Decizia nr. 1290/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă la data de 31.08.2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților: anularea Deciziei de validare nr. 6374/23.07.2021 emisă de către pârâtă prin care se validează Hotărârea nr. 2624/11.09.2019; obligarea pârâtei să admită cererea nr. x/16.09.2003 de acordare a despăgubirilor și să emită o Decizie de invalidare a Hotărârii nr. 2624/11.09.2019, urmând să stabilească cuantumul despăgubirilor raportat la înscrisurile existente la dosarul administrativ. La data de 14.03.2022, B. a depus la dosar cerere de intervenție în interes propriu prin care a arătat că a depus în cursul anului 2003 la Comisia Municipiului București, împreună cu A. și C. o cerere de acordarea de compensații bănești după bunurile deținute în proprietate după autorii lor. Cererea a fost inițial respinsă în baza hotărârii nr. 2624/11.09.2019, ulterior dosarul fiind înaintat către pârâtă iar aceasta a validat Hotărârea de respingere a cererii lor și a emis în acest sens Decizia de validare nr. 6374/23.07.2021 a cărei anulare face obiectul prezentului dosar. Împotriva acestei decizii a formulat acțiune civilă doar numita A., inițial aceasta crezând că se va face și în numele ei și în numele lui C., fiind toate verișoare primare și având aceeași calitate de succesoare după autorii lor, bunicii D. și E.. Din aceste motive a formulat prezenta cerere de intervenție, prin care arată că se consideră o persoană îndreptățită a fi admisă ca și reclamanta în prezenta cauză La data de 10.05.2022, C. a formulat cerere de intervenție principală solicitând admiterea acesteia, anularea Deciziei de validare nr. 6374/23.07.2021 emisă de către pârâtă, prin care se validează Hotărârea nr. 2624/11.09.2019, cu obligarea pârâtei să emită o decizie de invalidare a Hotărârii nr. 2624/11.09.2019, urmând să stabilească cuantumul despăgubirilor raportat la înscrisurile existente la dosarul administrativ.

Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș Prin sentința nr. 938/PI/19.07.2022, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis acțiunea; a admis cererile de intervenție în interes propriu; a admis cererea de chemare în judecată formulată de către intervenientele în interes propriu în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților; a dispus anularea Deciziei ANPR nr. 6374/23.07.2021 prin care s-a dispus validarea Hotărârii nr. 2624/11.09.2019 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii 290/2003; a obligat pârâta la emiterea unei noi decizii, în conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. (4) și (6) din Legea nr. 164/2014 cu privire la imobilele teren intravilan în suprafață de 2000 mp situat în orașul Orhei, teren intravilan în suprafață de 2000 mp arătat în planul 54 situat în orasul Orhei și loc de casă cu beci în suprafață de 290,74 mp situat în Orhei str. x pentru A., C. și B.; a obligat pârâta la plata sumei de 2000 de RON către reclamanta A. cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara Prin decizia nr. 331/07.12.2022, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul pârâtei împotriva sentinței nr. 938/PI/19.07.2022; a obligat pârâta să plătească intimatei A. suma de 750 RON, intimatei C. suma de 750 RON și intimatei B. suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP). A arătat recurenta că instanța de apel a apreciat în mod eronat că intimatele au făcut dovada că la un moment anterior refugiului autorii lor au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor menționate în contractele de vânzare-cumpărare, astfel încât sarcina probei că bunurile au fost înstrăinate până la momentul refugiului ar reveni ANRP, care invocă această împrejurare. Invocând prevederile art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1120/2006, recurenta învederează că intimații au probat exclusiv dobândirea, prin actele de vânzare cumpărare încheiate la 04.09.1931, 04.10.1932 și 06.06.1938, a terenurilor menționate însă, întrucât susțin că autorii lor s-au refugiat în anul 1944, dovada dreptului de proprietate trebuie raportată la acest moment. Recurenta afirmă că dovada continuității dreptului de proprietate nu poate fi realizată cu declarații de martori întrucât, față de prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, acestea pot doar completa actele care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, potrivit dispozițiilor anterior precizate. În atare situație, dosarul constituit în baza Legii nr. 290/2003 trebuia completat cu o dovadă scrisă prin care să fie demonstrată continuitatea dreptului de proprietate al autorilor asupra bunurilor pentru care se solicită despăgubiri, având în vedere intervalul de timp cuprins între momentul încheierii actelor de proprietate (1931,1932 și 1938) și momentul refugiului autorilor (1944), interval în care bunul ar fi putut fi înstrăinat prin convenții civile încheiate între proprietari sau foștii proprietari și terțe persoane. În consecință, în lipsa unor dovezi din care să rezulte continuitatea dreptului de proprietate, respectiv a faptului că la data refugiului, autorii D. și E. erau titularii dreptului de proprietate asupra terenului intravilan în suprafața de 2.000 mp situat în orașul Orhei, terenului intravilan în suprafață de 2.000 mp arătat în planul 54 situat în orașul Orhei și a locului de casă cu beci în suprafață de 290,74 mp situat în orașul Orhei, str. x, în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile legale pentru a putea beneficia de despăgubiri. Recurenta a mai arătat că dacă instanța de recurs va aprecia că este dovedită continuitatea dreptului de proprietate, intimații reclamanți pot beneficia de despăgubiri pentru terenul intravilan doar în limita a 450 mp, sens în care recurenta invocă dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 și solicită schimbarea sentinței apelate în sensul acordării despăgubirilor în raport de limitele stabilite prin lege. Astfel, deși, conform contractelor de vânzare cumpărare depuse în susținerea cererii, autorii au dobândit terenuri intravilane în suprafață totală de 4.290,74 mp, nu se pot acorda despăgubiri decât pentru 450 mp teren intravilan. Pentru diferința până la 4.290,74 mp se vor calcula despăgubiri la valoarea terenului agricol. În ceea ce privește obligarea la plata sumei 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, din care intimatei A. suma de 750 RON, intimatei C. suma de 750 RON și intimatei B. suma de 500 RON, reprezentând onorariu avocat, recurenta solicită cenzurarea soluției primei instanțe, în sensul înlăturării ori diminuării corespunzătoare a acestora, proporțional cu gradul de dificultate și munca prestată efectiv în prezenta cauză. În raport de prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta susține că pentru a se asigura o echivalență între munca prestată și onorariu, prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. instituie o limitare în ceea ce privește onorariul de avocat. Astfel, cuantumul onorariul de avocat de 2.000 RON este exagerat, având în vedere că pentru soluționarea în apel a litigiului a fost necesar doar un singur termen de judecată, sens în care invocă Decizia nr. 492/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 583/05.07.2006, pronunțată de Curtea Constituțională, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În cazul în care instanța va găsi întemeiată cererea pe fond, recurenta solicită diminuarea onorariului. În dovedirea argumentelor din memoriul de recurs, recurenta a depus practică judiciară, respectiv Decizia nr. 1057A/28.06.2022 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2021.

Apărările formulate în cauză Intimatele au formulat note de ședință prin care în principal, au solicitat anularea recursului întrucât motivele invocate în cuprinsul memoriului de recurs nu pot fi subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar în subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat întrucât recurenta solicită ca intimatele să facă dovada unui fapt negativ. Invocând dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, coroborate cu prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 și Anexa la H.G. nr. 1120/2006, intimatele arată că au făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor, precum și continuitatea acestui drept, iar normele interne ale recurentei nu reprezintă izvor de drept de natură a limita dovedirea faptelor pretinse de reclamante, la proba cu înscrisuri. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de partea pârâtă, prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: - este nefondată critica prin care partea pârâtă susține că instanța de apel a nesocotit normele de drept din materia probațiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014 și art. 2 alin. (1) și (4) din H.G. nr. 1120/2006, precum și normele relative la sarcina probei, atunci când a statuat cu privire la existența în patrimoniul autorilor intimatelor, la momentul refugiului, a dreptului de proprietate asupra imobilelor pentru care pretind despăgubiri pe temeiul Legii nr. 290/2003, critică ce se subsumează art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Partea susține că norma de drept prevăzută la art. 4 din Legea nr. 164/2014 obliga intimatele să probeze cu înscrisuri nu doar dobândirea ci și continuitatea dreptului de proprietate asupra imobilelor până la momentul refugiului din martie 1944, continuitate care nu poate fi dovedită, în absența unor înscrisuri doveditoare administrate în acest sens, cu declarații de martori, cum au susținut și probat intimatele la judecata în fond a cauzei, deoarece aceste declarații, potrivit normei de drept, pot doar completa proba cu înscrisuri. Examinând conținutul hotărârii recurate se constată că nu se identifică argumente proprii ale instanței de apel referitoare la interpretarea art. 4 din Legea nr. 164/2014 din perspectiva puterii probatorii a declarațiilor de martori, care să fi fundamentat soluția și care să poată să fie supuse, ca atare, controlului de legalitate exercitat de instanța de recurs pe temeiul art. 488 C. proc. civ., instanța de apel rezumându-se să redea doar conținutul normei de drept. Cât privește soluția adoptată, prin considerentele decisive ale hotărârii, instanța de apel a statuat că Legea nr. 164/2014 nu cuprinde nicio derogare de la dreptul comun relativ la sarcina probei, astfel că, sub acest aspect, litigiului pendinte îi sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, prevăzute de art. 249 C. proc. civ., potrivit cărora sarcina probei incumbă celui care face o susținere în cursul procesului. Reținând că prin apel se critică sentința sub motiv că intimatele nu au făcut dovada faptului că imobilele pentru care pretind despăgubiri nu au fost înstrăinate de autorii lor între momentul dobândirii și momentul refugiului, instanța de apel a statuat că nu poate primi critica, deoarece, în aplicarea art. 249, sarcina probei incumbă părții pârâte care, afirmând faptul negativ, are a face proba faptului pozitiv contrar, anume dovada că imobilele au fost înstrăinate în respectiva perioadă de timp. Cum nici la judecata în primă instanță și nici în apel partea pârâtă nu a probat faptul înstrăinării imobilelor, în privința cărora intimatele au probat, în afara oricărui dubiu, dobândirea, anterior refugiului, de către autorii lor a dreptului de proprietate, instanța de apel a statuat cu privire la caracterul nefondat al susținerilor părții privitoare la nesocotirea de către prima instanță a normelor de drept referitoare la probațiune prevăzute de Legea nr. 164/2014. Or, sub acest aspect, al sarcinii probei, instanța de apel a statuat, corect, că dovada faptului negativ, care nu poate face obiect al probațiunii, presupune dovada faptului pozitiv contrar, în speță, a faptului înstrăinării imobilelor, respectiv, că sarcina probei incumbă părții care face susținerea, în speță, părții pârâte care a susținut posibila înstrăinare a imobilelor în perioada de timp arătată. Criticând sub acest aspect hotărârea instanței de apel, partea pârâtă reiterează susținerea potrivit căreia normele de drept prevăzute de actele reparatorii adoptate în scopul acordării de despăgubiri persoanelor refugiate, indicând art. 4 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 și art. 2 alin. (1) și (4) din H.G. nr. 1120/2006, impun în sarcina persoanelor care se pretind îndreptățite la despăgubiri obligația de a proba cu înscrisuri și continuitatea dreptului de proprietate până la momentul refugiului, înțelegând prin aceasta obligația de a proba faptul neînstrăinării imobilelor de către proprietari anterior acestui moment. În considerarea celor ce succed, susținerea părții pârâte nu poate fi primită. Normele de drept relative la probațiune reținute a fi relevante în cauza pendinte la judecata în fond sunt prevăzute de Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 și de Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 și al Legii nr. 290/2003. Art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, în vigoare la data formulării de intimate a cererii de despăgubire nr. x/16.09.2003 și reținut a fi incident raportului juridic de către prima instanță în considerarea neabrogării prin art. 20 din Legea nr. 164/2014, prevede posibilitatea depunerii de către persoanele îndreptățite la despăgubiri de cereri proprii, însoțite de acte doveditoare autentice sau de declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate. De altfel, declarațiile de martori a căror valorizare în plan probatoriu în procesul pendinte este criticată de partea pârâtă au fost depuse de intimate în probațiune în respectarea normei de drept menționate, care, în considerarea folosirii conjuncției disjunctive sau, permite dovedirea pretențiilor de despăgubire, fie prin înscrisuri, fie prin declarația petentului însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori. Prin art. 2 alin. (1) și (4) din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 s-a statuat că persoanele îndreptățite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii, respectiv, că cererile trebuie însoțite de acte doveditoare certificate de autorități și că doar în situația imposibilității dovedite de a procura acte, pot fi completate cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate. Legea nr. 164/2014, prin care se completează și se abrogă dispoziții ale Legii nr. 290/2003, nu și art. 5 mai sus menționat, prevede la art. 4 alin. (1) că cererile se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate. Separat de lipsa de consecvență în redactarea normelor de drept menționate, rezultă că legiuitorului a urmărit instituirea unor reguli de probațiune permisive, derogatorii de la cele prevăzute în dreptul comun, în considerarea dificultăților previzibile în obținerea de către persoanele al căror drept la despăgubire a fost recunoscut la nivelul anului 2003 de înscrisuri doveditoare privind bunurile abandonate în anul 1944, ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța, precum și ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 (art. 1 din Legea nr. 290/2003). Prin urmare, interpretarea normelor de drept mai sus arătate nu poate fi restrictivă, deoarece ar contraveni scopului reglementării speciale, de facilitare a probațiunii, și trebuie să aibă țină seama, după caz, de dispozițiile legale asemănătoare din dreptul comun relative la admisibilitatea probelor, art. 250 C. proc. civ. reglementând ca mijloace de probă pentru dovada unui act juridic sau fapt, printre altele, înscrisurile, martorii, mărturisirea uneia dintre părți, făcută din proprie inițiativă sau obținută la interogatoriu. De altfel, dificultatea în stabilirea regulilor privitoare la probațiune în litigiile generate în aplicarea legii de reparație nr. 290/2003 nu rezidă în conținutul normativ al art. 5 alin. (1) din această lege, ci în precizările aduse textului de lege prin art. 2 alin. (1) și (4) din H.G. nr. 1120/2006 și, mai apoi, în adoptarea art. 4 din Legea nr. 164/2014, cu un conținut diferit de cel al 5 alin. (1) menționat, neabrogat. Așa fiind, în absența unor texte de lege care să fie prevăzute de actele normative menționate și prin care să se interzică proba cu martori în vreo situație, în considerarea și a intenției legiuitorului de facilitare a probațiunii în privința cererilor de despăgubire formulate pe temeiul Legii nr. 290/2003, se poate concluziona că norma de drept prevăzută la art. 4 din Legea nr. 164/2014 impune interpretarea potrivit căreia acest mijloc de probă este admisibil cel puțin după regulile prevăzute în dreptul comun. Concluzia se impune, pe de o parte, pentru că nici norma prevăzută de art. 4, prin conținutul său, nu interzice proba cu declarații de martori și, contrar susținerilor părții pârâte, nu condiționează admisibilitatea sa de dovedirea acelorași fapte ce sunt probate și cu înscrisuri (acte doveditoare, în redactarea legii speciale). Dimpotrivă, statuând că analizarea și soluționarea cererilor se face pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate, norma de drept permite întregirea probațiunii cu declarații de martori pentru dovedirea de fapte conexe, aflate în legătură cu acelea probate cu înscrisuri. Concluzia se sprijină, pe de altă parte, pe conținutul normativ al art. 309 C. proc. civ., care prevede admisibilitatea probei cu martori în toate cazurile în care legea nu prevede altfel. Or, sub sintagma "continuitatea dreptului", partea pârâtă pretinde că era necesar să se fi fost dovedit cu înscrisuri la judecata în fond a cauzei pendinte faptul deținerii imobilelor la momentul refugiului de către autorii intimatelor. În privința acestui fapt, proba cu martori este pe deplin admisibilă potrivit dreptului comun, astfel că, în considerarea celor arătate în precedent, ea este admisibilă și potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, martorii putând relata aspecte veridice de care au luat cunoștință personal și care pot fi utile pentru lămurirea împrejurărilor de fapt în care s-a produs abandonarea respectivelor imobile în anul 1944 de către proprietari. În fine, este de observat că prin actele normative menționate în precedent nu se atribuie o putere probatorie dinainte stabilită vreuneia dintre probele la care fac trimitere - acte doveditoare, declarația petentului și declarații de martori. Prin urmare, valorizarea pe tărâm probatoriu a acestor mijloace de probă se realizează tot potrivit normelor din dreptul comun, anume, potrivit art. 264 C. proc. civ., așa că, în stabilirea existenței sau inexistenței faptelor pentru care au fost administrate, atât autoritățile administrative, învestite cu soluționarea cererii de despăgubire ori a contestațiilor, cât și judecătorii, învestiți potrivit art. 8 din Legea nr. 164/2014, au a decide în mod liber, potrivit propriilor convingeri, prin coroborarea informațiilor astfel obținute. Așa fiind, în considerarea celor expuse, critica privind greșita interpretare a normelor de drept speciale relative la probațiunea cererilor de despăgubire întemeiate pe art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 se dovedește a fi nefondată. - cât privește solicitarea părții pârâte de a se dispune completarea sentinței primei instanțe în sensul indicării cuantumului exact al despăgubirii datorate, cu luarea în considerare a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, care impune ca la stabilirea despăgubirii să se ia în calcul valoarea de teren intravilan doar pentru o suprafață de 450 mp și valoarea de teren agricol pentru diferența de până la 4.290,74 mp, se constată că nu este admisibilă. Astfel formulată, solicitarea ignoră împrejurarea că instanța de recurs exercită un control de legalitate în privința dezlegărilor date problemelor de drept prin hotărârea instanței de apel, din perspectiva art. 488 C. proc. civ., respectiv că părților litigante le incumbă obligația de a respecta ordinea de exercitare a căilor de atac prevăzută de art. 459 C. proc. civ. și regulile impuse pentru exercițiul acestora. Hotărârea recurată nu relevă, însă, nicio analiză a criteriilor de cuantificare impuse de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 (abrogat prin Legea nr. 188/3.07.2023) și nicio dezlegare care să fi fost dată în privința cuantumului despăgubirii cuvenite intimatelor, alta decât cea stabilită de prima instanță, absența fiind, de altminteri, justificată, în condițiile în care, potrivit lucrărilor dosarului, instanța nu a fost învestită în acest sens prin apelul dedus judecății. De altminteri, solicitarea părții pârâte ignoră și împrejurarea că prima instanță a dispus nu doar anularea deciziei nr. 6374/2021 prin care a validat hotărârea de respingere a cererii de despăgubire nr. x/2019 pronunțată de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii 290/2003, ci și obligarea sa la emiterea unei noi decizii, potrivit art. 7 alin. (4) și (6) din Legea nr. 164/2014, de acordare de despăgubiri intimatelor, pentru imobilele indicate. Or, art. 7 alin. (6) din Legea nr. 164/2014 prevede că stabilirea valorii bunurilor neevaluate inițial în dosarele constituite în temeiul Legii nr. 290/2003 se face potrivit art. 5 din lege. Rezultă că obligația calculării despăgubirii cuvenite intimatelor conform art. 5 din Legea nr. 164/2014 a fost stabilită prin sentința primei instanțe în sarcina părții pârâte, așa că solicitarea adresată instanței de recurs în acest sens nu își găsește nicio justificare. - nu poate fi primită spre examinare nici solicitarea prin care partea pârâtă pretinde instanței de recurs, pe temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., să reducă cuantumului cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 RON, reprezentând onorarii avocațiale, la plata cărora a fost obligată de instanța de apel. Verificările privind proporționalitatea unor astfel de cheltuieli de judecată cu complexitatea și circumstanțele de fapt ale unei cauze, pe de o parte, și cu activitatea desfășurată de avocați, pe de altă parte, se realizează de instanța în fața căreia respectivele cheltuieli au fost avansate. În speță, cheltuielile al căror cuantum se apreciază a fi exagerat de partea pârâtă au fost avansate la judecata în apel a cauzei, astfel că solicitarea de verificare și de evaluare a cuantumului acestora, pe temeiul art. 451 alin. (2), trebuia adresată de parte acestei instanțe, nu instanței de recurs, cum greșit a procedat. În plus, este de observat că rezultatul verificărilor se subsumează aspectelor privind temeinicia unei hotărârii judecătorești, astfel că acesta nu poate fi supus controlului instanței de recurs, ce are a examina, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conformitatea hotărârii atacate doar cu regulile de drept aplicabile, evaluarea aspectelor de fapt ale cauzei fiind lăsată de legiuitor la libera apreciere a judecătorilor fondului. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea pârâtă și, în aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga să plătească intervenientelor 500 RON și, respectiv, de 750 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată din recurs, reprezentând onorarii avocațiale.