ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1440/2025

Ședința publică din data de 16 septembrie 2025

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta A. a solicitat instanței de judecată, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților -Vicepreședintele a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, Instituția Prefectului Municipiului București - Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006, Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006, pentru ca pe baza probelor ce vor fi administrate în cauza: l. să se anuleze decizia de validare nr. 6287/12.05.2021 prin care s-a validat hotărârea nr. 2699/06.11.2019 a cărei anulare o solicită, emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului București și prin care nu s-au acordat compensații bănești reclamantei. 2. să fie obligată pârâta să emită o nouă decizie de validare pentru întreaga suprafață ce a aparținut autorului meu în cuantum corect, real și legal, constatând calitatea reclamantei de beneficiar în baza Legii nr. 290/2003; 3. obligarea pârâtei ANRP să invalideze hotărârea nr. 2699/06.11.2019 emisa de Municipiului București Pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003, Legii nr. 393/2006 în sensul: a) constatării calității de moștenitor a reclamantei de pe urma defuncților B. și C. și b) evaluării casei și curte în suprafața de 448 mp situate în Mun. Chișinău str. x și pomilor fructiferi și includerii despăgubirilor pentru recolta lăsata și imobilul în discuție. 4. În temeiul art. 18 alin. (2) din Legea Nr. 554/2004 a Contenciosului Administrativ, pronunțarea asupra legalității actelor și operațiunilor care au stat la baza emiterii hotărârii nr. 2699/06.11.2019, și a decizia de validare nr. 6287/12.05.2021 obligând ANRP să emită o decizie stabilind în concret, corect despăgubirile și bunurile pentru care urmează sa se plătească compensații, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecata.

În drept s-au invocat dispozițiile Legii nr. 290/2003 modificată și republicată, art. 18 alin. (2) din Legea Nr. 554/2004, art. 3 alin. (1), coroborat cu art. 7, alin. (3) și art. 14, alin. (2) din Legea nr. 364/2014, Legea nr. 554/2004 modificată și republicată și orice alte dispoziții legale aplicabile în materie, art. 1 protocolul 1 din CEDO. Decizia Secțiilor Unite ale I.C.C.J. nr. XXI/ februarie 2007, Legea 554/2004 modificată și republicată, Legea nr. 9/1998, art. 1333 alin. (1) din C. civ., art. 46 din Constituția României.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 736 din data de 30.05.2023 Tribunalul București, secția a III-a civilă a dispus sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) și Anexa nr. 1 din Legea nr. 164/2014, față de dispozițiile art. 16, art. 21 și art. 44 din Constituția României, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de către pârâta ANRP prin întâmpinare, ca neîntemeiată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Instituția Prefectului Municipiului București, invocată de către pârâte prin întâmpinare.

A admis, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006, a Decizia de validare nr. 6287/12.05.2021 emisă de către ANRP și implicit Hotărârea nr. 2699/06.11.2019 emisă de Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 și, pe cale de consecință, a obligat pârâta ANRP să emită în favoarea reclamantei A., în calitate de persoană îndreptățită, o decizie de compensare prin 107.533 puncte, conform raportului de expertiză judiciară evaluatorie întocmit în cauză de către expertul D., prin raportare la Anexele la Legea nr. 164/2014, pentru imobilul situat în Chișinău, str. x, compus din casă în suprafață de 80 mp și teren în suprafață de 488 m.p., respingând cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată în contradictoriu cu pârâta Instituția Prefectului Municipiului București ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

I.3. Decizia pronunțată în apel

Prin nr. 1073A din 30 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A..

A fost admis apelul declarat de apelanta pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 736/30.05.2023 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2021 în contradictoriu cu intimatele - pârâte Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006 și Instituția Prefectului Municipiului București.

A fost schimbată în parte sentința atacată în sensul că decizia de compensare urmează a se emite pentru 97117 puncte.

Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1073A din 30 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamanta A.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 19 decembrie 2025 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

II.1. Motivele de recurs

Recurenta-reclamanta, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat prin memoriul de recurs casarea deciziei civile nr. 1073/2024 din data de 30.10.2024 pronunțată de Curtea de Apel București și în parte sentința civilă nr. 12184/10.12.2021 pronunțată de Tribunalul București, trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București cu consecința rejudecării apelurilor, iar în subsidiar admiterea recursului, casarea deciziei recurate și menținerea sentinței civile nr. 12184/10.12.2021 pronunțată de Tribunalul București în prezenta cauză.

Recurenta a criticat soluția instanței de apel motivat de faptul că aceasta a avut în vedere susținerile din apelul intimatei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în sensul că se impune refacerea calcului deoarece nu sunt suficiente declarațiile martorilor privind descrierea locuinței în contextul în care declarațiile acestora sunt valabile, nefiind formulate cereri pentru înscrierea în fals.

Așadar, în mod greșit instanța de apel s-a raportat la exigențele minimale din Legea nr. 114/1996 privind Legea locuinței, prin raportare la un imobil compus din 2 camere și dependințe are suprafața utilă de 52 mp, (52 mp X 75 euro/mp = 3.900 euro), suma rezultată fiind, în opinia derizorie.

A arătat recurenta și faptul că s-a reținut în mod greșit de către instanța de apel că, în lipsa actelor din care să rezulte suprafața construcțiilor, nu pot fi avute în vedere declarațiile martorilor, ci devin aplicabile prevederile H.G. nr. 1120/2006. Potrivit dispozițiilor art. 11 din H.G. nr. 1120/2006 "Cuantumul despăgubirilor prevăzute la art. 10 se stabilește în conformitate cu prevederile cap. III "Criteriile și metodologia de evaluare a locuințelor, inclusiv a anexelor gospodărești aferente" și ale cap. IV "Criteriile și metodologia de evaluare a construcțiilor cu altă destinație decât cea de locuință și a anexelor gospodărești aferente" din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 753/1998 care se aplică în mod corespunzător.

Întrucât Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a susținut că în speță sunt incidente dispozițiile referitoare la art. 6 alin. (2) coroborate cu art. 6 alin. (6) C. civ. precum și art. 102 alin. (2) din Legea 71/2011, recurenta a arătat că aplicarea principiului imediate a legii civile noi trebuie să se realizeze în baza unei bune credințe anterioare, întrucât o nesoluționare a unui dosar vreme de 20 ani nu conduce la o lipsă de culpă prin omisiunea de îndeplinire a atribuțiilor de serviciu. Așadar, în aplicarea acestui principiu pe considerentul că noile schimbări legislative care conduc la scăderea cuantumului despăgubirilor ANRP nu-și poate invoca propria culpă în modalitatea omisiunii. Recurenta-reclamantă a precizat că nu a solicitat cel mai mare cuantum al despăgubirilor, ci un cuantum, real, corect, conform Tratatelor naționale și internaționale la care a aderat și a sumelor care au fost puse deja la dispoziția Statului Român.

În acest context, recurenta a susținut că este netemeinică și nelegală soluția pronunțată de Curtea de Apel București prin raportare la art. 483 și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. deoarece se face mențiune la aplicarea acestor dispoziții prin raportare la dispozițiile Legii nr. 9/1998 și nu a celor prevăzute de Legea nr. 290/2003.

În ceea ce privește declarațiile de martor, recurenta a arătat că acestea sunt concludente, utile și pertinente pentru soluționarea cauzei și dovedirea dreptului de proprietate și a calității de moștenitor a reclamantei, în contextul în care pârâta nu le-a contestat. Recurenta a făcut trimitere și la declarația autentificată sub nr. x/10.01.2007 în care se arată că E., fiul lui B. și C. nu a solicitat până în prezent reconstituirea dreptului de proprietate asupra bunurilor prevăzute de Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005 precum și faptul că nu deține niciun titlu de proprietate care sa fi fost eliberat în virtutea acestor acte normative.

Acceptarea susținerilor din apel ale pârâtei, în sensul în care despăgubirile trebuie să fie acordate conform Legii locuinței nr. 114/1996 pentru un imobil cu două camere și anexe în suprafață de 52 mp, este contrazisă de declarația titularului cererii privind despăgubirile conform art. 4 din Legea nr. 164/2014.

A susținut recurenta că aspectele privind întinderea dreptului de proprietate au intrat în puterea/autoritatea de lucru judecat întrucât pârâta nu a contestat, în dosarul administrativ, faptul că suprafața casei a fost de 80 mp.

Curtea de apel deși a apreciat că nu este relevantă declarația autorului recurentei privind suprafața construcției nu a arătat motivele pentru care a ajuns la această concluzie. De asemenea, invalidarea dreptului la despăgubiri nu s-a raportat la întinderea dreptului, intimatele-pârâte având nu numai dreptul dar și obligația de a face referire la suprafața construcției sau să ceară lămuri în procedura administrativă conform Legii nr. 290/2003, astfel cum a fost modificată.

Față de aceste considerente, recurenta a concluzionat că în cauză, instanța de apel, prin admiterea apelului intimatei-pârâte, a aplicat greșit anexa nr. 1 la Legea locuinței nr. 114/1996.

În mod legal instanța de fond a apreciat că din probele administrate rezultă că imobilul situat în municipiul Chișinău, strada x, avea o suprafață totală de 448 de mp conform din actului de vânzare-cumpărare nr. 2351 întocmit la data de 8 mai 1937 la Chișinău, autentificat prin procesul-verbal nr. x din 8 mai 1937 de notarul public din Chișinău precum și din declarația numitului E., înregistrată la birou notarial public F. cu nr. x din 10 ianuarie 2007. Ca atare, tribunalul a stabilit valoarea despăgubirilor cuvenite reclamantei în calitate de persoană îndreptățită, ca fiind în cuantum de 21.680 euro, calculate potrivit raportului de expertiză judiciară evaluatorie întocmit în cauză, în echivalent RON 107.533 RON (puncte), prin raportare la cursul euro de la momentul pronunțării hotărârii, respectiv 30.05.2023 (l euro = 4,96 RON).

A susținut recurenta nu ar fi fost discriminată în raport de beneficiarii Legii nr. 290/2003 cărora nu li s-au invalidat hotărârile din motive exagerate dacă pârâtele paratele ar fi respectat termenele legilor anterior apariției Legii nr. 164/2014,

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre contradictorie.

În susținerea acestui motiv de recurs s-a susținut că instanța de apel a interpretat, în mod greșit, că prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014 reprezintă norma activă sub aspect probatoriu, iar nu și cea de la art. 5 din Legea nr. 290/2003 care a fost abrogată implicit prin intrarea în vigoare a actului normativ ulterior.

Decizia nr. 346/2016 astfel cum a fost reținută de instanța de apel intră in contradicție cu art. 15 din Constituție și cu art. 6 din C. civ. iar o interpretare a Curții Constituționale nu are prioritate împotriva altor dispoziții și principii ce contrazic interpretările instanței de contencios constituțional.

În consecință, în mod greșit s-a respins solicitarea probei cu expertiza evaluatorie în variantele solicitate de recurenta-reclamantă, cu atât mai mult cu cât trimiterea prezentei cauze la Curtea Constituțională a creat premisa unor despăgubirii derizorii, infime.

A arătat recurenta că nicio prevedere legală nu îndreptățește instanța să nu se raporteze la practica CEDO (cauza Ana Ionescu contra Romaniei, etc) în admiterea probei cu expertiza evaluatorie.

Față de aceste aspecte, recurenta a susținut că sunt nelegale considerentele instanței de apel în sensul că valoarea despăgubirilor se calculează strict prin raportare la valorile și limitele prevăzute în Anexa nr. 1 și nr. 2 ale Legii nr. 164/2014, valoarea de despăgubire prevăzută în Anexa nr. 1 reprezintă valoarea actuală de piață a imobilelor de aceeași categorie cu cele abandonate în perioada 1940 - 1944, stabilită ca medie a valorilor din grila notarială aferentă județelor Suceava, Botoșani, lași, Vaslui și Galați.

În susținerea acestor argumente, recurenta a invocat dispozițiile art. 21 și art. 44 din Constituția României referitoare la dreptul de proprietate precum și dispozițiile art. 555 C. civ. privind conținutul dreptului de proprietate privată. Totodată a invocat, referitor la art. 1, protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea pronunțată în cauza Papamichalopoulos și altii c. Greciei din 31 octombrie 1995 în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că "hotărârea prin care a fost constatată o încălcare a Convenției implică obligația juridică a statului pârât raportată la dispozițiile acesteia, de a pune capăt acestei încălcări și de a-i înlătura consecințele așa fel încât să se restabilească, pe cât posibil situația anterioara încălcării constatate."

În același sens, recurenta a indicat, cu titlul de exemplu, considerentele Curții Permanente de Justiție Internațională din 13 septembrie 1928, care în cauza privitoare la exproprierea unei uzine a arătat ca "reparația trebuie, în măsura posibilului, să înlăture toate consecințele actului ilicit și să restabilească starea de fapt și de drept care se poate presupune ca ar fi existat daca actul de încălcare a dreptului nu s-ar fi produs. Restituirea în natură sau, daca aceasta nu este posibilă, plata unei sume ce corespunde valorii restituirii în natura, alocarea, daca este cazul, de despăgubiri pentru pierderile suferite și care, oricum, nu ar putea fi acoperite prin restituirea în natură sunt principalele elemente de care trebuie să se țină seama la determinarea cuantumului unei indemnizări datorate pentru comiterea unui fapt ilicit, contrar dreptului internațional" (Cour Permanente de Justice Intemationale, G., Serie x nr. x, p. 47; în acelasi sens, sentința arbitrală în cauza Texaco-Calasiatic din 19 ianuarie 1977, Journal de droit international, 1977, p. 350)

În ciuda marjei de apreciere extrem de largă recunoscută statelor, atunci când suma acordată ca indemnizație este departe de a fi rezonabilă față de valoarea bunului expropriat. se va retine o violare a art. 1 Protocol 1. În concepția Curții, valoarea bunului expropriat nu este echivalentă neapărat cu prejudiciul produs prin expropriere. Astfel, Curtea a sancționat statul atunci când, la stabilirea valorii indemnizației pentru exproprierea unui teren agricol nu a ținut cont de prejudiciul produs prin lipsirea persoanei în cauză de veniturile pe care aceasta le obținea de pe suprafața agricolă expropriată ci doar de valoarea intrinsecă a terenului. (cauza Lallement c Franței 1 1.04.2002).

Recurenta a susținut că este o victimă a încălcării dreptului de proprietate, respectiv a dreptului la creanță și care s-a lovit de un obstacol în fapt al Statului Roman care nu a monitorizat, prin instituțiile abilitate, îndeplinirea obligațiilor privind dreptul de construi pe propriul teren, libertatea economică, non discriminarea, motiv pentru care s-a ajuns la ingerința în dreptul său de proprietate.

Recurenta a invocat, de asemenea, prevederile art. 7, art. 8, art. 17 și art. 22 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, ce drepturi economice - dreptul la proprietate, drepturile procedurale - dreptul de a fi subiect al legii, dreptul la o cale de atac eficientă, la un proces echitabil.

Prin raportul de expertiză întocmit în cauza s-a avut în vedere suma de 15.680 euro contravaloarea a 448 mp, respectiv 35/mp teren și suma de 6.000 euro contravaloare locuință din cărămidă, zona urbană 80 mpx75 euro mp, total 21.2680 euro, sume care, în opinia recurentei, intră în contradicție cu prețul pieței, cu grila notarilor, dar si cu sumele edictate cu prilejul adoptării Legii nr. 290/2003.

Astfel, reclamanta a susținut că este prejudiciată de nesoluționarea cererii sale de despăgubiri sub imperiul Legii nr. 290/2003, pasivitatea pârâtelor afectând direct cuantumului despăgubirilor de care aceasta ar fi putut beneficia.

Potrivit Grilei Notarilor Publici Bucuresti-2021, pentru Municipiul București, Calea x, sectorul 2 unde domiciliază reclamanta ar rezulta un calcul mult mai mare al despăgubirilor ce ar fi trebuit acordate acesteia. În acest sens recurenta a arătat că prețul real al terenului, ce corespunde pieței este de 1000 euro/mp, terenul de 448 mp având o valoare de 448.000 euro la care se adaugă valoarea construcției de 120.000 euro. (mp construit fiind de aproximativ 1500 euro). Prin urmare, în opinia recurentei, calculele conform anexei 1 din Legea 164/2014 sunt infime, anexa nefiind constituțională întrucât nu este armonizată cu dispozițiile art. 1 paragraful 1 din CEDO, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 16 din Constituție.

Recurenta a susținut că aceasta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită de pe urma defuncților B. si C., B. în baza certificatelor de moștenitor aflate la dosarul cauzei, înscrisuri ce nu au fost analizate de către pârâte motiv pentru care s-a ajuns în situația emiterii de către ANRP a deciziei de validare nr. 6287/12.05.2021 prin care s-a validat hotărârea nr. 2699/06.11.2019 și nu s-a propus acordarea de despăgubiri bănești.

A arătat recurenta că astfel cum rezultă potrivit declarației dată de E. și autentificată sub nr. x din 22 octombrie 2004 de BNP F., acesta a fost unicul fiu la al lui B. și C. și că la evacuarea din Basarabia au rămas următoarele bunuri în Chișinău: o casă situată în str. x construită în anul 1927 și dobândită în anul 1937 conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1937, ce aparținea părinților recurentei B. și C.. În ceea ce privește pomii fructiferi, prin aceeași declarație se arată că "grădina de lângă casa în suprafață de 2000 m.p. era cultivată o parte cu legume iar cealaltă parte cu pruni, piersici și nuci."

Recurenta-reclamanta a arătat că este moștenitoare-legatară universală a defunctului E. în baza testamentului autentificat sub nr. x din 30 octombrie 2009 de către BNP-H.. C. a fost născută la data de 25 septembrie 1900 în Comuna Vadu lui Vodă, Județul Lăpușna, Chișinău, Republica Moldova, de cetățenie română. Aceasta, C. a avut ultimul domiciliu în București, str. x și a decedat în data de 16 decembrie 1980 în București, conform certificatului depus la dosarul cauzei. Aceasta a avut ca fiu pe E., a cărui moștenitoare testamentară este A., reclamanta din prezenta cauza.

Recurenta mai invocă art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 164/2014.

În concluzie, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost promovat.

II.2. Apărările formulate în cauză

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare prin poștă la data de 6 martie 2025 prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În ceea ce privește susținerile recurentei referitoare la aplicarea greșită a Anexei 1 privind exigențele minimale din Legea nr. 144/1996, intimata-pârâtă a arătat că dovada suprafețelor unor construcții nu se poate face doar cu susținerile unor martori, astfel cum solicită recurenta, întrucât din interpretarea expresă art. 4 din Legea nr. 164/2014 reiese că solicitanții au posibilitatea susținerii cererilor cu declarații de martori, în completare, fiind obligatoriu însă ca dovada dreptului de proprietate să se facă cu acte certificate de autorități.

Așadar, declarațiile de martori pot veni în completare doar asupra unor informații rezultate din acte certificate de autorități iar cuantumul despăgubirilor aferente bunurilor la care fac referire prevederile Legii nr. 290/2003 se stabilește prin raportare la valorile și limitele prevăzute în Anexele nr. 1 și nr. 2 ale Legii nr. 164/2014.

În cauză, pentru calcularea despăgubirilor pentru bunurile indicate în cerere, prin raportare la valorile și limitele prevăzute în Anexele nr. 1 și nr. 2 ale Legii nr. 164/2014, din documentele emise de autorități a putut fi determinată doar suprafața curții (448 mp) nu și suprafața construcțiilor. În consecință, așa cum a constatat și instanța de apel, în lipsa actelor din care să rezulte suprafața construcțiilor, devin aplicabile prevederile H.G. nr. 1120/2006.

Așadar, prin raportare la valorile prevăzute în Anexa nr. 1 a Legii nr. 164/2014, valoarea locuinței este de 52 mp X 75 euro/mp = 3.900 euro, stabilită de către instanța de apel.

În ceea ce privește susținerile recurentei referitoare la declarația martorului E., intimata-pârâtă a arătat că, față de dispozițiile legale mai sus amintite, declarația solicitantului E. nu este relevantă în stabilirea întinderii dreptului. Astfel, suprafața de 80 mp indicată de solicitant pentru casă trebuia dovedită cu înscrisuri emise de autoritățile competente, iar niciunul dintre înscrisurile aflate în dosarul administrativ nu face referire la suprafața construcției.

Referitor la susținerile recurentei reclamante potrivit cărora nu s-ar fi simțit discriminată dacă pârâtele ar fi soluționat cererea anterior apariției Legii nr. 164/2014, intimata-pârâtă a susținut că au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate formulate, iar Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 nu încalcă prevederile constituționale ale art. 15 alin. (2), care consacră principiul neretroactivității legii civile. În acord cu jurisprudența sa constantă, Curtea a statuat că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi pentru că, în aceste cazuri, legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare.

Conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 "valoarea bunurilor imobile pentru care se acordă despăgubiri potrivit Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, se stabilește de comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la valorile și limitele prevăzute în anexa nr. 1".

Intimata-pârâtă a precizat că valoarea de despăgubire prevăzută în Anexa nr. 1 reprezintă valoarea actuală de piață a imobilelor de aceeași categorie cu cele abandonate în perioada 1940 - 1944, stabilită ca medie a valorilor din grila notarială aferentă județelor Suceava, Botoșani, lași, Vaslui și Galați. Alegerea acestor județe a fost justificată de faptul că bunurile pentru care se acordă despăgubiri au fost deținute de către solicitanți pe teritoriile rămase în Republica Moldova și Ucraina, aflate în prezent la granița cu județele precizate mai sus.

La stabilirea valorii de despăgubire s-a ținut cont dacă bunurile s-au aflat în zone rurale ori în zone urbane și de categoriile de imobile. Astfel, au fost calculate valorile aferente unui metru pătrat în cazul terenurilor intravilane urbane și rurale, în cazul construcțiilor cu destinație de locuință din zonele urbane și rurale, anexelor. terenurilor agricole, livezilor și terenurilor forestiere.

Concluzionând, intimata a arătat că pentru calculul despăgubirilor sunt aplicabile exclusiv Anexele nr. 1 și nr. 2 ale Legii nr. 164/2014, contrar susținerilor recurentei.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 21 martie 2025, s-a fixat termen de judecată la data de 16 septembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În cauză, față de probele administrate, Tribunalul a reținut faptul că reclamanta A. are calitatea de moștenitor de pe urma autorilor B. și C., justificându-și astfel calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri.

Tribunalul a reținut, totodată, faptul că din actul de vânzare cumpărare nr. 2351 întocmit la data de 8 mai 1937 la Chișinău, autentificat prin procesul-verbal nr. x din 8 mai 1937 de notarul public din Chișinău a rezultat că imobilul situat în municipiul Chișinău, strada x, avea o suprafață totală de 448 de m

2

, fiind compus din casă, alte construcții și dependințe și curte. Totodată, din declarația numitului E., înregistrată la birou notarial public F. cu nr. x din 10 ianuarie 2007, rezultă faptul că imobilul din Municipiul Chișinău era format din casă cu trei camere, bucătărie cu acoperiș de țiglă și dușumele de lemn vopsit construite din cărămidă, cu suprafață de 80 m

2

și curte de 448 m

2

.

Curtea de Apel, în soluționarea apelurilor formulate în cauză, a reținut că pentru calcularea despăgubirilor pentru bunurile indicate în cerere, prin raportare la valorile și limitele prevăzute în Anexele nr. 1 și nr. 2 ale Legii nr. 164/2014, din documentele emise de autorități poate fi determinată doar suprafața curții (448 mp) nu și suprafața construcțiilor revendicate În consecință, în aprecierea instanței de apel contrar primei instanțe, în lipsa actelor din care să rezulte suprafața construcțiilor, nu pot fi avute în vedere declarațiile martorilor, ci devin aplicabile prevederile H.G. nr. 1120/2006.

Prin prezenta cale de atac, recurenta-reclamantă critică aplicarea greșită de către instanța de apel a Anexei 1 privind exigențele minimale din Legea nr. 144/1996 prin raportare la prevederile H.G. nr. 1120/2006, susținând că, în cauză, declarațiile de martor sunt valabile, împotriva acestora nefiind formulate cereri de înscriere în fals. Totodată, a susținut recurenta faptul că declarația martorului E. nu a fost contestată de către intimata-pârâtă. Recurenta a criticat hotărârea atacată susținând, implicit, că art. 4 din Legea nr. 164/2014 nu este incident, prin raportare la data formulării cererii de despăgubiri, respectiv anterior anului 2014, când cererea ar fi trebuit soluționată, ci sunt aplicabile dispozițiile art. 5 alin. (1) și art. 8 alin. (7) din Legea nr. 290/2003.

Criticile recurentei implică atât aspecte de ordin procedural (probarea pretențiilor potrivit regulilor din cuprinsul legii speciale), dar și critici referitoare la soluționarea unui conflict de legi civile în timp, motiv pentru care urmează a fi analizate din perspectiva motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Susținerile sunt însă nefondate.

Cu titlu prealabil se impune precizarea potrivit căreia instanța de recurs are competență exclusiv pentru efectuarea controlului de legalitate a hotărârii atacate, astfel că în prezentul recurs nu se va analiza modalitatea în care curtea de apel a aplicat prevederile din legea specială ce reglementează modalitatea specifică de dovedire a dreptului la despăgubirile pretinse în temeiul Legii nr. 290/2003 (așadar, aspectele de temeinicie), ci va verifica, în baza criticilor recurentei, doar chestiunea de drept privind normele direct incidente, sub aspect probatoriu, în speța dedusă judecății, date fiind modificările relevante introduse prin Legea nr. 164/2014, intrată în vigoare la 18 decembrie 2014.

Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 cererile de despăgubiri formulate de persoanele îndreptățite în temeiul acestui act normativ trebuie însoțite de acte doveditoare, certificate de autorități, sau de declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea, autentificate.

Art. 4 din Legea nr. 164/2014 statuează că "Cererile formulate în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate."

Totodată, potrivit art. 3 din Legea nr. 164/2014 "(1) Dispozițiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi. (2) Dispozițiile prezentei legi referitoare la plata despăgubirilor se aplică cererilor soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, pentru care nu s-a efectuat plata, cererilor nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum și cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare".

Astfel, abrogarea sau neabrogarea dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 290/2003 este lipsită de relevanță, câtă vreme noua lege, respectiv Legea nr. 164/2014 stabilește, prin chiar conținutul său (art. 3 anterior citat) care este câmpul de aplicare a noilor dispoziții legale, respectiv cererilor pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi și cererilor soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, pentru care nu s-a efectuat plata, cererilor nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum și cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești.

Or, cererea reclamanților se circumscrie dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 164/2014, întrucât la data intrării în vigoare a acestei legi, nu era finalizată, aflându-se în procedura soluționării cererii.

Atât Hotărârea nr. 2699/06.11.2019 emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului București cât și Decizia de validare nr. 6287/12.05.2021 emisă de către ANRP au fost emise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, lege care, a prevăzut în conținutul său opțiunea legiuitorului ca dispozițiile legii noi să fie aplicate și cererilor aflate în curs de soluționare, cum este și cazul celei promovate de către recurenta-reclamantă.

Prin urmare, la data soluționării cererii reclamantei era deja în vigoare Legea nr. 164/2014 de modificare a actului normativ de referință, care, prin norma de la art. 4 - a cărei aplicare prioritară se impune prin efectul principiului general de drept specialia generalibus derogant, dar și în baza regulii tempus regit actum - se stabilește că cererile de despăgubire întemeiate pe prevederile Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare "se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate".

Așadar, potrivit dispozițiilor Legii nr. 164/2014, spre deosebire de cele anterioare, reclamanta era ținută să dovedească dreptul la despăgubiri ce poate fi probat, după cum s-a arătat, cu acte care atestă acest drept, certificate de autorități, ce pot fi completate cu declarațiile autentificate de martori.

Norma juridică menționată reprezintă norma activă aplicabilă și prezentului litigiu. Conform acestei prevederi legale, analizarea și soluționarea cererilor se face pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate, norma de drept permite întregirea probațiunii cu declarații de martori pentru dovedirea de fapte conexe (continuitatea existenței dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei), aflate în legătură cu acelea probate cu înscrisuri.

În acest context, se observă că, în mod corect, instanța de apel s-a raportat în analiza sa și la dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, reținând că cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat că nu au fost depuse la dosar înscrisuri certificate de autoritățile competente, care, completate cu declarații de martori, să ateste existența dreptului la despăgubiri. S-a mai reținut că din documentele emise de autorități poate fi determinată doar suprafața curții (448 mp) nu și suprafața construcțiilor iar în lipsa actelor din care să rezulte suprafața construcțiilor, nu pot fi avute în vedere declarațiile martorilor, ci devin aplicabile prevederile H.G. nr. 1120/2006.

Prin urmare, contrar argumentelor recurentei, nu se poate reține că, prin reținerea incidenței art. 4 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, instanța de apel a nesocotit prevederile art. 20 din Constituția României, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Permanente de Justiție Internațională sau art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Aceasta întrucât instanța de apel a soluționat cauza prin raportare la dispozițiile legale în vigoare și cum cererea formulată de către autorul recurentei era nesoluționată la data intrării în vigoare a noii legi, iar aceasta este de imediată aplicare, conform art. 6 alin. (2) din C. civ. și art. 3 din Legea nr. 164/2014, și prin raportare la art. 26 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că dovada dreptului la despăgubiri nu mai putea fi realizată prin declarația solicitantului însoțită de declarații de martori, fiind obligatorie prezentarea unor acte, care să ateste existența dreptului la despăgubiri, în prezentul litigiu, care să ateste cu privire la titularul dreptului de proprietate și cu privire la imobil.

Cum această dovadă nu a fost făcută, în mod corect, instanța de apel a reținut, contrar intimatei reclamante, față de dispozițiile legale incidente, faptul că declarația titularului cererii nu este un document relevant în stabilirea întinderii dreptului de proprietate.

Prin urmare, nu pot fi primite criticile recurentei referitoare la faptul că declarațiile martorilor și a autorului E. sunt valabile întrucât nu au fost contestate de către pârâte, căci pe de o parte ANRP a invalidat dreptul de despăgubiri, iar pe de altă parte forma legii aplicabilă la momentul soluționării nu permite o altă interpretare.

Oricum, modalitatea de interpretare a probelor și aprecierea dată acestora de către instanța de apel nu poate fi analizată de către instanța de recurs, aceasta putând examina numai aspecte de nelegalitate, iar nu de netemeinicie, în lumina prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.. Pentru aceleași motive nu vor fi analizate nici susținerile recurentei referitoare la respingerea, de către instanța de apel, a probei cu expertiza evaluatorie în variantele solicitate de această parte.

Criticile cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, deoarece creează discriminări ale persoanelor îndreptățite la despăgubiri prin nesoluționarea soluționarea dosarului administrativ înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014 față de persoanele a căror dosare au fost soluționate până la intrarea acesteia în vigoare, nu prezintă relevanță în privința regimului probatoriu aplicabil în dovedirea pretenției formulate, acesta decurgând din interpretarea și aplicarea legii în vigoare, în raport cu cele arătate mai sus, conduita procesuală a pârâtei în soluționarea dosarului recurentei neputând produce un efect asupra fondului pretențiilor sau a legii aplicabile.

În acest sens, Curtea Constituțională a considerat, prin Decizia nr. 14 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 22 martie 2016, paragraful 24, că, în acord cu jurisprudența sa, aplicarea unui regim juridic temporal diferit nu poate crea o stare de discriminare între diverse persoane, în funcție de actul normativ incident fiecăreia. Faptul că, prin succesiunea unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situații apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituționalitatea textelor respective (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996).

Atare dezlegare este confirmată și de raționamentul expus de Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei nr. 346 din 2016 (în special, paragrafele 17-20), prin care s-a reținut că "inegalitatea de tratament juridic prin comparație cu acele persoane care au beneficiat de plata despăgubirilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 nu reprezintă un viciu de neconstituționalitate, fiind rezultatul unor regimuri juridice diferite, aplicate succesiv în timp, incidente în virtutea principiului tempus regit actum.

Pentru aceste considerente nu pot fi primite susținerile recurentei conform cărora este prejudiciată de nesoluționarea cererii sale sub imperiul Legii nr. 290/2003. De altfel, în Decizia nr. 157 din 30 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 665 din 19 iulie 2023, Curtea Constituțională a României că:

"Legea nr. 164/2014 nu face altceva decât să refuze supraviețuirea anumitor dispoziții din vechea reglementare (Legea nr. 9/1998 și Legea nr. 290/2003), cu privire la modalitatea de despăgubire a persoanelor îndreptățite, și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare. Ca atare, dispozițiile de lege criticate reprezintă opțiunea legiuitorului, prin care acesta nu refuză plata despăgubirilor stabilite conform Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003, ci doar stabilește anumite măsuri pentru finalizarea procesului de despăgubire. (...)

Față de aceste considerente, contrar susținerilor recurentei, în mod legal instanța de apel a făcut aplicarea art. 4 din Legea nr. 164/2014 și a procedat la calcularea valorii despăgubirilor aferente imobilului revendicat în conformitate cu anexa 1 privind exigențele minimale din Legea nr. 114/1996 privind Legea locuinței în raport de Procesul Verbal nr. x/11.09.1942 al Primăriei Municipiului Chișinău din care reiese că "locuința avea 2 camere și o bucătărie".

În ceea ce privește celelalte critici formulate de către recurenta-reclamantă referitoare la valoarea probantă a înscrisurilor depuse în susținerea acțiunii, în sensul că acestea ar atesta existența dreptului la despăgubiri, Înalta Curte reiterează faptul că nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, întrucât vizează netemeinicia hotărârii instanței de apel și nu nelegalitatea acesteia.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a invocat, circumscris motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., că decizia recurată nu conține considerentele pentru care au fost admise motivele de apel prin care pârâta a învederat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile legale privind dovada cu înscrisuri certificate de autorități care să poată fi completate cu declarațiile martorilor, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 164/2014.

Înalta Curte constată, raportat la argumentele expuse în respingerea motivului de casare analizat anterior, că și acest motiv de casare este nefondat, întrucât decizia civilă recurată respectă exigențele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și de prevederile art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, nefiind decelate considerente incomplete, neclare, contradictorii sau străine de natura pricinii.

Astfel cum s-a precizat în cele ce precedă, instanța de apel a arătat de ce sunt incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2003 și de ce declarațiile martorilor sunt acceptate exclusiv în completarea situațiilor certificate prin respectivele înscrisuri.

Totodată, nu pot fi primite susținerile recurentei conform cărora Decizia nr. 346/2016 a Curții Constituționale contravine art. 15 din Constituție, care se referă la aplicarea legii în timp și a prevederilor C. civ., care stabilesc principiile generale ale dreptului civil întrucât acestea contravin prevederilor art. 11 alin. (3) și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care stabilesc forța juridică obligatorie a deciziilor Curții Constituționale și a celor statuate în cuprinsul acestora.

În ceea ce privește obligativitatea deciziilor sale, Curtea Constituțională a statuat în mod constant că "puterea de lucru judecat care însoțește actele pronunțate/emise de Curtea Constituțională se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acestea" (a se vedea spre exemplu decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din data de 26 ianuarie 1995).

În concluzie, nu pot fi primite criticile ce vizează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta nefiind incident în cauză.

Pentru aceste considerente, reținând, așadar, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii și că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1073A din data de 30 octombrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 septembrie 2025.