ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1439/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 3 martie 2021, sub nr. x/2021, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta Guvernul României-Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea deciziei de validare nr. 6200 din 28.01.2021 emisă de pârât, prin care a fost validată hotărârea 2402/20.02.2019 emisă de Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 și, subsecvent, să se constate că reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri, să fie admisă cererea nr. x/10.10.2006 așa cum a fost formulată și să se stabilească cuantumul despăgubirilor. Prin încheierea din 05 martie 2021, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția necompetenței funcționale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava, secția I civilă. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția I civilă la data de 08 aprilie 2021, sub nr. de dosar x/2021

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința nr. 1404 din 15 iulie 2021, Tribunalul Suceava, secția I civilă a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității capătului de cerere privind stabilirea cuantumului despăgubirilor, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și a respins, ca nefondată, acțiunea reclamanților.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 1190 din 17 noiembrie 2021, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamanții A., B., C., împotriva sentinței civile nr. 1404 din 15 iulie 2021, pronunțată de Tribunalul Suceava, ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 1190 din 17 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021 au declarat recurs reclamanții A., B. și C.. Prin cererea de recurs, recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8, susținând că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii și, totodată, a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită normelor de drept incidente în cauză. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții au reiterat împrejurarea că arhiva primăriei Crasna Putnei a fost incendiată de către Armata Roșie a URSS cu ocazia ocupării forțate, considerând că a solicita și alte probe pe lângă declarațiile martorilor înseamnă a obliga părțile la a produce/procura probe imposibil de adus. Totodată, au arătat că instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală, reținând că declarațiile autentice nu prezintă valoare probatorie, întrucât nu au fost susținute de alte mijloace de probă. În legătură cu declarațiile autentice notariale ale martorilor arată că, la momentul autentificării, acestea erau valabile prin ele însele ca mijloace de probă fără a fi susținute de orice altceva, iar ulterior legea modificată a abrogat această chestiune.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea proprietăților, a formulat întâmpinare la recursul formulat de recurenții reclamanți A., B. și C., prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 17 ianuarie 2022, fiind repartizată aleatoriu Completului nr.

Prin rezoluția din 15 martie 2022, a fost fixat termen de judecată la 22 iunie 2022, în ședință publică. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Obiectul pricinii privește cererea reclamanților de anulare a deciziei de validare nr. 6200 din 28.01.2021 emisă de pârât, prin care a fost validată hotărârea 2402/20.02.2019 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și, subsecvent, cererea de constatare a calității de persoane îndreptățite la despăgubiri a reclamanților și de stabilire a cuantumului acestor despăgubiri. Prima instanță a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere privind stabilirea cuantumului despăgubirilor, dar a respins, ca nefondată, și acțiunea reclamanților, reținând că, deși aceștia au dovedit calitatea de moștenitor după defunctul D. și faptul că acesta din urmă a avut statutul de refugiat, nu s-a dovedit dreptul de proprietate al acestuia și nici faptul că ar fi fost deposedat de bunurile imobile avute în proprietate în Bucovina de Nord, localitatea Crasna Putnei, din regiunea Cernăuți. Soluția primei instanțe a fost confirmată de curtea de apel, prin decizia atacată reținându-se că reclamanții nu au reușit să probeze dreptul de proprietate cu acte doveditoare, certificate de autorități, astfel cum prevăd dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014. În esență, prin cererea de recurs, recurenții-reclamanți au criticat decizia pronunțată de instanța de apel, susținând că, prin aceasta, s-a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, pe de o parte, pentru că, la momentul formulării notificării, dreptul de proprietate putea fi dovedit numai cu declarații autentice, fără a fi necesar ca aceste declarații să fie coroborate cu înscrisuri certificate de autorități. Pe de altă parte, au susținut că decizia curții de apel este nelegală, întrucât, astfel cum reiese din actele dosarului, aceștia nu puteau obține înscrisurile certificate necesare, pentru că arhiva Primăriei Crasna Putnei a fost incendiată de forțele armate ale URSS, la momentul ocupației. Prin prima critică formulată, încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au susținut că decizia atacată este nelegală, întrucât cuprinde motive contradictorii. Analizând această critică, instanța de recurs constată că este nefondată și va fi respinsă în consecință. Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță. Înalta Curte reține că instanța de apel și-a argumentat soluția adoptată, neexistând elemente contradictorii, în condițiile în care aceasta a analizat raporturile dintre părți în limitele învestirii și a situației de fapt conturată în cauză. Astfel, instanța de apel a reținut că reclamanții au solicitat despăgubiri, în temeiul Legii nr. 290/2013, pentru o casă de locuit de 60 mp, plus anexe și teren curți construcții, astfel că era necesar ca aceștia să facă dovada dreptului de proprietate al autorului lor, cu acte certificate de autorități. Făcând interpretarea art. 5 din Legea nr. 290/2013, instanța de apel a apreciat că în ceea ce privește noțiunea de acte care să ateste existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente este vorba de copii conforme ale actelor din care rezultă dreptul de proprietate. A reținut că reclamanții nu au depus astfel de acte și, deși au susținut că sunt în imposibilitate de a prezenta documente de proprietate deoarece arhiva de stat a regiunii Cernăuți a fost incendiată, totuși aceștia nu au făcut nicio dovadă în acest sens. Totodată, a reținut că, deși prin cererea de apel s-a arătat că reclamanții vor efectua demersuri suplimentare pe lângă autoritățile ucrainene până la finalizarea judecății apelului, la dosar nu s-a depus niciun răspuns, nici măcar dovada demarării vreunor demersuri în acest sens. Prin urmare, a concluzionat că reclamanții nu au reușit să probeze dreptul de proprietate cu acte doveditoare, certificate de autorități, astfel cum prevede art. 4 din Legea nr. 164/2014. În ceea ce privește declarațiile de martori, curtea de apel a arătat că dispozițiile legale incidente prevăd doar posibilitatea completării cu martori a probatoriului de la dosarul de despăgubiri, fiind necesar ca dovada dreptului de proprietate să se facă, în principal, cu acte certificate de autorități, ceea ce în cazul de față nu s-a realizat. Drept urmare, se reține că decizia dată în apel nu cuprinde, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motive contradictorii, considerentele deciziei recurate prezentând în mod clar și coerent, logic și juridic raționamentul care susține soluția de respingere a apelului reclamanților și de respingere a cererii de chemare în judecată. Totodată, Înalta Curte constată că, deși recurenții au susținut ipoteza de nelegalitate a motivelor contradictorii, aceștia nu au făcut referire și nu au detaliat care ar fi aceste motive contradictorii, rezultând, astfel, că pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ. a fost invocat pur formal. Prin cea de-a doua critică dezvoltată prin memoriul de recurs, recurenții au susținut că instanța de apel a făcut o interpretare și o aplicare greșită a normelor de drept incidente în cauză, critică ce este, de asemenea, nefondată. Fără a reanaliza probele administrate în cauză și cercetate de către curtea de apel, o reanalizare a probelor deja administrate nefiind permisă instanței de recurs, Înalta Curtea constată că, prin decizia recurată, s-a reținut că recurenții-reclamanți nu au făcut dovada cu înscrisuri certificate de autorități, care să poată fi completate cu declarații de martori, în privința dreptului de proprietate al lui D., autorul acestora, asupra bunurilor în litigiu. În ceea ce privește declarațiile de martori depuse la dosarul de fond, a reținut că acestea, singure, fără a fi coroborate cu alt material probatoriu, impus expres de prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, nu pot dovedi dreptul de proprietate al autorului recurenților-reclamanți asupra bunurilor în discuție. Verificând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la aplicarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, Înalta Curte constată că, prin decizia recurată, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestor dispoziții legale, susținerile recurenților-reclamanți fiind nefondate. Astfel, prin cererea de chemare în judecată, recurenții-reclamanți au solicitat anularea deciziei de validare nr. 6200 din 28.01.2021 emisă de pârât, prin care a fost validată hotărârea 2402/20.02.2019 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și, subsecvent, să se constate calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri a reclamanților și să se stabilească cuantumul acestor despăgubiri. Așa cum s-a susținut în cauză și cum rezultă din înscrisurile depuse în susținerea cererii de chemare în judecată, cererea de acordare a despăgubirilor sau/și a compensațiilor pentru bunurile în litigiu a fost formulată în temeiul Legii nr. 290/2003, fiind soluționată prin hotărârea nr. 2402 din 20 februarie 2019 emisă de Comisia municipiului București. Astfel, cum în mod corect a constatat instanța de apel, în prezenta speță, raportat la situația concretă de fapt reținută și la data emiterii hotărârii nr. 2402 din 20 februarie 2019, sunt incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, care prevăd că "Cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate." Aceasta întrucât, la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, cererea de acordare a despăgubirilor fusese deja depusă (în termen legal) și nu fusese încă soluționată, iar, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, dispozițiile acestui act normativ referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică "cererilor formulate și depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi". Astfel, cererea de acordare a despăgubirilor a fost formulată în anul 2004 (fiind înregistrată sub nr. x din data de 14 mai 2004), iar, la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 (18 decembrie 2014), aceasta nu fusese soluționată (Hotărârea nr. 2402 emisă de Comisia Municipală București a fost dată la data de 20 februarie 2019). Ca atare, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea în speță a prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, analizând dacă s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului recurenților-reclamanți asupra bunurilor în litigiu, în conformitate cu aceste prevederi legale, respectiv cu înscrisuri certificate de autorități, care să poată fi completate cu declarații de martori. În ceea ce privește celelalte critici formulate de către recurenții-reclamanți referitoare la valoarea probantă a înscrisurilor depuse în susținerea acțiunii, în sensul că acestea ar atesta existența dreptului la despăgubiri, precum și cele referitoare la imposibilitatea acestora de a procura acte certificate de autorități pentru motivele arătate în cererea introductivă și în calea de atac a apelului, Înalta Curte constată că nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, întrucât vizează netemeinicia hotărârii instanței de apel și nu nelegalitatea acesteia, iar reanalizarea probelor administrate de instanțele de fond nu este permisă în faza recursului, această cale extraordinară de atac urmărind să supună analizei conformitatea hotărârii recurate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Pe cale de consecință, față de cele anterior arătate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B. și C..