu observarea domeniului de reglementare a bunurilor care sunt supuse unei legi speciale. Odată cu apariția Legii nr. 9/1998, au fost depuse toate înscrisurile prevăzute de aceasta, iar până la apariția Legii nr. 164/2014, recurentul a făcut dovada îndeplinirii condițiilor pentru acordarea despăgubirilor. Totodată, Legea nr. 164/2014 a fost adoptată în vederea accelerării procesului de acordare a despăgubirilor, solicitandu-se și dovedirea calității de moștenitor.

Modificările aduse la Legea nr. 9/1998, respectiv Legea nr. 290/2003, la art. 8 alin. (2 ind. 1) și art. 7, au stabilit obligația consiliilor județene, respectiv a Municipiului București, de a convoca petentii sau alte persoane, în vederea lămuririi unor situații, dacă există neclarități privind calitatea succesorală a petentilor, dovada refugiului sau a proprietății asupra bunurilor, însă până la apariția Legii nr. 164/2014, aceste lămuriri nu au fost solicitate nici recurentului, nici autorilor săi.

Astfel, modificarea introdusă prin Legea nr. 164/2014 a cauzat o discriminare a persoanelor îndreptățite la despăgubiri, prin aplicarea unor acte normative diferite pentru soluționarea aceleiași situații.

Totodată, aceeași Lege nr. 164/2014 a permis ca odată cu apariția ei, cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene și a Municipiului București să fie analizate pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate.

În această situație, actele existente făceau pe deplin dovada calității de persoane îndreptățite, putând fi completate cu declarații ale martorilor, însă pentru dosarele nesolutionate, actele existente, respectiv declarațiile pe propria răspundere și declarația că nu s-a dezbătut succesiunea defunctei B, nu mai au nici o valabilitate.

Actele depuse de moștenitorii defunctei B atestă filiația și legăturile de rudenie, fără a se putea considera ca lipsite de valoare toate aceste înscrisuri.

Instanța de apel, în mod greșit, a considerat că înscrisurile prevăzute de lege au o forță probantă superioară, atestând dobândirea de către moștenitori a dreptului de proprietate asupra tuturor celorlalte drepturi cuprinse în patrimoniul acestora, atâta timp cât recurentul a dovedit că nu s-a dezbătut succesiunea defunctei B, proprietarul bunurilor pentru care a făcut dovada.

Totodată, instanța de apel a apreciat, în mod greșit, că potrivit Legii nr. 164/2014 numai certificatul de moștenitor face dovada calității de moștenitor legal sau testamentar pentru bunurile din masa succesorală, fără a ține cont de celelalte înscrisuri.

5.Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la 26.09.2024, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat respingerea recursului și a arătat că instanțele anterioare au stabilit, în mod corect, cadrul legal aplicabil în prezenta speță, dând eficiență juridică normelor, care sunt în prezent în vigoare. Având în vedere dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, în mod corect, s-a constatat că recurentul nu poate beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 9/1998, întrucât nu a dovedit calitatea de moștenitor după autoarea B.

Modificarea adusă prin Legea nr. 164/2014 nu a cauzat o discriminare persoanelor îndreptățite la despăgubiri, în cauză fiind incident art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, conform căruia „Dispozițiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi.” Așadar, dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2014 (care se referă la persoanele îndreptățite la acordarea despăgubirilor, dispoziții potrivit cărora dovada calității de moștenitor se face prin certificatul de moștenitor, prin certificatul de calitate de moștenitor sau prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă prin care se atestă această calitate), se aplică cererilor formulate și depuse în termen legal la comisiile județene și a Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor până la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014.

Asupra constituționalității acestor dispoziți s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 346/2016, concluzia fiind aceea că inegalitatea de tratament juridic prin comparație cu acele persoane cărora li s-a soluționat cererea anterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 nu reprezintă un viciu de neconstituționalitate, fiind rezultatul unor regimuri juridice diferite, aplicate succesiv în timp, incidente în virtutea principiului tempus regit actum.

Contrar susținerilor recurentului, pârâtele Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților au solicitat completarea dosarului administrativ inclusiv cu certificatul de moștenitor, însă solicitarea a rămas fără răspuns.

Prin întâmpinarea formulată la 11.102024, intimata-pârâtă Instituția Prefectului Municipiului București a invocat excepția de nulitate a recursului pentru nemotivare, arătând că prin memoriul de recurs nu sunt identificate critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și a arătat că actele depuse de recurent nu au fost apte să dovedească calitatea acestuia de moștenitor al defunctei B, astfel încât soluțiile pronunțate atât de instanța de fond, cât și de instanța de apel sunt temeinice și legale.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat la 28.10.2024, intimata-pârâtă Instituția Prefectului Municipiului București a arătat că susține în totalitate apărările pârâtei ANRP.

II.Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul reclamantului este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de casare ce are în vedere situația în care hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 1 alin. (1)-(2) din Legea nr. 164/2014- căruia recurentul îi circumscrie următoarele critici: instanța de apel a preluat motivarea instanței de fond; nu au fost avute în vedere actele, prin care reclamantul și-a dovedit drepturile pretinse; modificarea introdusă prin Legea nr. 164/2014 cauzează o discriminare a persoanelor îndreptățite la despăgubiri, prin aplicarea unor acte normative diferite pentru soluționarea aceleiași situații; instanța de apel a apreciat în mod greșit că, potrivit Legii nr. 164/2014, numai certificatul de moștenitor face dovada calității de moștenitor legal sau testamentar pentru bunurile din masa succesorală a autorului recurentului-reclamant.

În ce privește critica potrivit căreia instanța de apel ar fi realizat o motivare similară celei realizate de către prima instanță, Înalta Curte constată că aceasta este invocată pur formal, întrucât recurentul se referă la un singur paragraf despre care pretinde că a fost preluat de către instanța de apel, prin care se concluzionează asupra nedovedirii calității de moștenitor și care nu se regăsește în conținutul hotărârii tribunalului, pentru a se aprecia că ar fi fost preluat din acea motivare.

Pe de altă parte, o asemenea critică ar fi putut fi subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. privind motivarea hotărârii, însă lipsa argumentelor care să o fundamenteze face imposibilă încadrarea chiar și în motivul de recurs care sancționează nelegalitatea, decurgând dintr-o eventuală motivare necorespunzătoare.

Referitor la criticile potrivit cărora nu au fost avute în vedere actele prin care recurentul apreciază că și-ar fi dovedit drepturile pretinse, s-a apreciat, în mod greșit, că dovada calității de moștenitor se realizează exclusiv cu certificatul de moștenitor, precum și faptul că în cauză s-ar fi realizat o discriminare prin aplicarea de acte normative diferite la situații similare, Înalta Curte constată că acestea vizează, în esență, un singur aspect, și anume, aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 164/2014 în ce privește regimul probatoriu al calității de moștenitor și al dreptului de proprietate în raport de care au fost solicitate despăgubiri în temeiul Legii nr. 9/1998 de către autorii recurentului-reclamant.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că instanța de apel a fundamentat soluția adoptată pe baza probelor administrate în etapele procesuale anterioare și care nu pot fi reevaluate în calea extraordinară de atac a recursului, prin raportare la dispozițiile legale incidente, reținând, în mod corect, că în cauză recurentul-reclamant nu a dovedit calitatea de moștenitor după autorul său în forma cerută de legea în vigoare.

Astfel, cererea recurentului-reclamant a vizat anularea deciziei nr. 6296/20.05.2021, prin care a fost validată Hotărârea nr. 5098/20.02.2019 a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, cu obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la emiterea deciziei de plată a despăgubirilor.

Se constată că atât Hotărârea nr.5098/20.02.2019 a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, cât și Decizia de validare nr. 6296/20.05.2021 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituire Proprietăților, au fost adoptate după intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014, astfel încât actul normativ este incident cauzei pendinte.

În acest sens, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 164/2014: „(1) Stabilirea și plata despăgubirilor acordate persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) și (3) din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările și completările ulterioare, se realizează potrivit prevederilor prezentei legi. (2) Sunt îndreptățiți la acordarea de despăgubiri și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) și (3) din Legea nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și moștenitorii legali, până la gradul IV inclusiv, sau moștenitorii testamentari ai persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, dacă aveau, la data depunerii cererii de acordare a despăgubirilor, cetățenia română. Dovada calității de moștenitor se face prin certificatul de moștenitor, prin certificatul de calitate de moștenitor sau prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă prin care se atestă această calitate.”

Așadar, dovada calității de moștenitor nu se poate face cu acte de stare civilă, cu declarații pe propria răspundere sau cu declarații de martori, cum în mod eronat susține recurentul, ci doar cu certificatul de moștenitor, certificatul de calitate de moștenitor sau cu o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, care atestă această calitate.

Examinând probatoriul administrat în cauză, instanța de apel a reținut că recurentul nu a depus la dosar înscrisurile prevăzute de lege, necesare pentru a face dovada calității de moștenitor, de pe urma proprietarului bunurilor abandonate, defuncta B, ci s-a prevalat de scripte care nu au fost prevăzute de legiuitor pentru admiterea unei cereri formulate în baza Legii nr.164/2014 (certificate de naștere și căsătorie ale numitei C (D), fiica autoarei, B, certificat de moștenitor de pe urma defunctei E, acte de stare civilă și certificat de moștenitor de pe urma defunctului F, declarație că nu s-a dezbătut succesiunea defunctei B).

Cum în sarcina recurentului subzista obligația probei, conform dispozițiilor art. 249 C. proc. civ. („Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească…”), în sensul depunerii înscrisurilor expres prevăzute de art.1 alin. (2) teza finală din Legea nr.164/2014, iar recurentul nu s-a conformat regimului probatoriu impus de actul normativ menționat, în mod corect, instanța de apel a constatat că în cauză dovada calității de moștenitor a acestuia după titulara cererii de despăgubire nu s-a realizat și, prin urmare, demersul judiciar promovat în aceste condiții nu poate fi primit.

Recurentul se arată nemulțumit de faptul că, deși instanța de apel a reținut că acceptarea succesiunii poate fi și tacită, reține, totuși, că dovada calității de moștenitor se poate face numai cu certificatul de moștenitor, însă acest considerent al instanței de apel este unul corect și legal, întrucât modalitatea de acceptare a succesiunii este o procedură distinctă de cea a dovedirii calității de moștenitor, iar împrejurarea că succesiunea poate fi acceptată și în mod tacit nu are consecințe în ce privește modalitatea în care se face dovada calității de moștenitor.

Chiar dacă acceptarea succesiunii poate fi expresă sau tacită, dovada calității de moștenitor se poate face numai cu înscrisurile prevăzute de lege, ca și condiție pentru admiterea cererii formulate în baza Legii nr.164/2014, certificatul de moștenitor făcând dovada calității de moștenitor, legal sau testamentar pentru succesibilii care au acceptat moștenirea, precum și dovada dreptului de proprietate al acestora asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia (art. 116 alin. (3) din Legea notarilor publici și a activității notariale nr.36/1995).

Împrejurarea că succesiunea după defuncta B nu a fost dezbătută pentru a putea fi obținut un certificat de moștenitor, reprezintă o chestiune ce ține de modalitatea în care rudele defunctei au înțeles să-și rezolve raporturile succesorale, nefiind imputabilă instanței de judecată, care este ținută să aprecieze asupra cererii cu care a fost investită în temeiul probelor administrate și în raport cu dispozițiile legale incidente. Chiar în lipsa dezbaterii moștenirii de pe urma defunctei, exista posibilitatea eliberării unui certificat de calitate de moștenitor care ar fi corespuns pe deplin exigențelor impuse de dispozițiile legale antereferite.

Câtă vreme dispozițiile art. 1 alin. (2) teza finală din Legea nr. 164/2014 stabilesc, în mod expres, care sunt documentele apte să facă dovada calității de moștenitor în cazul cererilor de despăgubiri formulate în temeiul Legii nr. 9/1998, respectiv certificatul de moștenitor, certificatul de calitate de moștenitor sau hotărârea judecătorească irevocabilă care atestă această calitate, iar în cauză nu au fost depuse la dosar niciunul dintre documentele menționate, instanța de judecată nu poate decât să constate nedovedirea dreptului de proprietate prin nedovedirea calității de moștenitor, întrucât nu poate extinde, prin analogie, mijloacele probatorii la alte înscrisuri decât cele prevăzute de legea specială.

Recurentul învederează că Legea nr. 164/2014 „...a permis ca odată cu apariția ei, cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene și a Municipiului București se analizează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate”, însă recurentul face confuzie în ce privește obiectul probațiunii, așa cum este prevăzut de actul normativ menționat.

Astfel, întrucât în majoritatea acțiunilor întemeiate pe dispozițiile actului normativ special în calitate de reclamanți figurează moștenitorii persoanelor îndreptățite la despăgubiri, în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2014 este reglementată modalitatea în care aceste persoane pot dovedi și dreptul la despăgubire, respectiv dovedind mai întâi calitatea de moștenitor față de persoana, care a deținut în proprietate bunul pentru care se solicită despăgubiri sau care a formulat cererea de despăgubire, cu documentele prevăzute de lege (certificat de moștenitor, certificat de calitate de moștenitor, hotărâre judecătorească irevocabilă).

În ce privește aceste persoane (moștenitorii), numai după dovedirea calității de moștenitor (ceea ce în cauză nu s-a realizat), sunt incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014 la care face trimitere recurentul și care reglementează proba dreptului de proprietate cu privire la bunul în raport de care se solicită despăgubiri, iar nu cu privire la persoana care continuă procedura judiciară inițiată de autorul sau autorii săi.

Prin urmare, în ce privește situația recurentului reclamant, regimul probator este cel prevăzut de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, care în cauză nu a fost respectat, iar nu cel prevăzut de art. 4 din actul normativ, la care recurentul în mod eronat face trimitere.

În ceea ce privește pretinsa discriminare invocată de către recurentul-reclamant prin aplicarea legii noi cu privire la proba dreptului de proprietate, Înalta Curte constată că aceasta a fost rezolvată prin Decizia Curții Constituționale nr. 346/24.05.2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622/12.08.2016, care, sub acest aspect, în paragrafele 19 și 20 a reținut următoarele:

Față de aceste statuări ale instanței de contencios constituțional, critica recurentului-reclamant în sensul că modificarea introdusă prin Legea nr. 164/2014 cauzează o discriminare a persoanelor îndreptățite la despăgubiri, prin aplicarea unor acte normative diferite pentru soluționarea aceleiași situații, urmează a fi respinsă, ca nefondată.

Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din Codul procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 663/A din 13 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 663/A din 13 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 19 martie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.