ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2659/2021

Ședința publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra cauzei de față costată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția civilă, la data de 25 septembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, anularea Hotărârii nr. 2352 din data de 5 decembrie 2018, emise de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București și, pe cale de consecință, anularea deciziei nr. 6033 din data de 25 august 2020 prin care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a validat această hotărâre, respectiv să fie obligate pârâtele să elibereze o nou hotărâre/decizie de acordare a despăgubirilor solicitate conform cererii nr. x din data de 5 mai 2004, depuse inițial la Comisia Județeană Suceava în temeiul Legii nr. 290/2003.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Suceava, secția civilă:

Prin sentința civilă nr. 380 din data de 21 februarie 2021 Tribunalul Suceava a admis excepția inadmisibilității; a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de către reclamanții A., B. și C., privind anularea hotărârii nr. 2352 din data de 5 decembrie 2018, emise de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 și a respins, ca nefondată, cererea privind anularea deciziei nr. 6033 din data de 25 august 2020 emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă:

Prin decizia nr. 661 din data de 23 iunie 2021, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 380 din data de 21 februarie 2021 pronunțate de Tribunalul Suceava în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003.

I.4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs reclamanții A., B. și C..

I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă:

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 27 august 2021, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 2.

I.6. Motivele de recurs:

Fără a proceda la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenții-reclamanți A., B. și C. au solicitat admiterea recursului și schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

În esență, au arătat că, prin decizia recurată, curtea de apel a respins apelul pe care l-au formulat în prezenta cauză, care are ca obiect anularea decizie nr. 6033 din data de 25 august 2020 emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, pe motiv că nu au făcut dovada dreptului de proprietate privind bunurile care au rămas în Bucovina de Nord-Ucraina, la data părăsirii forțate a domiciliului.

Au susținut recurenții-reclamanți că au solicitat despăgubiri pentru bunurile rămase în Bucovina de Nord-Ucraina, deținute de D., iar dovezile depuse la dosar, cu care au înțeles să facă dovada dreptului la despăgubiri, îndeplinesc cerințele art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Recurenții-reclamanți au subliniat faptul că art. 4 din Legea nr. 164/2014 nu prevede că atestarea dreptului de proprietate se face în mod expres cu acte de proprietate (carte funciară, titlu de proprietate etc), întrucât aceste documente nu existau în respectiva perioadă.

Au arătat că au depus la dosar acte certificate de autoritățile competente din Ucraina, respectiv adeverința nr. x/2004, eliberată de Comitetul Executiv al Radei comunale Sepit, care atestă existența dreptului la despăgubiri, așa cum prevede art. 4 din Legea nr. 164/2014.

După ce, în prealabil, au indicat înscrisurile depuse la dosarul cazei, recurenții-reclamanți au susținut faptul că dovada refugiului au făcut-o cu Tabelul nominal întocmit în anul 1944, eliberat de Primăria comune Ulma, prin care se arată că numitul D. a lui E., figurează înscris la poziția 123, cu cetățenii "Sovietici", ce s-au refugiat din Șipotele Sucevei - Ucraina (fostă U.R.S.S.).

Au precizat că aceste documente au fost completate și cu declarații ale martorilor (autentificate) și au mai depus la dosar: dovada corespondenței purtate cu Arhivele Naționale Suceava, Primăria comunei Ulma, județul Suceava, răspunsul primit de la aceste instituții și documentele de expediție eliberate de Compania Națională Poșta Română.

I. 7. Apărările formulate în cauză:

Întâmpinările:

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Poprietăților a invocat excepția inadmisibilității recursului, raportat la prevederile art. 634 alin. (1) pct. 4, ale art. 483 alin. (2) C. proc. civ. și la cele ale art. 8 din Legea nr. 164/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 212/2018, pentru modificarea și completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În susținerea excepției a arătat că, potrivit dispozițiilor legale anterior evocate, calea de atac permisă de lege pentru cenzurarea unei hotărâri pronunțate asupra cererii de chemare în judecată prin care se solicită anularea unei decizii este apelul și nu recursul, hotărârea tribunalului fiind supusă apelului, a cărui soluționare intră în competența curții de apel.

Totodată, a susținut că potrivit art. 457 C. proc. civ. în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

De asemenea, au invocat faptul că, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs.

Ca atare, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Poprietăților a apreciat că, în speță, decizia curții de apel nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, fiind pronunțată în cadrul soluționării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului.

Concluzionând, a solicitat admiterea excepției inadmisibilității recursului și, pe cale de consecință, respingerea recursului ca inadmisibil.

În termen legal, intimata-pârâtă Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil, iar, în subsidiar, ca nefondat.

În susținerea excepției inadmisibilității recursului, a invocat dispozițiile art. 8 din Legea nr. 164/2014 și a făcut trimitere la procedura administrativă de soluționare a cererilor de despăgubire a prejudiciilor la care se referă Legea nr. 290/2003.

Astfel, a arătat că legiuitorul a prevăzut două faze de control: faza administrativă, când controlul se realizează de Autoritatea Națională pentru Restituirea Poprietăților prin decizia adoptată potrivit art. 7 din lege, și faza controlului judiciar, care se realizează de către instanța civilă competentă, respectiv tribunalul în primă instanță și de către curtea de apel în faza apelului, fiind incidente prevederile art. 96 și 97 C. proc. civ.

A subliniat intimata-pârâtă Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 că nici legea specială (Legea nr. 290/2003-Legea nr. 164/2014) și nici dreptul comun (de procedură civilă) nu au prevăzut în mod expres aptitudinea/dreptul părților interesate la dobândirea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 290/2003 de a formula o cerere de recurs împotriva deciziilor pronunțate de curțile de apel în procedura apelului, o astfel de decizie având caracter definitiv.

De asemenea, a arătat că potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ.:

"hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele prevăzute de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei".

A apreciat că, în dispozitivul deciziei atacate, s-a arătat în mod greșit că aceasta este supusă recursului, în 30 de zile de la comunicare, fiind ignorate dispozițiile legii speciale și cele ale C. proc. civ. anterior menționate - curtea de apel atribuind recurenților-reclamanți un drept procesual la exercițiul căii extraordinare de atac a recursului, drept care nu le este recunoscut de lege și pe care aceștia, prin promovarea prezentei cereri de recurs, îl exercită în mod abuziv și fără drept, cu încălcarea prevederilor art. 459 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Totodată, intimata-pârâtă Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 a invocat excepția nulității recursului, susținând că, prin motivarea cererii de recurs, recurenții-reclamanți au expus aceleași motive de fapt care au stat la baza cererii de apel și care se referă numai la interpretarea pretins eronată a dovezilor pe care le-au administrat în susținerea admisibilității cererii de despăgubire.

De asemenea, a arătat că părțile adverse nu au indicat în mod explicit care dintre prevederile legii speciale sau/și ale dispozițiilor de drept comun au fost încălcate de către intimatele-pârâte, de tribunal sau de către curtea de apel, susținerile acestora nereferindu-se la o nelegalitate/greșită aplicare a prevederilor legii speciale și nu se subordonează niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Ca atare, față de cele anterior arătate și de împrejurarea că recurenții-reclamanți au uzat de prevederile art. 470 C. proc. civ. prin promovarea cererii de apel, a solicitat să se constate că recursul este nemotivat și, în consecință, aplicarea sancțiunii reglementate de art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Pe fondul căii de atac, intimata-pârâtă Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 a susținut legalitatea și temeinicia considerentelor reținute de către Curtea de Apel Suceava în decizia recurată, în raport de care a fost respinsă ca neîntemeiată/insuficient motivată cererea de apel și, implicit, cererea de chemare în judecată.

A reiterat susținerea potrivit căreia recurenții-reclamanți nu au formulat nicio critică referitoare la nelegalitatea aplicării/interpretării Legii nr. 290/2003 - Legii nr. 164/2014, cererea de recurs fiind identică în motivare cu cererea de apel.

Totodată, a precizat că instanța de apel a soluționat calea de atac dând eficiență prevederilor art. 4 și art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 164/2014 în raport cu dovezile administrate de recurenții-reclamanți în dosarul administrativ și, ulterior, în dosarul judiciar.

În opinia sa, instanța de apel a constatat în mod corect că, în speță, cerere de despăgubire la care recurenții-reclamanți se referă este insuficient motivată, lipsind dovezile de admisibilitate impuse de legea specială pe care recurenții-reclamanți au avut deplina aptitudine de a le dobândi și administra în procedura administrativă și în cea judiciară, dar pe care în mod culpabil nu le-au administrat, deși au fost notificați pentru aceasta.

A susținut că aceeași situație de fapt subzistă și în prezent, recurenții-reclamanți insistând în rejudecarea pe fond a cererii de despăgubire și acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 290/2003 pentru bunurile revendicate, numai în baza dovezii testimoniale și a unor adeverințe, chiar împotriva unor declarații pe care le-au autentificat, din care a rezultat că în fapt bunurile revendicate nu au fost abandonate forțat de către autorul lor, regăsindu-se, la data pretinsului abandon, în posesia unor rude ale defunctului proprietar, asupra lor fiind exercitată de către aceștia posesia, sub nume de proprietar.

De asemenea, a subliniat că Legea nr. 290/2003 se referă la un anumit prejudiciu, prezumat legal că există dacă se face dovada prevăzută la art. 1 alin. (1) și alin. (2) din această lege, iar aceste din urmă înscrisuri/dovezi la care recurenții-reclamanți se referă și care susțin cererea de despăgubire a acestora, în fapt, răstoarnă prezumția de existență a prejudiciului, respectiv a existenței abandonului forțat al bunurilor în beneficiul U.R.S.S., fără o justă despăgubire ulterioară din partea acestui stat sau/și a Statului Român.

Răspunsul la întâmpinare:

Recurenții-reclamanți A., B. și C. nu au formulat răspuns la întâmpinările depuse de către intimatele-pârâte.

I.8. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă:

După efectuarea procedurilor de comunicare, în temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471

1

alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 20 octombrie 2021, în cauză a fost fixat termen de judecată, cu citarea părților, în ședință publică, la data de 7 decembrie 2021, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare, atât asupra excepțiilor invocate, cât și a recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Prioritar, analizând excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce urmează a fi prezentate.

Cu privire la excepția inadmisibilității recursului invocată atât de intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cât și de intimata-pârâtă Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 prin Prefect, Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 8 din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum și al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, și pentru modificarea unor acte normative, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 212/2018 pentru modificarea și completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 și a altor acte normative, prevăd următoarele:

"Deciziile de validare/invalidare ale Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare. Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competența secțiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acțiunii."

Având în vedere că, prin norma de drept anterior enunțată, s-a statuat că aceste litigii nu mai sunt de competența secție de contencios administrativ, ci de competența secțiilor civile, fără vreo derogare în ceea ce privește regimul căilor de atac, rezultă că, în speță, hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal este supusă atât apelului, cât și recursului, conform art. 483 alin. (1) C. proc. civ., nefiind incidență situația reglementă de teza finală a alin. (2) al aceluiași articol, în condițiile în care legea nu prevede că hotărârea primei instanțe, pronunțată în această materie, este supusă numai apelului.

În plus, contrar susținerilor intimatei-pârâte Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 prin Prefect, regula este cea potrivit căreia hotărârile curților de apel, pronunțate în soluționarea apelurilor declarate împotriva sentințelor date de către tribunale, sunt supuse recursului, iar excepțiile de la această regulă sunt cele reglementate în mod expres de către legiuitor.

Ca atare, nu poate fi reținut nici argumentul intimatei-pârâte Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 prin Prefect, potrivit căruia nici legea specială și nici dreptul comun nu au prevăzut în mod expres, în materia litigiilor în care se solicită despăgubiri în temeiul Legii nr. 290/2003, dreptul părților de a formula o cerere de recurs împotriva deciziilor pronunțate de curțile de apel în procedura apelului.

În ceea ce privește susținerea acestei intimate-pârâte potrivit căreia recursul ar fi inadmisibil și prin raportare la prevederile art. 459 alin. (1) și (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceste prevederi legale se referă la ordinea de declarare a căilor de atac, ordine care în cauză a fost respectată, în condițiile în care recurenții-reclamanți au atacat cu apel sentința pronunțată de tribunal, iar, ulterior, au formulat calea extraordinară de atac a recursului împotriva deciziei prin care a fost soluționat apelul.

Prin urmare, constatând că prezentul recurs este admisibil, neoperând nicio excepție care să excludă hotărârile pronunțate în apel în această materie de la exercitarea acestei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va respinge excepția inadmisibilității recursului invocată, prin întâmpinări, de către intimatele-pârâte.

În ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare de către intimata-pârâtă Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 prin Prefect, Înalta Curte reține că sancțiunea nulității reglementată de art. 489 alin. (1) C. proc. civ. intervine dacă recursul nu a fost motivat în termen legal, iar nulitatea prevăzută la alin. (2) al aceluiași articol intervine atunci când niciuna dintre criticile formulate de către parte nu poate fi încadrată în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În condițiile în care recursul a fost declarat în termen legal (acest aspect, de altfel, nefiind contestat în cauză), iar calea de atac a fost motivată prin însăși cererea de recurs, Înalta Curte constată că nu sunt incidente dispozițiile art. 489 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, reține că nu sunt aplicabile prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, din lecturarea cererii de recurs, rezultă că recurenții-reclamanți au înțeles să critice decizia instanței de apel pretinzând o greșită aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, susținere ce se circumscrie motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nici împrejurarea că recurenții-reclamanți au uzat de calea de atac a apelului nu este de natură a determina incidența excepției nulității recursului, în condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, criticile formulate în această fază procesuală vizează argumentele curții de apel și o pretinsă aplicare greșită a unei norme de drept de către această instanță.

Ca atare, față de cele anterior reținute, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare de către intimata-pârâtă Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 prin Prefect.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.

În esență, prin cererea de recurs, recurenții-reclamanți au criticat decizia pronunțată de instanța de apel, susținând că, prin aceasta, s-a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, care nu prevăd că atestarea dreptului de proprietate se face în mod expres cu acte de proprietate (carte funciară, titlu de proprietate etc).

Or, instanța de apel a reținut tocmai că prevederile legale anterior menționate nu impun depunerea titlurilor de proprietate pentru bunurile rămase în teritoriile de unde s-a refugiat o persoană, ci doar a documentelor care atestă că a avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii. Totodată, a precizat că acest aspect poate rezulta și din evidențele autorităților publice de la vremea respectivă.

Prin urmare, a arătat că urmează a analiza materialul probatoriu pe care părțile l-au indicat prin cererea de apel, urmând să stabilească dacă au fost depuse la dosar înscrisuri certificate de autoritățile competente, care, completate cu declarații de martori, să ateste existența dreptului la despăgubiri.

Fără a reanaliza probele administrate în cauză și cercetate de către curtea de apel - o reanalizare a probelor deja administrate nefiind permisă instanței de recurs -, Înalta Curtea constată că, prin decizia recurată, s-a reținut că recurenții-reclamanți nu au făcut dovada cu înscrisuri certificate de autorități, care să poată fi completate cu declarații de martori, în privința dreptului de proprietate al lui D. a lui E., autorul recurenților-reclamanți, asupra bunurilor în litigiu.

Totodată, a arătat instanța de apel că declarațiile autentificate sub nr. x din 23 aprilie 2004 și nr. 1220 din 21 septembrie 2020 sunt de fapt declarații ale recurenților-reclamanți A. și C., susțineri proprii ale acestora în legătură cu bunurile care au aparținut autorului lor și pentru care se solicită acordarea de despăgubiri, înscrisuri care nu pot fi valorificate ca și mijloace de probă pentru dovedirea pretențiilor concrete care au fost supuse spre cercetare instanței de judecată, în condițiile în care în speță nu își găsesc aplicarea prevederile H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

În ceea ce privește declarațiile de martori depuse la dosarul de fond, a reținut că acestea, singure, fără a fi coroborate cu alt material probatoriu, impus expres de prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, nu pot dovedi dreptul de proprietate al autorului recurenților-reclamanți asupra bunurilor în discuție.

Verificând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin raportare la aplicarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, Înalta Curte constată că, prin decizia recurată, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestor dispoziții legale, susținerile recurenților-reclamanți fiind nefondate.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, recurenții-reclamanți au solicitat anularea Hotărârii nr. 2352 din data de 5 decembrie 2018 a Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului Municipiul București și, pe cale de consecință, anularea Deciziei nr. 6033 din data de 25 august 2020 a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, prin care s-a validat această hotărâre.

Așa cum s-a susținut în cauză și cum rezultă din înscrisurile depuse în susținerea cererii de chemare în judecată, cererea de acordare a despăgubirilor sau/și a compensațiilor pentru bunurile în litigiu a fost formulată în temeiul Legii nr. 290/2003.

În ceea ce privește înscrisurile care trebuie să fie depuse în susținerea unei asemenea cereri, art. 2 pct. 4 din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările și completările ulterioare, prevedeau următoarele:

"(4) Cererile sunt însoțite de acte doveditoare certificate de autorități. În situația imposibilității dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate".

Însă, așa cum în mod corect a constatat instanța de apel, în prezenta speță, raportat la situația concretă de fapt reținută, aceste prevederi nu se aplică, fiind incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, care nu mai recunosc posibilitatea dovedirii dreptului la despăgubire prin declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, în situația în care partea a făcut dovada imposibilității de a procura acte certificate de la autorități.

Aceasta, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, cererea de acordare a despăgubirilor fusese deja depusă (în termen legal) și nu fusese încă soluționată, iar, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, dispozițiile acestui act normativ referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică "cererilor formulate și depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Astfel, cererea de acordare a despăgubirilor a fost formulată în anul 2004 (fiind înregistrată sub nr. x din data de 5 mai 2004 la Comisia Județeană Suceava pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și, ulterior, sub nr. x din data 10 octombrie 2006 la Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 290/2013), iar, la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 (18 decembrie 2014), aceasta nu fusese soluționată (Hotărârea Comisiei Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2013 a fost dată la data de 5 decembrie 2018, iar Decizia de validare nr. 6033 a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietății a fost dată la 25 august 2020).

Ca atare, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea în speță a prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, analizând dacă s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului recurenților-reclamanți asupra bunurilor în litigiu, în conformitate cu aceste prevederi legale, respectiv cu înscrisuri certificate de autorități, care să poată fi completate cu declarații de martori.

În ceea ce privește celelalte critici formulate de către recurenții-reclamanți referitoare la valoarea probantă a înscrisurilor depuse în susținerea acțiunii, în sensul că acestea ar atesta existența dreptului la despăgubiri, Înalta Curte constată că nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, întrucât vizează netemeinicia hotărârii instanței de apel și nu nelegalitatea acesteia și, astfel cum s-a mai arătat, reanalizarea probelor administrate de instanțele de fond nu este permisă în faza recursului, această cale extraordinară de atac urmărind să supună analizei conformitatea hotărârii recurate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pe cale de consecință, față de cele anterior arătate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B. și C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile inadmisibilității și nulității recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 661 din data de 23 iunie 2021 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 decembrie 2021.