ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1880/2022

Ședința publică din data de 13 octombrie 2022

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția I civilă la 22 martie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, anularea deciziei nr. 6210 din 8 februarie 2021, emisă de pârâtă, de validare a hotărârii nr. 2351 din 5 decembrie 2018 a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, urmând a se dispune recunoașterea, pe cale judiciară, în favoarea autorului său, B., a dreptului la despăgubiri, constând în compensații bănești, în condițiile prevăzute de Legea nr. 164/2014.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 8 din Legea nr. 164/2014.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere cu privire la recunoașterea dreptului la despăgubiri constând în compensații bănești.

Prin sentința nr. 1158 din 21 septembrie 2021, Tribunalul Suceava, secția I civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiată. A admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. A anulat decizia de validare nr. 6210 din 8 februarie 2021, emisă de pârâtă și a constatat dreptul la despăgubiri, constând în compensații bănești, în condițiile Legii nr. 164/2014, în favoarea autorului B., după defuncții C. și D..

Prin decizia nr. 21 din 12 ianuarie 2022, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) împotriva sentinței nr. 1158 din 21 septembrie 2021, pronunțate de Tribunalul Suceava, secția I civilă, în contradictoriu cu reclamanta A.. A schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată. A menținut dispoziția prin care a fost soluționată excepția inadmisibilității acțiunii.

Împotriva deciziei nr. 21 din 12 ianuarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a declarat recurs reclamanta A., în termenul legal.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 7 martie 2022, sub nr. x/2021, fiind repartizat aleatoriu, spre soluționare, Completului nr. 8.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ., recurenta a susținut, sub un prim aspect, că instanța de apel nu a respectat regulile judecății în apel prevăzute de art. 479 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu a cercetat fondul pricinii. Astfel, a susținut că i s-a creat o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate.

A afirmat că a fost încălcat principiul neretroactivității legii civile, prevăzut de art. 15 din Constituția României, întrucât curtea a examinat cauza prin prisma art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, deși cererea a fost formulată de defunctul B. în baza Legii nr. 290/2003.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 1109 din 1 noiembrie 2018 a Tribunalului Suceava, pronunțată în dosarul nr. x/2018 și a sentinței civile nr. 3428 din 1 octombrie 1992 a Judecătoriei Rădăuți, pronunțată în dosarul nr. x/1992, prin această din urmă hotărâre stabilindu-se calitatea de moștenitor a defunctului B. după autorii săi, C. și D..

Prin motivul de recurs încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a reclamat încălcarea dispozițiilor art. 666 din C. proc. civ. de la 1864 și prevederile Legii nr. 290/2003.

A arătat că a făcut dovada calității de moștenitor a defunctului său soț după defuncții C. și D., prin depunerea declarației nr. 2571 din 24 septembrie 2003 a numitei E. și a certificatului de naștere al defunctului B..

Recurenta a afirmat că raționamentul curții, care a înlăturat de la analiză actele de stare civilă și declarațiile notariale de care s-a prevalat, încalcă prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014.

A menționat că, prin declarația autentificată sub nr. x din 27 martie 2003 de Biroul Notarului Public F. s-a făcut mențiune despre calitatea de moștenitor după defuncții C. și D. a numitului B., acest înscris având semnificația unui certificat de moștenitor. Aceleași aspecte au fost consemnate și în cuprinsul declarației numitei E., autentificată sub nr. x la 24 septembrie 2003. Potrivit mențiunilor din cuprinsul certificatului de naștere al defunctului B., acesta este fiul numiților C. și D.. Prin sentința civilă nr. 3428 din 1 octombrie 1992 a Judecătoriei Rădăuți s-a stabilit că acesta este moștenitorul autorilor săi.

Recurenta a apreciat că nu se mai impune prezentarea certificatului de moștenitor, a certificatului de calitate de moștenitor sau a unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care să ateste acest aspect.

Legat de motivarea instanței de apel referitoare la faptul că declarația autentificată prin încheierea nr. 1062 din 27 noiembrie 2003 de Biroul Notarului Public F. nu poate fi asimilată unui certificat de calitate de moștenitor, recurenta a susținut că, dimpotrivă, acest înscris poate fi alăturat acestei noțiuni, întrucât acceptarea moștenirii este expresă atunci când succesibilul își însușește calitatea moștenitor, printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată, conform art. 1108 alin. (2) C. proc. civ.

În plus, acceptarea moștenirii poate interveni și în mod tacit, în baza unor acte sau fapte care nu ar putea fi făcute de o persoană decât în calitatea sa de moștenitor. Sub acest aspect, recurenta a afirmat că au această semnificație cererile de despăgubire formulate în baza Legii nr. 290/2003.

Prin întâmpinare, intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 9 mai 2022, recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția din 10 mai 2022, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 29 septembrie 2022, cu citarea părților în ședință publică.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

6.1 Motivul de recurs întemeiat de recurentă pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondat și urmează a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când, "prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității."

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. evocă prevederile art. 175 și art. 176 din acest act normativ cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178, referitoare la regimul juridic al nulității, și ale art. 179 din cod, care vizează efectele acesteia.

Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare.

Prin critica subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut încălcarea regulilor judecății în apel prevăzute de art. 479 alin. (1) C. proc. civ., rezultată din necercetarea fondului cauzei, aspect care i-a cauzat o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate.

Această necercetare a fondului survine, în opinia recurentei, din faptul că instanța de apel a analizat cauza din perspectiva dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, deși cererea de acordare a despăgubirilor a fost formulată de autorul său în baza Legii nr. 290/2003.

Raportând aceste susțineri ale recurentei la circumstanțele particulare ale cauzei, Înalta Curte constată că cererea formulată de defunctul B. privind acordarea despăgubirilor pentru bunurile deținute de autorii săi, C. și D., a fost înregistrată la Comisia Județeană Suceava pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 la 28 noiembrie 2003. Dosarul a fost înaintat Comisiei Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, unde a fost înregistrat la 19 iulie 2006. Prin hotărârea nr. 2351 din 5 decembrie 2018, această din urmă comisie a respins cererea pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 164/2014, Legea nr. 290/2003 și H.G. nr. 1120/2006. Hotărârea nr. 2351 din 5 decembrie 2018 a Comisiei Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 a fost validată prin decizia nr. 6210 din 8 februarie 2021, contestată în cauză.

Astfel, cererea de acordare a compensațiilor bănești a fost depusă, spre soluționare, la Comisia Județeană Suceava pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 la 28 noiembrie 2003, fiind soluționată definitiv la 8 februarie 2021, prin decizia de validare nr. 6210.

De la data depunerii cererii și până la data emiterii deciziei nr. 6210 din 8 februarie 2021, Legea nr. 290/2003 a fost modificată succesiv, prin mai multe alte normative, la data emiterii deciziei contestate fiind în vigoare forma adoptată prin Legea nr. 164/2014, aplicabilă din 18 decembrie 2014.

Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, "Dispozițiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi."

Prin această normă, legiuitorul a stabilit care este legea aplicabilă procedurii inițiate în baza Legii nr. 290/2003, cererile nesoluționate la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 fiind supuse acestui act normativ.

Din această categorie face parte și cererea defunctului B. (continuată de recurentă), care, la momentul adoptării Legii nr. 164/2014, nu fusese soluționată, fiind incidentă o situație juridică în curs de constituire - facta pendentia, o hotărâre definitivă asupra acesteia fiind dată abia la 8 februarie 2021, prin decizia nr. 6210 a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Față de aceste considerente, apare ca fiind justă soluționarea litigiului din perspectiva acestui act normativ, curtea argumentând în considerentele deciziei recurate motivul pentru care a procedat la examinarea cererii în baza Legii nr. 164/2014, în acest sens arătând că, prin raportare la art. 3 alin. (1), dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 coroborate cu cele ale art. 2 alin. (4) și (5) din H.G. nr. 1120/2006 nu își găsesc aplicabilitatea în prezent.

Astfel, nu se poate reține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 479 C. proc. civ., cercetarea fondului cauzei făcându-se prin raportarea situației de fapt deduse judecății la normele de drept incidente.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că recurentei nu i s-a produs vătămarea prevăzută de art. 175 alin. (1) C. proc. civ. pentru a se putea dispune casarea deciziei recurate, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 din același act normativ, astfel cum aceasta a solicitat.

Pentru aceleași considerente, Înalta Curte va respinge și critica recurentei referitoare la încălcarea, de către instanța de apel, a principiului neretroactivității legii civile, prevăzut în art. 15 din Constituție (critică examinată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), întrucât, în speță nu este vorba despre o aplicare "retroactivă" a dispozițiilor Legii nr. 164/2014, ci de aplicarea principiului tempus regit actum, potrivit căruia actul juridic este supus formelor prevăzute de legea în vigoare la momentul întocmirii lui (decizia nr. 6210/08.02.2021).

6.2 Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat, pentru următoarele considerente:

Cazul de casare indicat prevede că se poate cerere casarea unei hotărâri atunci "când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat".

Autoritatea de lucru judecat este prevăzută în art. 430 C. proc. civ., fiind reglementată în scopul înlăturării încălcării autorității de lucru judecat, atunci când instanțele au pronunțat soluții contrare în dosare diferite, atât în ceea ce privește efectul negativ, cât și cel pozitiv, conform art. 431 C. proc. civ.

Prin critica subsumată acestor dispoziții legale, recurenta a arătat că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 1109 din 1 noiembrie 2018 a Tribunalului Suceava, pronunțată în dosarul nr. x/2018 și a sentinței civile nr. 3428 din 1 octombrie 1992 a Judecătoriei Rădăuți, pronunțată în dosarul nr. x/1992, prin această din urmă hotărâre statuându-se asupra calității de moștenitor a defunctului B. după autorii săi, C. și D..

Aceste susțineri ale recurentei nu pot fi primite de vreme ce, prin sentința civilă nr. 3428 din 1 octombrie 1992 pronunțată în dosarul nr. x/1992, Judecătoria Rădăuți nu a constatat calitatea de erede a defunctului B. după antecesorii săi, ci, învestită fiind cu soluționarea unei plângeri formulate împotriva unei hotărâri emise de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor de pe lângă Prefectura Suceava în baza Legii nr. 18/1991, a dispus admiterea acesteia, reținând că terenul în litigiu a fost dat de mama sa vitregă cumnatului său pentru a-l întreține "pe fiul lui C." (B.).

Cum Judecătoria Rădăuți nu a statuat asupra calității de moștenitor a autorului recurentei după părinții săi defuncți, ci asupra calității acestuia de persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, aceste chestiuni nu puteau avea înrâurire asupra modului de soluționare a prezentei cauze care a avut obiect diferit, respectiv anularea unei decizii de validare a hotărârii Comisiei Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 prin care a fost respinsă cererea de acordare a compensațiilor bănești în condițiile Legii nr. 164/2014.

Continuând acest raționament, Înalta Curte constată că nici aspectele reținute în cuprinsul sentinței civile nr. 1109 din 1 noiembrie 2018 pronunțate de Tribunalul Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018 nu se puteau impune cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, întrucât, în considerentele acestei hotărâri nu s-a analizat calitatea de moștenitor a autorului recurentei, ci termenul de soluționare a cererii formulate de B. în baza Legii nr. 290/2003 de către Comisia Municipiului București de Aplicare a Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003.

Prin urmare, dezlegările jurisdicționale din hotărârile menționate nu pot fi opuse în prezentul dosar, întrucât nu au legătură cu chestiunea de drept soluționată de instanța de apel, referitoare la lipsa dovezii calității de moștenitor a autorului recurentei, examinată din perspectiva dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2014.

Constatând că efectul pozitiv al aspectelor dezlegate anterior nu a fost încălcat prin decizia a cărei casare se solicită, nepunându-se problema soluționării unor aspecte litigioase deja rezolvate, Înalta Curte va respinge motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

6.3 Motivul de recurs încadrat de recurentă în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat și urmează a fi respins ca atare, pentru următoarele argumente:

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, "Sunt îndreptățiți la acordarea de despăgubiri și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) și (3) din Legea nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și moștenitorii legali, până la gradul IV inclusiv, sau moștenitorii testamentari ai persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, dacă aveau, la data depunerii cererii de acordare a despăgubirilor, cetățenia română. Dovada calității de moștenitor se face prin certificatul de moștenitor, prin certificatul de calitate de moștenitor sau prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă prin care se atestă această calitate."

Așadar, dovada calității de moștenitor nu se poate face cu acte de stare civilă sau cu declarații pe propria răspundere sau ale martorilor, cum în mod eronat a susținut recurenta, ci doar cu certificatul de moștenitor, certificatul de calitate de moștenitor sau cu o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care atestă această calitate.

Examinând probatoriul administrat în cauză, curtea a reținut că recurenta nu a depus la dosar înscrisurile prevăzute de lege, apte să facă dovada calității de moștenitor a soțului său după defuncții C. și D., ci s-a prevalat de scripte care nu au fost prevăzute de legiuitor pentru admiterea unei cereri formulate în baza Legii nr. 164/2014 (certificatul de naștere al defunctului, declarații pe propria răspundere și hotărâri judecătorești - sentința civilă nr. 1109 din 1 noiembrie 2018 a Tribunalului Suceava și sentința civilă nr. 3428 din 1 octombrie 1992 a Judecătoriei Rădăuți, care nu vizează, astfel cum s-a arătat, calitatea de moștenitor a numitului B.).

Cum în sarcina recurentei subzista obligația probei, conform dispozițiilor art. 249 C. proc. civ. ("Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească…"), în sensul depunerii înscrisurilor expres prevăzute de art. 1 alin. (2) teza finală din Legea nr. 164/2014, apare ca fiind corectă soluția instanței de apel de respingere a acțiunii civile, ca urmare a constatării faptului că declarațiile pe propria răspundere, chiar și autentificate de notar, nu echivalează forței probante a certificatului de moștenitor/de calitate de moștenitor sau a unei hotărâri judecătorești irevocabile care să ateste această împrejurare. Aceste din urmă înscrisuri au o forță probantă superioară, atestând dobândirea de către moștenitor a dreptului de proprietate și a tuturor celorlalte drepturi cuprinse în patrimoniul succesoral.

Astfel, nu poate fi reținută nici încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 669 din C. civ. de la 1864, cum a pretins recurenta, întrucât aceste norme reglementează succesiunile deferite descendenților și modalitatea în care aceștia vin la succesiunea autorilor lor, iar nu maniera în care aceștia își probează calitatea de moștenitor, dovadă care se face numai cu certificatul de moștenitor/de calitate de moștenitor sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă pronunțată ce atestă acest aspect.

Chiar dacă, într-adevăr, acceptarea succesiunii poate fi expresă sau tacită - astfel cum a susținut recurenta - dovada calității de moștenitor se poate face numai cu înscrisurile prevăzute de lege, ca și condiție pentru admiterea cererii formulate în baza Legii nr. 164/2014, certificatul de moștenitor făcând dovada calității de moștenitor, legal sau testamentar pentru succesibilii care au acceptat moștenirea, precum și dovada dreptului de proprietate al acestora asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia (art. 116 alin. (3) din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995).

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ., în baza art. 496 alin. (1) din același act normativ, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 21 din 12 ianuarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 21 din 12 ianuarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 octombrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.