ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1331/2023

Ședința publică din data de 21 septembrie 2023

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, la data de 27 octombrie 2021, reclamanta A. a solicitat anularea deciziilor de actualizare nr. 6183/29.09.2021 și nr. 6184/29.09.2021, emise de președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, și obligarea pârâtei la emiterea unor noi decizii de actualizare, pentru perioada începând cu data emiterii Hotărârilor nr. 2329/10.07.2003 și nr. 2330/10.07.2003, emise de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, până în decembrie 2014, cu cheltuieli de judecată în măsura în care pârâta se opune admiterii acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 35 din 23 februarie 2022, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2021, a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, având ca obiect anulare act.

Au fost anulate deciziile de actualizare nr. 6183/29.09.2021 și nr. 6184/29.09.2021 emise de pârâtă.

S-a dispus obligarea pârâtei la emiterea unor noi decizii de actualizare pentru perioada cuprinsă între data emiterii de către Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 a Hotărârilor nr. 2329/10.07.2003 și nr. 2330/10.07.2003 până în decembrie 2014.

Prin decizia nr. 222 din 13 septembrie 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 35 din 23 februarie 2022 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata reclamantă A.. A obligat apelanta pârâtă să plătească intimatei reclamante suma de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva deciziei civile nr. 222 din 13 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea, respectiv cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Arată că instanța de apel în mod eronat a apreciat că art. 10 alin. (4) din Legea nr. 164/2014 face aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului suferit prin întârzierea plății, avut în vedere de instanța supremă în Decizia nr. XXI/2007, câtă vreme însuși legiuitorul face trimitere la hotărâri emise înainte de intrarea în vigoare a acestei legi și nu la decizii de plată/validare.

Conform Deciziei RIL XXI/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că "se impune ca art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998 să fie interpretat în sensul că data stabilirii compensației este aceea a emiterii hotărârii comisiei județene, respectiv a municipiului București, iar validarea de către Cancelaria Primului-Ministru a hotărârilor comisiilor teritoriale, cu depășirea termenului de 60 de zile prevăzut în art. 7 alin. (3) din aceeași lege, atrage actualizarea întregii sume în raport cu indicele de creștere a prețurilor".

Ulterior pronunțării acestui RIL a intrat în vigoare Legea nr. 164/2014.

Prin această lege s-a reglementat o nouă procedură de plată a despăgubirilor stabilite prin hotărârile emise de comisiile județene sau a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, procedură obligatorie de la momentul intrării în vigoare a acesteia, alta decât cea stabilită anterior prin Legea nr. 9/1998.

Conform art. 9 din Legea nr. 164/2014, "Actul administrativ prin care se stabilește dreptul la despăgubiri și cuantumul acestora este, după caz:

a). hotărârea comisiei județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, emisă înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi;

b) ordinul emis de șeful Cancelariei Primului-ministru în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv decizia de plată emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi;

c) decizia de validare, emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților după intrarea în vigoare a prezentei legi, cu privire la hotărâri emise în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, de comisiile județene, respectiv a municipiului București, înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi;

d) decizia de validare, emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu privire la hotărârile emise în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, de comisiile județene, respectiv a municipiului București, după intrarea în vigoare a prezentei legi".

Conform art. 10 alin. (4), prin decizie a Președintelui A.N.R.P., "Sumele neplătite, aferente hotărârilor judecătorești prevăzute la alin. (3) și actelor administrative prevăzute la art. 9 lit. a) și b), se actualizează cu indicele de creștere a prețurilor de consum pentru perioada de la momentul rămânerii irevocabile/definitive, respectiv al emiterii acestora, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, și constituie obligații de plată, în tranșe, în condițiile prezentei legi. Actualizarea sumei se face prin decizie a președintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților".

Având în vedere că cererile intimatei reclamante au fost soluționate prin Deciziile de validare nr. 698 și nr. 699, din 8 mai 2008, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014, din analiza textelor legale citate mai sus reiese faptul că aceasta beneficiază de actualizarea cu indicele prețurilor de consum a sumei stabilite ca despăgubiri, calculate de la momentul emiterii deciziilor de validare și până la intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014.

Prin urmare, legiuitorul a înțeles să limiteze modalitatea de actualizare a creanței cuvenite persoanelor îndreptățite exclusiv la perioada cuprinsă între momentul emiterii deciziei de plată emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în temeiul Legii nr. 9/1998 și data intrării în vigoare a legii, respectiv 18.12.2014.

Nu poate fi invocat principiul neretroactivității legii întrucât modalitatea de plată a despăgubirilor, prevăzut de Legea nr. 164/2014, nu conține nicio dispoziție cu caracter retroactiv, textul urmând a-și găsi aplicarea exclusiv de la data intrării în vigoare a acesteia, în acest sens statuând și Curtea Constituțională prin decizia nr. 330 din 27 noiembrie 2001.

De asemenea, recurenta critică decizia apelată apreciind că în mod greșit a invocat instanța de apel principiul puterii de lucru judecat al sentinței civile nr. 4614 din 17 aprilie 2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul x/2014, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1112/A/09 martie 2016 a Tribunalului București "prin care s-a statuat că creanța creditoarei A. este exigibilă la data emiterii hotărârii".

Soluția pronunțată în hotărârea judecătorească invocată de instanța de apel a fost întemeiată pe Decizia RIL nr. XXI/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, însă ulterior acestei decizii a fost adoptată Legea nr. 164/2014.

Solicită admiterea recursului și anularea deciziei recurate.

Intimata A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și acordarea cheltuielilor de judecată.

Dosarul a fost înregistrat la 14 noiembrie 2022 pe rolul secției I civile a instanței supreme.

După epuizarea etapelor prevăzute de procedura de regularizare, prin rezoluția din data de 4 martie 2023 s-a fixat termen la 21 septembrie 2023 pentru soluționarea, în ședință publică, a recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul declarat, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea, respectiv cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Apreciază că urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, ce a reglementat o nouă procedură de plată a despăgubirilor stabilite prin hotărârile emise de comisiile județene sau a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, această lege a devenit obligatorie în cauza dedusă judecății, astfel că se impunea respingerea cererii de chemare în judecată, deciziile de actualizare nr. 6183 și 6184 din 29 septembrie 2021 fiind emise în acord cu dispozițiile legale, Decizia RIL XXI/2007 a Înaltei Curți nefiind aplicabilă.

Critica nu este fondată.

În analiza acestui motiv de casare, Înalta Curte reține faptul că prin Hotărârea nr. 2329 din 10.07.2003, emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, validată prin Decizia nr. 699/08.05.2008, emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, au fost acordate compensații bănești în valoare totală de 1.337.812.069,06 RON către B., C., D., E., F., G., H., I., J., A., K..

Prin Hotărârea nr. 2330 din 10.07.2003, emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, validată prin Decizia nr. 699/08.05.2008, emisă de Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților, au fost acordate compensații bănești în valoare totală de 181.576,96 RON către B., C., D., E., F., G., H., I., J., A., K..

Pentru plata acestor sume a fost demarată executarea silită împotriva ANRP în dosar execuțional nr. x/2014 al BEJA L., M. și N..

Urmare a emiterii actelor de executare silită, recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat contestație la executare, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București sub numărul de dosar x/2014, instanța investită analizând modalitatea de actualizare a creanței.

În cuprinsul sentinței civile nr. 4638 din 20 aprilie 2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul anterior menționat, s-a reținut incidența Deciziei pronunțate în interesul legii nr. XXI din data de 19.03.2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție publicată în Monitorul Oficial nr. 113/13.02.2008, prin care s-a statuat că, În aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată, precum și ale art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 286/2004, stabilesc: Data stabilirii compensațiilor este aceea a emiterii hotărârii comisiei județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea dispozițiilor Legii nr. 9/1998. Validarea de către Cancelaria Primului-Ministru a hotărârilor comisiilor teritoriale, cu depășirea termenului de 60 de zile prevăzut în art. 7 alin. (3) din aceeași lege, atrage actualizarea întregii sume în raport cu indicele de creștere a prețurilor.", stabilindu-se cu putere de lucru judecat, ca urmare a respingerii apelului promovat în cauză prin decizia civilă nr. 3549A/din 5 octombrie 2016 a Tribunalului București, că data stabilirii compensațiilor bănești este data de 10.07.2003, data emiterii celor două hotărâri de către Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998.

Aspectele prezentate mai sus au fost valorificate, în mod corect, de instanțele de fond, dată fiind puterea de lucru judecat a considerentelor sentinței civile nr. 4638 din 20 aprilie 2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul x/2014, definitivă ca urmare a respingerii apelului prin decizia civilă nr. 3549/A/5.10.016 de către Tribunalul București.

Însă acestea nu contravin normelor instituite prin Legea nr. 164/2014.

Potrivit dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 164/2014 "Actul administrativ prin care se stabilește dreptul la despăgubiri și cuantumul acestora este, după caz: a) hotărârea comisiei județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, emisă înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi; b) ordinul emis de șeful Cancelariei Primului-ministru în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv decizia de plată emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi; c) decizia de validare, emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților după intrarea în vigoare a prezentei legi, cu privire la hotărâri emise în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, de comisiile județene, respectiv a municipiului București, înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi; d) decizia de validare, emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu privire la hotărârile emise în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, de comisiile județene, respectiv a municipiului București, după intrarea în vigoare a prezentei legi".

În acord cu prima instanță și cea de apel, Înalta Curte apreciază că aplicabile în cauza dedusă judecății sunt dispozițiile art. 9 lit. b) din Legea nr. 164/2014, având în vedere împrejurarea că prin Deciziile nr. 698 și 699 din 8 mai 2008 emise de Autoriatea Națională pentru Restituirea Proprietăților s-au validat Hotărârile nr. 2329 și 2330 din 10 iulie 2003, emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București, și s-a dispus plata compensațiilor stabilite prin cele două hotărâri anterior menționate.

Prin urmare, situația dedusă judecății se încadrează în dispozițiile art. 9 lit. b) din Legea nr. 164/2004, dat fiind faptul că deciziile de plată au fost emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.

Or, potrivit art. 10 alin. (4) din Legea nr. 164/2004 "Sumele neplătite, aferente hotărârilor judecătorești prevăzute la alin. (3) și actelor administrative prevăzute la art. 9 lit. a) și b), se actualizează cu indicele de creștere a prețurilor de consum pentru perioada de la momentul rămânerii irevocabile/definitive, respectiv al emiterii acestora, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, și constituie obligații de plată, în tranșe, în condițiile prezentei legi. Actualizarea sumei se face prin decizie a președintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților".

În aceste condiții, în mod corect a concluzionat instanța de apel că acest text de lege face aplicarea aceluiași principiu avut în vedere de instanța supremă în decizia în interesul legii sus-amintită, însuși legiuitorul făcând trimitere la hotărâri emise înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi și nu la decizii de plată sau validare.

Prin urmare, critica recurentei este lipsită de fundament, urmând a fi respinsă.

De asemenea, Înalta Curte reține că este nefondată și critica potrivit căreia nu se poate invoca principiul neretroactivității legii, în condițiile în care o astfel de apărare nu a fost invocată în cauză și, prin urmare, nu a fost nici analizată.

Înalta Curte constată că instanțele de fond au făcut în cauză aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 164/2014 potrivit cărora "Dispozițiile prezentei legi referitoare la plata despăgubirilor se aplică cererilor soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, pentru care nu s-a efectuat plata, cererilor nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum și cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare".

Analizând constituționalitatea acestui text de lege, Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr. 300 din 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 630 din 17 august 2016 că "prevederile art. 3 alin. (2), art. 10 și art. 11 din Legea nr. 164/2014 au mai constituit obiect al controlului de constituționalitate, iar instanța de contencios constituțional a respins, ca neîntemeiate, excepțiile de neconstituționalitate (a se vedea deciziile nr. 855 și nr. 865, ambele din 10 decembrie 2015, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 4 martie 2016, deciziile nr. 14 și 15, ambele din 19 ianuarie 2016, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 22 martie 2016, Decizia nr. 120 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 20 mai 2016, Decizia nr. 133 din 10 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 16 mai 2016, și Decizia nr. 173 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 17 mai 2016). Astfel, Curtea a reținut, în esență, că, recunoscând dreptul la despăgubire născut sub imperiul vechii legi, prevederile legale criticate, care instituie reguli privind plata despăgubirilor, nu încalcă dispozițiile constituționale ale art. 15 alin. (2) care consacră principiul neretroactivității legii, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. În acord cu jurisprudența sa constantă, Curtea a statuat că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare. Curtea a constatat că ipoteza avută în vedere de prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 164/2014 este aceea a unei obligații neexecutate, deci a unei situații juridice în curs, față de care noua reglementare nu poate fi decât imediat aplicabilă. Totodată, Curtea a observat că prevederile de lege criticate dispun pentru viitor, urmând a fi aplicate de la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, respectiv 18 decembrie 2014" (paragrafele 30 și 31).

Or, în cauza dedusă judecății, urmare a aplicării dispozițiilor art. 10 alin. (4) raportate la dispozițiile art. 9 lit. b) din Legea nr. 164/2014, s-a dispus în mod corect obligarea pârâtei la emiterea unor noi decizii de actualizare pentru perioada cuprinsă între data emiterii de către Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 a Hotărârilor nr. 2329/10.07.2003 și nr. 2330/10.07.2003 până în decembrie 2014.

Motivul de recurs privind invocarea principiului autorității de lucru judecat al sentinței civile nr. 4614 din 17 aprilie 2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul x/2014, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1112/A/09 martie 2016 a Tribunalului București "prin care s-a statuat că creanța creditoarei A. este exigibilă la data emiterii hotărârii", sentință întemeiată pe Decizia pronunțată în interesul legii nr. XXI/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, neaplicabilă în cauză dat fiind faptul că ulterior acestei Decizii a intrat în vigoare Legea nr. 164/2014, este nefondat.

Așa cum a rezultat din expunerea realizată la primul motiv de recurs, sentința civilă nr. 4614 din 17 aprilie 2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul x/2014, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1112/A/09 martie 2016 a Tribunalului București, a fost emisă în contextul în care pârâta ANRP nu a procedat la plata sumelor de bani stabilite prin Hotărârile nr. 2329/10.07.2003 și nr. 2330/10.07.2003, emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București, și validate prin Deciziile nr. 698 și 699 din 8 mai 2008, emise de Autoriatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Instanțele investite cu soluționarea prezentei cauze au dat în mod corect eficiență celor stauate în mod definitiv de o altă instanță prin considerente care privesc chiar chestiunea litigioasă dedusă judecății.

Efectele autorității de lucru judecat, astfel cum rezultă din art. 431 din C. proc. civ., sunt: (1) efectul negativ sau extinctiv, de natură să împiedice o nouă judecată atunci când există identitate de calitate a părților, aceeași cauză juridică și același obiect al cererii de chemare în judecată, spre a se evita contradicția între dispozitivele hotărârilor judecătorești; (2) efectul pozitiv, de natură să permită oricăreia dintre părți să poată opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat are la bază regula că o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.

Pe de altă parte, astfel cum rezultă din art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii.

Înalta Curte atrage atenția asupra imperativului respectării principiului securității circuitului juridic civil, și implicit al autorității de lucru judecat.

În aceste condiții, în mod corect s-a făcut trimitere la considerentele sentinței civile nr. 4614 din 17 aprilie 2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul x/2014, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1112/A din 09 martie 2016 a Tribunalului București. Împrejurarea că în cuprinsul acestei sentințe s-a invocat Decizia pronunțată în interesul legii nr. XXI din 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este de natură să conducă la admiterea recursului, întrucât instanțele învestite cu prezenta cauză au dat o dezlegare corectă, date fiind dispozițiile art. 10 alin. (4) raportate la art. 9 lit. b) din Legea nr. 164/2014, întrucât acest text de lege face aplicarea aceluiași principiu avut în vedere de instanța supremă în decizia în interesul legii sus-amintită și este de natură a lipsi de fundament critica apelantei, câtă vreme însuși legiuitorul face trimitere la hotărâri emise înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi și nu la decizii de plată sau validare.

Având în vedere caracterul nefondat al criticilor formulate de către recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 222 din 13 septembrie 2022 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

În ceea ce privește cererea intimatei-reclamante A. de obligare a recurentei la plata cheltuuelilor de judecată, având în vedere că nu s-a făcut dovada acestora, cererea urmează a fi respinsă, ca nedovedită.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 222 din 13 septembrie 2022 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 septembrie 2023.