ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1730/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 28.10.2021 sub nr. x/2021, contestatorii A. și B. au formulat, în contradictoriu cu intimații Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor -ANRP- Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 București și Comisia mun. București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, contestație împotriva Deciziei de validare nr. 6416/17.09.2021 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, precum și împotriva oricăror alte decizii/referate care au stat la baza emiterii deciziei, împotriva Hotărârii nr. 2708/06.11.2019 emisă de către Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, precum și împotriva oricăror alte decizii/referate care au stat la baza emiterii acestei hotărâri, solicitând anularea acestora, menținerea Hotărârii nr. 50/22.02.2008 adoptată de către Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003. Totodată, contestatorii au solicitat obligarea pârâtelor să comunice adresa nr. x/2007 emisă de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și adresa nr. x/03.10.2017 emisă de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. În drept, au fost invocate dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 290/2003 modificată și Legea nr. 164/2014 modificată. La termenul de judecată din data de 19.05.2022, tribunalul a admis excepția lipsei capacității de folosință cu privire la contestatorul A., constatând că decesul acestuia a survenit la data de 01.09.2021, anterior formulării cererii de chemare în judecată. La data de 22.09.2022 numitul C. a depus la dosar cerere de intervenție principală prin care a arătat că are calitatea de unic moștenitor al defunctului său tată, A. și a indicat că are aceleași pretenții precum cele indicate în cererea de chemare în judecată, cererea acestuia fiind încuviințată în principiu la termenul din data de 17.11.2022. La același termen, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor pentru considerentele expuse în încheierea de la acel termen.

Decizia pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1819/22.12.2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă s-a anulat cererea de chemare în judecată formulată de contestatorul A., ca fiind introdusă de o persoană fără capacitate procesuală de folosință; s-a respins cererea de chemare în judecată introdusă de contestatorul B. și cererea de intervenție principală formulate în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, ca fiind introduse împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; s-a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere din cererea de chemare în judecată și din cererea de intervenție principală vizând anularea Hotărârii nr. 2708/06.11.2019 emise de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003; s-a respins capătul de cerere vizând anularea Hotărârii nr. 2708/06.11.2019 emise de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 ca inadmisibil. S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de contestatorul B. și cererea de intervenție principală formulată de intervenientul C., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților; s-a anulat în parte Decizia de validare nr. 6416/17.09.2021 emisă de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților; a fost obligată pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să emită decizie în sensul acordării de despăgubiri bănești contestatorului B. și intervenientului, conform Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 164/2014, pentru bunurile care s-au aflat în proprietatea autorului D. reprezentând 14 hectare teren arabil și 1 hectar vie; a fost obligată pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata către contestatorul B. a sumei de 2.400 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată și s-au respins, în rest, cererea de chemare în judecată și cererea de intervenție principală, ca neîntemeiate.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1225 A din data de 22 noiembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, cererile de apel formulate de apelanta pârâtă Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor și de apelantul-reclamant B. și apelantul-intervenient C., împotriva sentinței civile nr. 1819/22.12.2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1225 A din data de 22 noiembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au promovat recurs, reclamantul B. și intervenientul C. invocând motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Invocând motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții pretind că hotărârea nu cuprinde motivele de drept pe care se sprijină considerentele instanței de apel. Susțin recurenții că instanța de apel doar a preluat motivarea instanței de fond, fără a expune un raționament juridic propriu sub aspectul temeiurilor de drept, măsurilor de nevalidare a probelor administrate, ignorând, în același timp, legea specială aplicabilă în prezenta cauză. Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții arată că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea normelor legale, iar, în unele cazuri cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Învederează recurenții că nici Legea nr. 164/2014, nici alt act normativ nu au stabilit în sarcina acestora obligația de a face dovada dreptului de proprietate al autorului lor la un moment cât mai aproape de cel al refugiului și dovada continuității dreptului de proprietate asupra acesteia până la nivelul anului 1944 (momentul refugiului). De altfel, nici instanța de apel nu a invocat un asemenea act normativ, rezumându-se doar să expună o atare concluzie, fără să o argumenteze din punct de vedere legal. Mai mult, instanța de apel nici nu a menționat, în concret, la ce tip de probă s-a referit pentru dovedirea continuității dreptului de proprietate, fiind evident că, în realitate, câtă vreme autorul lor a dobândit bunurile cu câțiva ani înainte de refugiu și nu au intervenit modificări cu privire la proprietatea bunurilor respective, nici autoritățile din Ucraina (Izmail, din vechiul bloc URSS fiind la acest moment pe teritoriul Ucrainei) nu aveau motive sa facă alte mențiuni în evidențele și registrele de proprietate existente în urma cu aproximativ 80 ani. Arată recurenții că daca bunurile ar fi fost înstrăinate până la data refugiului, autoritățile publice din Ucraina ar fi indicat alte persoane ca figurând în evidențele pe care le au. Instanța de apel nu indică nici măcar cum a stabilit faptul că documentele justificative depuse de recurenți nu ar fi aproape de momentul refugiului, cum nu a indicat ce înseamnă, ca și interval de timp, să fie cât mai aproape de anul 1944. Arată că documentele pe care le-au depus la dosar (ce conțin evidențe din arhivele autorităților publice aferente anilor 1937, 1938, 1943, 1944 etc.), sunt aproape de momentul refugiului din primăvara anului 1944, iar instanța de apel nu a indicat niciun temei de drept și de fapt de natură să nu le poată califica ca făcând parte din această categorie. Recurenții susțin că nu li se poate reține vreo culpă sau că nu au făcut toate demersurile legale necesare pentru obținerea tuturor relațiilor depuse la dosar, mai ales că noul război din Ucraina a paralizat orice șansă de a mai obține vreun document suplimentar. Învederează recurenții că instanța de fond fie nu a avut în vedere, fie a interpretat în mod greșit Registrul cu privire la impozitarea agricolă a țăranilor din satele departamentului pentru anii 1943-1944 emis de Departamentul nr. 3 din Bolgrad al Administrației Financiare din județul Ismail - ce reprezintă dovada deținerii băcăniei pe str. x și a casei cu 6 camere, chiar până la momentul refugiului. Arată că sediul social al băcăniei -afacerea de familie desfășurându-se efectiv până în anul 1938- a fost declarat și stabilit în str. x, adresă la care era situată și casa cu 6 camere în care a locuit familia recurenților, astfel că orice document obținut cu privire la băcănie, se refera automat și la casa cu 6 camere (astfel cum reiese și din fotografia construcției aflată la dosar). În continuare, recurenții subliniază că imobilul cu 6 camere din str. x a fost și ultimul domiciliu al autorului D., al reclamantului și al fratelui său, A. și a mamei acestora, înainte de refugiu, astfel cum reiese din: (i) toate adeverințele de la dosar emise de către autoritățile din Ucraina; (ii) adresa nr. x august înregistrată de către autorul D. la Primăria Bolgrad; (iii) declarațiile autentificate, date de către martori. În ceea ce privește recolta rămasă pe câmp, arată că instanța nu a valorificat probele de la dosar și a ignorat normele legale, fără să aibă în vedere: (i) momentul refugiului -sfârșitul lunii martie-începutul lunii aprilie 1944- astfel că au abandonat toate actele și proprietățile (inclusiv terenurile pe care le pregătiseră pentru a obține recolte și efectuaseră lucrările aferente perioadei respectiv: semănatul, cultivarea de bază a solului, însămânțatul etc); (ii) partea din despăgubirile stabilite inițial pentru recoltă, niciodată nu s-a referit la recolta aferentă anilor 1944-1945, ci la recolta din 1943 (care a fost foarte bogată și tot ce au recoltat a rămas în hambare la momentul refugiului); (iii) pentru anul 1944-1945 nici nu putea să figureze recolta în evidențele autorităților din Ucraina câtă vreme orice recoltă se culege doar toamna, însă acest aspect nu exclude lucrările efectuate pe teren până la momentul refugiului ori costurile suportate, aferente acestor lucrări; (iv) familia recurenților nu a beneficiat nici de recolta din toamna anului 1943 (pe care au abandonat-o în hambare la momentul refugiului), nici de cea din 1944 (toamna anului 1944 când deja se aflau pe teritoriul României ca refugiați); (v) declarațiile martorilor care au confirmat aceste aspecte, mentionând cerealele, semințele, via, etc. Învederează recurenții că intimata nu a făcut dovada contrară aspectelor probate de aceștia. Așadar, este nelegală măsura de a exclude aceste bunuri din dreptul recurenților la despăgubiri, fiind încălcate normele legale ce le-au fost conferite de Legea de reparație nr. 164/2014 și este de natură să pună Statul Român în situația îmbogățirii fără just temei, prin prejudicierea recurenților în mod nelegal. Cu privire la dovedirea dreptului de proprietate, recurenții fac trimitere și la următoarele înscrisuri: (i) Tabelul cu evidența proprietarilor de terenuri/grădini din perioada 02.08.1941-29.01.1943 (perioadă aproape de momentul refugiului), emis de Primăria orășenească Bolgrad, județul Ismail, (ii) Lista proprietarilor întreprinderilor comerciale și industriale anii 1937-1938, emisă de Primăria orășenească Bolgrad, județul Ismail -Departamentul Administrativ (ce poate fi coroborată atât cu declarațiile martorilor, cât și cu adresa x din 07.02.2007 emisă de Consiliul Local Izmail, din care rezultă că autorul recurenților deținea băcănia în str. x), (iii) adresa nr. x/06.04.2007 emisă de către Arhivele din Izmail, (iv) adresa nr. x/07.02.2007 emisa de Consiliul Local lzmail, Ucraina, (v) declarațiile autentice ale martorilor E. (declarație autentificată sub nr. x/16.11.2007), F. și G. (declarațiile autentificate sub nr. x/18.05.2005 și sub nr. x/21.11.2003), H. și E. (declarație autentificata sub nr. x/04.04.2003). Apreciază că exigența impusă de instanțele de fond, în sensul ca documentele justificative să se raporteze la anul refugiului, este o interpretare care excedează normelor legale și care ar face ineficiente dispozițiile Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 164/2014. Chiar legiuitorul, întelegând contextul istoric real și imposibilitatea reală a reconstituirii tuturor dovezilor de refugiu și de proprietate, a permis coroborarea documentelor cu declarațiile de martori. Susțin recurenții că nici Legea nr. 290/2003, nici Normele metodologice din 2006, nici Legea nr. 164/2014 nu instituie un probatoriu atât de restrictiv, în sensul și forma celui invocat prin hotărârea recurată. Probatoriul pretins de către primele instanțe este de natură să creeze o sarcina disproporționată asupra recurenților (fiind imposibil de administrat), fără să existe un temei juridic. Recurenții subliniază faptul că nu există o prevedere legală care să condiționeze dovedirea dreptului de proprietate de un document standard sau de documente emise în anul refugiului, ci tocmai în considerarea condițiilor în care bunurile au fost abandonate în perioada de război, normele legale au o anumită suplitate permițând inclusiv dovada cu martori. Cu atât mai mult, în cazul în care o autoritate confirmă existența dreptului de proprietate, dreptul la despăgubire nu poate fi negat. Din înscrisurile depuse la dosar reiese că recurenții se află în imposibilitatea de a procura înscrisuri suplimentare, fiind, astfel, incidente prevederile art. 2 alin. (4) teza II și nu se invocă, în mod legal, că nu s-ar fi făcut demersurile necesare pentru a obține acte doveditoare certificate de autorități. Consideră că interpretarea conferită de instanța de fond îi pune, în mod nejustificat, în situația probatio diabolica (cu încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului), ceea ce este inadmisibil și ilegal. Pentru toate argumentele expuse, recurenții solicită casarea, în parte, a hotărârii atacate, respectiv menținerea măsurii de respingere a apelului pârâtei.

Apărările formulate în cauză În termen legal, intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Învederează intimata că instanța de apel a analizat înscrisurile depuse la dosar de către părți, hotărârea recurată fiind corect argumentată în fapt și în drept. Intimata arată că recurenții sunt obligați să facă dovada că au avut în proprietate bunurile, la momentul refugiului, în temeiul prevederilor art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1120/2006, or raportat la împrejurarea că autorii acestora s-au refugiat în luna martie a anului 1944, este evident că dovada dreptului de proprietate trebuie raportată la acest moment, iar recurenții nu au probat susținerile cu privire la bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii, în acord cu prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014. Contrar susținerilor reclamanților, înscrisurile aflate la dosarul cauzei fac doar dovada dreptului de proprietate -și continuității acestuia- cu privire la un teren arabil în suprafață de 14 ha și o suprafață de vie de 1 ha, pentru restul bunurilor nefiind depusă o atare dovadă. Adeverința nr. x/7.02.2007 emisă de Arhivele din Ismail reprezintă dovada că băcănia a fost deținută în proprietate de către autorul recurenților în perioada 1937-1938, nu și faptul că fostul proprietar a deținut proprietatea asupra acesteia la momentul părăsirii forțate a teritoriilor cedate. Subliniază intimata că nu are posibilitatea verificării dacă pentru un anumit teren sau o anumită construcție au mai fost formulate alte cereri de despăgubire. Consideră că bunurile ce fac obiectul dosarului de despăgubiri puteau fi înstrăinate către alte persoane care la rândul lor să solicite despăgubiri în baza unor acte chiar mai recente. Recurenții au formulat răspuns la întâmpinare prin care au invocat excepția tardivității întâmpinării, au solicitat respingerea apărărilor intimatei și admiterea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile deduse judecății Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, în limitele și în sensul considerentelor ce vor fi arătate în continuare. Invocând motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., reclamantul și intervenientul critică soluția adoptată în cauză din perspectiva nemotivării deciziei instanței de apel, precum și a neanalizării depline a elementelor de fapt și a probelor administrate, ce trebuie subordonate dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014. Recurenții susțin în mod întemeiat nelegalitatea deciziei din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. dată de nemotivarea hotărârii cu privire la toate bunurile indicate în cererea de apel pentru care solicită despăgubiri. Examinând conținutul hotărârii recurate se constată că nu se identifică argumente proprii ale instanței de apel privind dreptul la despăgubiri aferente recoltelor rămase în anul părăsirii teritoriului Basarabiei (1944). Anume, validând raționamentul instanței de fond, curtea de apel constată legalitatea sentinței din perspectiva dovedirii dreptului de proprietate asupra terenului arabil în suprafață de 14 ha și suprafeței de 1 ha vie, iar în ceea ce privește "restul bunurilor" reține că nu a fost depus la dosar "nici un act certificat de către autorități în care să existe înscris faptul că acesta deținea vreo construcție sau că deținea și alte terenuri în afara celor pentru care s-au acordat despăgubiri, după cum nici una dintre declarațiile autentice ale martorilor, depuse în susținerea cererii, nu fac referire la vreun drept de proprietate asupra unei băcănii". În continuare, instanța de apel expune considerentele (doar) cu privire la băcănie, casa cu 6 camere, anexe (magazie, porumbar, grajd, pivniță), suprafață de 4.500 m.p. teren aferent, casa cu 3 camere la vie și diferența până la 28 ha teren (din care 18 ha arabil și 10 ha vie), fără a analiza dreptul la despăgubiri pentru recoltele rămase în anul 1944. Or, este de principiu că, dacă o instanță pronunță o soluție pe fond asupra unui cereri, care reprezintă din punct de vedere logic o concluzie, presupune și existența raționamentului, care a stat la baza acesteia. Neexpunerea acestuia este incompatibilă cu formularea de către judecător, la momentul luării hotărârii, a unor judecăți succesive privind constatarea faptelor, aprecierea lor în vederea calificării și aplicarea normei juridice incidente în situația dată, ca elemente ale silogismului judiciar. Din acest motiv, o astfel de omisiune - de analiză și de motivare - echivalează juridic cu necercetarea fondului cauzei și nestabilirea situației de fapt, instanța de control judiciar fiind în imposibilitatea de a exercita controlul său jurisdicțional, exclusiv de legalitate, reglementat de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., control care trebuie să se grefeze pe situația de fapt stabilită complet de către instanțele devolutive ale fondului. Așadar, constatând că analizei instanței de apel îi lipsește o judecată efectuată în privința dreptul la despăgubiri aferente recoltelor rămase la momentul refugiului în România - deși sesizează că părțile au criticat întinderea dreptului la despăgubiri inclusiv cu privire la acestea-, Înalta Curte reține incidența motivului legal de recurs dat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază). În egală măsură, din conținutul considerentelor deciziei atacate, reiese că instanța de apel nu a realizat un examen al stării de fapt privind destinația construcției situată la adresa din Bolgrad, jud. Ismail. În legătură cu acest aspect, se observă că analiza curții de apel a fost circumstanțiată "unei băcănii" și "casei cu 6 camere", în contextul în care în cuprinsul cererii de apel (la pct. 1 în enumerarea bunurilor) este indicată doar "casa cu 6 camere" iar în cuprinsul Declarației nr. 12764/15.12.2003, respectiv la pct. I.B, autorul A. a descris "casa din orașul Bolgrad" ca având "6 (șase) încăperi cu următoarea destinație și suprafață utilă: hol 6 mp, bucătărie 14 mp, sufragerie 20 mp, două dormitoare, fiecare de 16 mp, prăvălie 20 mp". Dincolo de analiza mențiunilor din cuprinsul Adeverinței nr. x/7.02.2007, instanța de apel a reținut lipsa indicării băcăniei în cuprinsul declarațiilor date de martori. Înalta Curte apreciază că o atare concluzie -în raport cu apărările părților și înscrisurile aflate la dosar- obliga instanța de apel, în primul rând, la stabilirea neîndoielnică a destinației bunului (descris ca fiind "casa cu 6 camere") pentru care s-au solicitat despăgubiri, respectiv dacă imobilul-casă cu 6 camere (menționat ca atare în cuprinsul declarațiilor martorilor) include și băcănia (prăvălia) sau dacă reclamantul și intervenientul solicită acordarea despăgubirilor pentru 2 construcții distincte, respectiv casă cu 6 camere și băcănie (despre care pretind că se află la aceeași adresă). Or, atât timp cât instanța de apel nu a explicat raționamentul juridic pe care l-a adoptat cu ocazia verificării întinderii dreptului de proprietate asupra construcției din perspectiva componenței sale date de modului în care acest imobil a fost utilizat de autorul reclamantului și intervenientului, în vederea realizării controlului judiciar, Înalta Curte reține incidența motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În consecință, în rejudecare, curtea de apel va fi ținută să reevalueze cauza, pornind de la situația de fapt dedusă judecății în vederea clarificării destinației construcției situată la adresa din jud. Ismail (pct. 1 în enumerarea bunurilor din cuprinsul cererii de apel). În ce privește aspectul de nelegalitate invocat pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a susținut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, în sensul că instanța de apel a negat valoarea probatorie a înscrisurilor depuse la dosar în dovedirea dreptului de proprietate asupra bunurilor și a continuității acestuia până la nivelul anului 1944. Totodată, recurenții pretind că Legea nr. 164/2014 sau alt act normativ nu reglementează obligația de a dovedi dreptul de proprietate al autorului părților la un moment cât mai aproape de cel al refugiului și dovada continuității acestui drept, iar instanța de apel "nu a menționat, în concret, la ce tip de probă s-a referit pentru dovedirea acestor aspecte". Examinând criticile recurenților, Înalta Curte reține că prevederile art. 2 alin. (1) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 aprobate prin H.G. nr. 1120/2006 reglementează că "pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, persoanele îndreptățite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii". În analiza apelului declarat de reclamant și intervenient, instanța de apel a reținut că tribunalul a apreciat corect probatoriul administrat în cauză din perspectiva dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014. Anume, curtea de apel a constatat că reclamantul și intervenientul au probat faptul că autorul acestora a deținut, la momentul refugiului în România, o suprafață de teren arabil de 14 ha și o suprafață de 1 ha vie, valorificând mențiunile din cuprinsul adeverinței x/06.04.2007 emisă de Arhivele din Izmail. În legătură cu imobilul individualizat ca fiind "băcănie" din Bolgrad, str. x, jud. Ismail, instanța de apel a apreciat că prin depunerea la dosar a adeverinței nr. x/07.02.2007 emisă de Arhivele din Izmail nu se face dovada continuității dreptului de proprietate asupra acesteia până la nivelul anului 1944 (înregistrarea figurând la nivelul anilor 1937-1938) nici în condițiile dreptului comun, în contextul în care nu este indicată în cuprinsul declarațiilor martorilor. Cât privește casa cu 6 camere, anexele (magazie, porumbar, grajd, pivniță), terenul aferent, în suprafață de 4.500 m.p. (situate în orașul Bolgrad, str. x, jud. Ismail), curtea de apel a reținut că reclamantul și intervenientul nu au depus la dosar nici un act certificat de autoritățile competente care să ateste existența în patrimoniul autorilor părților a unui drept de proprietate asupra acestor bunuri. Înalta Curte reține că norma de la art. 4 din Legea nr. 164/2014 stabilește că cererile de despăgubire întemeiate pe prevederile Legii nr. 9/1998 și ale Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare "se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate". În cauză, instanța de apel a stabilit corect coordonatele în care trebuie realizată verificarea jurisdicțională, arătând înscrisurile prevăzute de lege prin care se poate face dovada dreptului la despăgubiri. Însă, atunci când a trecut la verificarea criticilor din apel, raportat la datele concrete și la înscrisurile depuse în susținerea cererii, fie le-a nesocotit, fie le-a ignorat din analiză, pentru a trage, în final, concluzia că nu a fost făcută dovada privind existența sau continuitatea dreptului de proprietate până la momentul refugiului. Astfel, observând situația concretă din prezentul dosar, se constată că reclamantul și intervenientul au depus la dosar o serie de înscrisuri care îndeplineau cerințele prescrise de art. 4 din Legea nr. 164/2014, acestea fiind înscrisuri certificate de autorități, prin care se făcea dovada proprietății ori reprezentau un început de dovadă a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în orașul Bolgrad, str. x, jud. Ismail (băcănie, casă, anexe și terenul aferent, în suprafață de 4.500 m.p.). În acest sens, se observă faptul că la fila x din vol. I al tribunalului se află traducerea Adeverinței nr. x/07.02.2007 emisă de Arhivele din Izmail din care reiese că autorul recurenților, D. (de profesie "comerciant", potrivit înscrisului aflat la fila x din vol. I al tribunalului- "Matricula nr. 25"-) "era proprietarul unei băcănii pe strada x nr. 28, în valoare de 12.000 RON". Acest înscris, precum și "Lista proprietarilor întreprinderilor comerciale și industriale anii 1937-1938" au fost observate de instanța de apel, însă nu au fost valorificate în acord cu prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014. Cât privește casa în care a locuit familia recurenților, anexele și terenul în suprafață de 4.500 m.p. situate la aceeași adresă (orașul Bolgrad, str. x, jud. Ismail) este adevărat că recurenții nu au depus la dosar un înscris care să facă dovada necontestată a dreptului de proprietate asupra acestora, însă au realizat demersuri și au obținut negații de la autoritățile competente, care au comunicat lipsa de informații în arhive cu privire la imobil. Prin depunerea la dosar a Adeverinței nr. x/06.04.2007 emisă de Arhivele din Izmail, precum și a Registrului de evidență a proprietarilor de terenuri în perioada 1941-1943 din care reiese că autorul recurenților, D., avea domiciliul în Bolgrad, str. x, coroborată cu înscrisurile privind băcănia și cu negațiile obținute de la Arhivele din Izmail și observând inexistența la dosar a unui înscris care să facă dovada necontestată a deținerii acestui imobil de către o altă persoană străină de familia recurenților, Înalta Curte reține că reclamantul și intervenientul au reușit să facă un început de dovadă cu privire la deținerea în proprietate a acestui imobil. Așa fiind, declarațiile de martori, a căror valorizare în plan probatoriu în procesul pendinte a fost negată de curtea de apel, au fost depuse de recurenți la dosar în respectarea normei prevăzute în art. 4 din Legea nr. 164/2014, părțile învederând -inclusiv la pagina 4 a cererii de apel- că băcănia și casa în care locuiau se aflau în același imobil (din Bolgrad, str. x, jud. Ismail). Cât privește eventuala înstrăinare a dreptului de proprietate între momentul dobândirii și momentul refugiului, această probă nu a fost făcută, ea incumbând părții care pretindea existența unui atare eveniment. Reținând că, încă din procedura administrativă, prin decizia ANRP atacată, cât și prin întâmpinările formulate în fața instanțelor de fond s-a invocat de către ANRP faptul că nu s-ar fi făcut dovada faptului că bunurile pentru care se pretind despăgubiri nu au fost înstrăinate de autorul reclamantului și intervenientului între momentul dobândirii și momentul refugiului, în aplicarea art. 249 C. proc. civ., instanța de apel trebuia să observe că sarcina probei incumba părții pârâte care, afirmând faptul negativ, are a face proba faptului pozitiv contrar, anume dovada că imobilele au fost înstrăinate în respectiva perioadă de timp. Cum nici la judecata în primă instanță și nici în apel partea pârâtă nu a probat faptul înstrăinării imobilului în privința căruia s-a demonstrat, în afara oricărui dubiu, dobândirea, anterior refugiului (1937-1938), de către autorul recurenților a dreptului de proprietate al imobilului din Bolgrad, str. x, jud. Ismail (băcănie, casa în care a locuit familia recurenților, anexe și terenul aferent, în suprafață de 4.500 m.p.), instanța de apel a nesocotit normele de drept referitoare la probațiune prevăzute de Legea nr. 164/2014. Legiuitorul a urmărit instituirea unor reguli de probațiune permisive, derogatorii de la cele prevăzute în dreptul comun, în considerarea dificultăților previzibile în obținerea de către persoanele al căror drept la despăgubire a fost recunoscut la nivelul anului 2003 (momentul adoptării Legii nr. 290) de înscrisuri doveditoare privind bunurile abandonate în anul 1944, ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța, precum și ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 (art. 1 din Legea nr. 290/2003). Totodată, în ceea ce privește obligația de a proba faptul neînstrăinării imobilelor de către proprietarul anterior momentului refugiului nu se referă la dovada actului juridic care atestă dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului pentru care se solicită despăgubiri, pentru a se impune, în condițiile legii, proba cu înscrisuri, ci la dovada unor împrejurări ulterioare dobândirii dreptului de proprietate. Prin urmare, interpretarea normelor de drept referitoare la probațiune prevăzute de Legea nr. 164/2014 nu poate fi restrictivă, deoarece ar contraveni scopului reglementării speciale, de facilitare a probațiunii și trebuie să țină seama, după caz, de dispozițiile legale asemănătoare din dreptul comun relative la admisibilitatea probelor, art. 250 C. proc. civ. reglementând ca mijloace de probă pentru dovada unui act juridic sau fapt, printre altele, înscrisurile, martorii, mărturisirea uneia dintre părți, făcută din proprie inițiativă sau obținută la interogatoriu. Așa fiind, în absența unor texte de lege care să fie prevăzute de actele normative menționate și prin care să se interzică proba cu martori în vreo situație, în considerarea și a intenției legiuitorului de facilitare a probațiunii în privința cererilor de despăgubire formulate pe temeiul Legii nr. 290/2003, se poate concluziona că norma de drept prevăzută la art. 4 din Legea nr. 164/2014 impune interpretarea potrivit căreia acest mijloc de probă este admisibil cel puțin după regulile prevăzute în dreptul comun. Statuând că analizarea și soluționarea cererilor se face pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate, norma prevăzută de art. 4 permite întregirea probațiunii cu declarații de martori pentru dovedirea de fapte conexe, aflate în legătură cu acelea probate cu înscrisuri. Concluzia se sprijină, pe de altă parte, pe conținutul normativ al art. 309 C. proc. civ., care prevede admisibilitatea probei cu martori în toate cazurile în care legea nu prevede altfel. În ceea ce privește "continuitatea dreptului", proba cu martori este pe deplin admisibilă potrivit dreptului comun și potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, martorii putând relata aspecte veridice de care au luat cunoștință personal și care pot fi utile pentru lămurirea împrejurărilor de fapt în care s-a produs abandonarea respectivelor imobile în anul 1944 de către proprietar. Valorizarea pe tărâm probatoriu a mijloacelor de probă reglementate de prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014 se realizează tot potrivit normelor din dreptul comun, anume, potrivit art. 264 C. proc. civ., așa că, în stabilirea existenței sau inexistenței faptelor pentru care au fost administrate, atât autoritățile administrative, învestite cu soluționarea cererii de despăgubire ori a contestațiilor, cât și judecătorii, învestiți potrivit art. 8 din Legea nr. 164/2014, au a decide în mod liber, potrivit propriilor convingeri, prin coroborarea informațiilor astfel obținute. Față de actele dosarului, ce pun în evidență stăruința recurenților în încercarea de procurare a unor înscrisuri în vederea complinirii situației probate în ceea ce privește imobilul din Bolgrad, str. x, jud. Ismail (băcănie, casa în care a locuit familia recurenților, anexe și terenul aferent, în suprafață de 4.500 m.p.), Înalta Curte reține lipsa unei analize reale și efective a curții de apel cu referire la înscrisurile și celelalte probe ce întrunesc cerințele art. 4 din Legea nr. 164/2014, analiză ce nu poate fi realizată în etapa procesuală a recursului. Așa fiind, în considerarea celor expuse, critica privind greșita interpretare a normelor de drept speciale relative la probațiunea cererilor de despăgubire întemeiate pe art. 4 din Legea nr. 164/2014, în ceea ce privește imobilul din Bolgrad, str. x, jud. Ismail (băcănie, casa în care a locuit familia recurenților, anexe și terenul aferent, în suprafață de 4.500 m.p.) se dovedește a fi întemeiată. În consecință, urmează ca, în rejudecare, instanța de apel să procedeze la evaluarea întregului material probator ce compune dosarul administrativ, a probelor administrate în toate fazele procesuale, în spiritul normei prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014, fiind necesar a se lămuri pe deplin situația de fapt dedusă judecății. Cât privește, însă, despăgubirile solicitate pentru casa cu 3 camere la vie și 4 hectare teren arabil și 9 hectare teren cu vie (diferența până la 28 ha teren, din care 18 ha arabil și 10 ha vie), Înalta Curte reține că recurenții nu au expus, în cuprinsul memoriului de recurs, critici concrete de nelegalitate cu privire la aceste bunuri, susceptibile de analiză de către instanța de recurs. Astfel, sub acest aspect, hotărârea atacată urmează a fi menținută, în condițiile în care instanța de apel a reținut că părțile nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestor bunuri (casa cu 3 camere la vie și 4 hectare teren arabil și 9 hectare teren cu vie), iar recurenții nu combat dezlegările instanței de apel, ci enumeră, ca atare, bunurile cu privire la care nu au fost acordate măsuri reparatorii. Simpla trimitere (de la pagina 8 a memoriului de recurs) la Registrul cu privire la impozitarea agricolă pentru anii 1943-1944 nu echivalează cu expunerea unei critici de nelegalitate susceptibile de analiză în recurs în contextul în care înscrisul face referire la două suprafețe (13.356 mp și 14.556 mp), iar părțile nu argumentează coroborarea acestor informații cu cele ce reies din alte înscrisuri ori declarațiile martorilor, din perspectiva prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014. Or, a motiva recursul înseamnă atât indicarea motivului de recurs, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât mai ales, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanța de apel. Este fără dubiu că această din urmă cerință nu poate fi considerată ca fiind îndeplinită, din moment ce recurenții au omis să indice punctual în ce a constat o eventuală greșeală de judecată săvârșită de instanța de apel în legătură despăgubirile solicitate pentru casa cu 3 camere la vie și 4 hectare teren arabil și 9 hectare teren cu vie. Pentru aceste considerente, observând și faptul că nu a fost declarat apel în privința soluțiilor primei instanțe de admitere a pretențiilor reclamantului și intervenientului privind despăgubirile pentru suprafața de 14 ha teren arabil și suprafața de 1 ha vie, respectiv de constatare a lipsei calității procesuale pasive a C.N.C.I. și respingerii capătului de cerere privind anularea Hotărârii nr. 2708/06.11.2019, ca inadmisibil (ce au dobândit, astfel, de autoritate de lucru judecat), instanța de rejudecare urmează a reanaliza cauza doar în coordonatele trasate prin prezenta hotărâre. În ceea ce privește soluția de respingere, ca nefondat, a apelului declarat de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, aceasta va fi menținută, întrucât nu a fost recurată, astfel că a rămas definitivă prin nerecurare. În considerarea acestor motive, apreciind asupra caracterului întemeiat al căii de atac, în limita celor mai sus arătate, în baza dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 și 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa, în parte, decizia atacată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului reclamantului și intervenientului îndreptat în privința cererii de acordare a despăgubirilor pentru recoltele abandonate în anul 1944 și imobilul din Bolgrad, str. x, jud. Ismail (băcănie, casa în care a locuit familia recurenților, anexe și terenul aferent, în suprafață de 4.500 m.p.), la aceeași instanță de apel, cu menținerea dispoziției de respingere a apelului declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondat.