Decizia nr. 37/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția I civilă, la data de 22 ianuarie 2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților anularea deciziei de validare nr. 6173/17.12.2020 emisă de Vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la emiterea, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești pronunțate în prezenta cauză, a unei noi decizii de validare prin care să i se acorde exclusiv reclamantei (nu și numitei B.), compensații bănești în cuantum de 1.042.648,81 RON. A solicitat obligarea pârâtei ANRP la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 8 teza I din Legea nr. 164/2014, art. 7 alin. (5) din Legea nr. 164/2014, art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 9/1998, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, art. 4 din Legea nr. 9/1998, art. 8 teza a doua din Legea nr. 164/2014 coroborat cu art. 111 și cu art. 116 C. proc. civ. Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 02 februarie 2021 sub nr. x/2021, reclamanții C., D., E. și F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, anularea deciziei de validare nr. 6173/17.12.2020, emisă de intimată, ca fiind nelegală, obligarea intimatei să emită o nouă decizie de despăgubire în care să fie incluse și despăgubirile reclamanților ce li se cuvin în calitate de moștenitori ai defunctului G. pentru cinci hectare de teren din terenul "Asfatchior" (pct 3, fila x din testamentul olograf din 1957), precum și zece hectare de teren din terenul "Caracușului" (pct. 5, fila x din testamentul olograf din 1957), terenuri care se află pe teritoriul Bulgariei de azi și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat. Prin întâmpinarea formulată de intimata ANRP a invocat excepția litispendenței, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Prin încheierea din data de 16.06.2021, pronunțată în dosar nr. x/2021 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a admis excepția conexității, s-a dispus conexarea cauzei formulată de contestatorii C., D., E. și F. în contradictoriu cu intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la dosarul nr. x/2021 aflat pe rolul Tribunalului Suceava, secția I civilă și a fost înaintată cauza Tribunalului Suceava, secția I civilă.

Sentința pronunțată de Tribunalul Suceava Prin sentința nr. 2368/07.12.2021, Tribunalul Suceava, secția I civilă a admis, în parte, cererile conexe; a anulat, în parte, decizia de validare nr. 6173/17.12.2020, sens în care: a exclus dreptul la despăgubiri bănești pentru intimata B., după defunctul G.; a inclus în calitate de beneficiari ai despăgubirilor după defunctul G., alături de reclamanta A., și pe reclamanții F., E., D. și C., moștenitori testamentari; a stabilit dreptul la despăgubiri bănești după defunctul G. și pentru suprafața de 30 ha teren agricol; a obligat pârâta să emită o nouă decizie, conform dispozițiilor de mai sus, drepturile efective ale fiecărei părți urmând a se stabili după regulile de drept comun din C. civ. privind devoluțiunea legală și testamentară; a obligat pârâta să plătească, cu titlu de cheltuieli de judecată, reclamantei A. suma de 5015,17 RON, iar celorlalți reclamanți suma de 1904 RON.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Suceava Prin decizia nr. 763/09.06.2022, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâta ANRP și de intimata B., prin curator special, avocat H., împotriva sentinței nr. 2368/07.12.2021; a obligat apelanta ANRP la plata, către intimata A., a sumei de 4.924,4 RON reprezentând cheltuieli de judecată din apel.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 763/09.06.2022 a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâta B., prin curator special avocat H.. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, recurenta a arătat că instanța de apel nu a analizat dacă aceasta este îndreptățită la despăgubiri, dat fiind cererea formulată de moștenitoarea A., instanța analizând doar motivele de apel care vizau existența și valabilitatea unei cereri formulate la ANRP de către un împuternicit. Invocând art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 753/1998, a arătat că "în cazul în care sunt doi sau mai mulți moștenitori legali, în declarație se vor menționa numele și, eventual, adresa celorlalți moștenitori", despăgubirile se acordă tuturor moștenitorilor legali sau testamentari, în cotele cuvenite, însă instanța de apel nu a analizat acest motiv de apel, ceea ce corespunde cu necercetarea fondului. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1, art. 5, art. 9 din Legea nr. 290/2003. Potrivit art. 5 alin. (1) și alin. (2) Legea nr. 290/2003, cererea se formulează personal de către persoana îndreptățită, care este reprezentată de însăși persoana deposedată, care primește despăgubirea în nume propriu, pentru bunurile sechestrate, pierdute sau reținute în condițiile prevăzute de Legea nr. 290/2003. Potrivit textului de lege, aceste persoane pot cere despăgubiri doar în nume propriu, prin formularea de cereri proprii. Dacă în alin. (2) se prevede obligația în sarcina moștenitorilor de a menționa pe toți moștenitorii, rezultă că legiuitorul a ales să despăgubească pe toți moștenitorii și nu pe cei care formulează cereri.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata a arătat că art. 4 alin. (3) din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 (H.G. nr. 753/1998), în mod greșit indicat de recurentă ca art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 753/1998, prevede că "în cazul în care sunt 2 sau mai mulți moștenitori, în declarație se vor menționa numele și adresa celorlalți moștenitori". Deși citează textul legal sus-menționat cu ghilimele, recurenta introduce în acesta, înainte de sintagma "adresa celorlalți moștenitori", cuvântul "eventual", care în realitate nu apare în conținutul dispoziției legale pe care pretinde că o citează. Critica este nefondată, instanța de apel a motivat hotărârea și pe acest aspect, întrucât acesta era un motiv de apel comun, formulat atât de către ANRP, cât și de către B. prin curator special, astfel încât instanța de apel l-a analizat în partea din motivare unde a analizat apelul formulat de ANRP, iar apoi, în partea din motivare unde a analizat apelul formulat de B. prin curator special, pentru a nu copia încă o dată ad litteram același lucru. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata a arătat că recurenta, prin curator special, recunoaște că B. nu a depus cerere de acordare a despăgubirilor în baza Legii nr. 9/1998, fiind evident că nu se pot acorda despăgubiri persoanelor care nu au formulat cerere în acest sens. Chiar art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, invocat de recurentă impune ca primă condiție pentru acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar, formularea unor cereri proprii. Totodată, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, au calitatea de persoane îndreptățite la compensații în baza acestei legi numai foștii proprietari sau moștenitorii acestora care au depus cereri de acordare a despăgubirilor însoțite de acte doveditoare. în termenul legal, la comisia județeană sau a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998. De asemenea, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2014 impune și el condiția existenței unei cereri de acordare a despăgubirilor, pentru a se putea acorda despăgubiri în baza Legii nr. 9/1998, iar art. 11 din Legea nr. 9/1998 prevede că, în cazul în care compensațiile nu au fost solicitate conform art. 4 din aceeași lege, dreptul la orice compensație se stinge. Prin întâmpinare, intimații-reclamanți F., E., D. și C. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimații au arătat că nu poate fi primit, întrucât hotărârea recurată respectă exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., instanța de apel prezentând în mod corespunzător motivele de fapt și de drept avute în vedere la pronunțarea soluției. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimații au arătat că hotărârea recurată este dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material. Astfel, instanța de apel, în baza înscrisurilor de la dosar a stabilit în mod corect că atâta timp cât recurenta B. nu a depus o cerere pentru acordarea de despăgubiri, în mod firesc aceasta nu le mai poate pretinde la acest moment. Persoanele care se considerau îndreptățite la compensațiile de pe urma autorului G. aveau obligația de a depune cereri și de a face dovada calității de moștenitori înăuntrul termenului instituit de legislația în vigoare, iar sancțiunea nerespectării termenelor imperative instituite este decăderea, care constă în pierderea exercițiului dreptului de a mai beneficia de dispozițiile legii privind acordarea de despăgubiri. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate: - Este lipsită de temei susținerea recurentei, conform căreia instanța de apel ar fi omis analiza criticii acesteia referitoare la îndreptățirea de a primi despăgubiri ca urmare a cererii formulate de un alt moștenitor, verificarea instanței fiind limitată doar la existența și valabilitatea unei cereri adresate ANRP de către un împuternicit al reclamantei, situație care ar atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În realitate, instanța de apel procedează la o analiză punctuală a criticii vizând îndreptățirea unui moștenitor al fostului proprietar de a obține despăgubiri pe temeiul Legii nr. 9/1998, ca urmare a faptului că un alt moștenitor al aceleiași persoane îndreptățite a formulat, în termen, o astfel de cerere de compensații. Identificând această critică deopotrivă în apelul pârâtei ANRP și în apelul pârâtei B., instanța de apel realizează în mod corect o analiză comună pe conținutul respectivei susțineri de nelegalitate pentru ca ulterior să se refere, în mod suplimentar, la un argument distinct (dar care viza același aspect de nelegalitate în legătură cu îndreptățirea de a obține compensații de pe urma autorului) din apelul pârâtei B. – respectiv, existența unei cereri a acesteia adresate ANRP, prin împuternicit, și care n-ar fi fost valorificată potrivit dispozițiilor legale. Astfel, în ce privește formularea în termen a cererii de despăgubiri de către A. (fiica, alături de recurentă, a fostului proprietar al imobilului, G.) instanța de apel a reținut că, față de dispozițiile art. 4 din H.G. nr. 753/1998 și respectiv, art. 7 alin. (7) din Legea nr. 9/1989, existența unei asemenea solicitări din partea unuia dintre moștenitori nu dă drept la despăgubiri și în favoarea celorlalți care, deși îndreptățiți în egală măsură, nu și-au valorificat dreptul, neformulând o cerere în termen. S-a constatat că, față de dispozițiile art. 4 din H.G. nr. 753/1998, faptul că moștenitorul care formulează cerere are obligația de a-i indica și pe ceilalți moștenitori, în situația în care există, are ca scop al reglementării nevoia soluționării unitare a cererilor. De asemenea, dispozițiile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 9/1998, reglând ipoteza în care compensația este solicitată de mai mulți moștenitori ai aceleiași persoane, stabilesc că raporturile dintre aceștia se rezolvă după regulile aplicabile dreptului comun succesoral. Separat de aceste aspecte regăsite în apelurile ambelor pârâte (ANRP și B.) și care au primit ca atare, analiză comună, instanța de apel a răspuns și criticii distincte din apelul pârâtei B., în legătură cu susținerea acesteia că ar fi existat o cerere formulată în nume propriu și depusă prin împuternicit la ANRP, ceea ce o îndreptățea să primească despăgubiri independent de notificarea celeilalte moștenitoare. Pe acest aspect, instanța de apel a reținut că nu s-a făcut dovada existenței unei astfel de solicitări, în contextul în care ANRP nu a confirmat înregistrarea unei asemenea cereri, arătând, dimpotrivă, în adresa înaintată instanței că "B. a fost inclusă ca beneficiară a deciziei nr. 6173/17.12.2020, întrucât potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr. 30/13.10.2014 este, alături de reclamanta A., moștenitoarea autorului G.". Rezultă, potrivit celor arătate anterior că în conținutul deciziei atacate se regăsesc, contrar susținerilor nefondate ale recurentei, considerentele pentru care s-a constatat caracterul neîntemeiat al criticilor din apel referitoare la lipsa îndreptățirii pârâtei la despăgubiri nu doar din perspectiva inexistenței unei cereri proprii a acesteia, ci și din punct de vedere al lipsei de consecințele juridice în sensul pretins, al solicitării formulate de cealaltă moștenitoare, A.. Ca atare, este lipsită de temei critica formulată cu referire la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - Este, de asemenea, fără fundament critica bazată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv, susținerea conform căreia s-ar fi făcut o greșită aplicare a normelor de drept material, atunci când s-a considerat că pentru a beneficia de despăgubiri este necesar ca persoana care se consideră îndreptățită să formuleze o cerere în nume propriu, de vreme ce, potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 290/2003, atunci când sunt mai mulți moștenitori, este necesar ca fiecare dintre aceștia să-i menționeze și pe ceilalți în cerere. Această interpretare a recurentei-pârâte este una eronată, care ignoră regulile interpretării sistematice, ceea ce presupune că alineatele unui articol nu au sens de sine-stătător, ci că ele trebuie văzute în context, într-o interpretare corelată, unele prin altele. Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 "Persoanele îndreptățite vor depune cereri proprii, până la data de 1 mai 2007, la comisiile constituite în cadrul prefecturilor … ", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "Dacă pentru bunurile aceluiași proprietar sunt mai mulți moștenitori, fiecare dintre aceștia este obligat să îi menționeze pe ceilalți în cererea formulată. Dacă moștenitorii domiciliază în județe diferite, aceștia vor trimite cererile la Comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003". Or, din împrejurarea că fiecare moștenitor este obligat să-i menționeze și pe ceilalți moștenitori cu vocație la despăgubiri de pe urma aceluiași autor nu rezultă, cum susține recurenta, că este suficientă cererea unuia dintre ei pentru a deschide vocația concretă la compensații tuturor, de vreme ce dispozițiile alin. (1) al aceluiași articol menționează expres că persoanele care se consideră îndreptățite trebuie să depună cereri proprii, înăuntrul unui anumit termen, însoțite de acte doveditoare. Rațiunea pentru care legiuitorul a instituit obligativitatea indicării și a celorlalți moștenitori cu vocație la compensații a fost, așa cum corect a reținut instanța de apel, aceea a unei soluționări unitare a cererilor, pentru a nu se ajunge în situația anulării hotărârilor comisiilor, pentru nesocotirea unor drepturi, iar nu cea a dispensării de obligația formulării în termen a unei cereri (prin intermediul căreia se tinde la valorificarea unui drept, ce rămâne astfel, la aprecierea persoanei interesate). Că este așa, rezultă, o dată în plus, și din dispozițiile art. 4 H.G. nr. 753/1998 conținând Norme metodologice de aplicare a Legii nr. 9/1998, care pun în sarcina titularilor unor astfel de cereri, beneficiari ai Legii nr. 9/1998, obligația de a declara "pe proprie răspundere, printr-un act încheiat în formă autentică, atât bunurile pentru care consideră că au dreptul la compensații și despăgubiri, cât și dacă au beneficiat sau nu au beneficiat de despăgubiri ori de compensații parțiale". Totodată, potrivit alin. (2) al aceluiași articol "În cuprinsul declarației prevăzute la alin. (1), beneficiarii prevederilor Legii nr. 9/1998, republicată, au obligația să declare, de asemenea, pe propria răspundere, dacă au depus anterior cerere în baza acesteia, dacă în urma cererii au obținut o hotărâre emisă de comisia județeană sau a municipiului București, iar în cazul în care au obținut o asemenea hotărâre, dacă această hotărâre a fost sau nu validată de Comisia centrală ori de Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998". Ca atare, o asemenea cerere, pe lângă beneficiul pe care îl deschide (concretizând, în măsura în care este formulată în termen și însoțită de înscrisurile doveditoare, vocația la despăgubiri) poate avea și consecințe pe planul răspunderii juridice personale, în măsura în care datele oferite sunt incorecte, ceea ce înseamnă că ea nu poate fi considerată ca formulată și în numele altor persoane. Împrejurarea că, potrivit art. 7 alin. (7) din Legea nr. 9/1998 se statuează că în ipoteza în care "compensația este solicitată de mai mulți moștenitori ai aceleiași persoane, precum și atunci când după adoptarea hotărârii apar și alte persoane având vocație succesorală, raporturile dintre succesori privind compensația se soluționează potrivit dreptului comun" nu înseamnă că asemenea succesori (apăruți după adoptarea hotărârii) își pot valorifica un drept nesolicitat în termen, ci, dimpotrivă, că deși au formulat solicitarea de despăgubiri cu respectarea prescripțiilor legale, au fost omiși, nejustificat, din hotărârea comisiei. Este, de altfel, ceea ce s-a întâmplat în speță, în privința celorlalți reclamanți-contestatori (C., D., E. și F.) care, din poziția de moștenitori testamentari, cu cerere formulată în termen, au fost omiși de la despăgubiri sub motiv că în faza administrativă, în fața Comisiei, nu au făcut dovada calității lor, nedepunând certificate de moștenitor. Asemenea dovezi au fost depuse însă în procedura judiciară, în fața instanței de judecată, în cadrul prezentei contestații care a vizat și cererea acestor moștenitori testamentari de anulare a deciziei ANRP, care îi exclusese eronat de la dreptul la despăgubiri bănești. Situația juridică a recurentei este însă diferită, câtă vreme aceasta nu a formulat cerere în nume propriu și, pentru argumentele arătate anterior, cererea formulată de cealaltă moștenitoare legală, A., nu poate fi valorificată în sensul pretins de recurentă. În consecință, se va constata că în speță a avut loc o corectă aplicare a normelor de drept material incidente, astfel încât recursul va fi respins ca nefondat. În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă va fi obligată la 2380 RON cheltuieli de judecată către recurenții-pârâți C., D., E. și F., ocazionate de judecata în faza procesuală a recursului, constând în onorariu avocat .