ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2475/2022

Ședința publică din data de 8 decembrie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, la 21 septembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Instituția Prefectului Municipiului București - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a contestat Decizia de validare nr. 6011/07.08.2020 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București - decizie ce i-a fost comunicată la data de 24.08.2020, prin care s-a validat Hotărârea nr. 2272/30.07.2018 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București în dosarul nr. x/09.08.2018 și prin care nu i-au fost acordate compensații, de pe urma autorilor B. și C., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București la:

A.) Anularea în tot a Deciziei de validare nr. 6011/07.08.2020 emisă de A.N.R.P. București în dosarul nr. x/09.08.2018, prin care a fost validată Hotărârea nr. 2272/30.07.2018 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București și implicit a Hotărârii nr. 2272/30.07.2018 emisa de pârâta de ordin 2 Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a Instituției Prefectului Municipiului București, în ceea ce privește hotărârea de a nu se acorda compensații bănești persoanelor îndreptățite;

B.) La pronunțarea unei hotărâri judecătorești privind emiterea unei noi Decizii de validare și de stabilire a despăgubirilor cuvenite în baza Legii nr. 290/2003/2007, a H.G. nr. 1120/2006, Legii nr. 164/2014, pentru recunoașterea dreptului pretins, repararea pagubei și acordarea de despăgubiri, respectiv compensații bănești în cuantumul aferent tuturor bunurilor pentru care a solicitat acordarea de despăgubiri, respectiv compensații bănești, de pe urma autorului - antecesorului B. în dosarul nr. x/2018 al ANRP și implicit de admitere a cererilor nr. x/10.05.2004 și nr. y/05.05.2005 depuse la Comisia Județeană Arad pentru aplicarea Legii nr. 290/2003;

C.) Obligarea pârâtei de ordin 1 - Autoritatea Națională pentru Compensarea Imobilelor București, ca în temeiul dispozițiilor prevăzute în Anexa 1 din Legea nr. 164/2014, să stabilească valorile de despăgubire a tuturor bunurilor pentru care a solicitat acordarea de despăgubiri, respectiv compensații bănești, de pe urma antecesorului său tată B., pentru repararea pagubei și recunoașterea întregului drept pretins. Solicită ca aceste valori să fie prezentate în fața instanței de judecată.

Astfel, solicită ca prin Decizia de validare ce va fi emisă de pârâta de ordin 1 ANRP, ca efect al hotărârii judecătorești pronunțată de instanța de judecată, să fie recunoscut dreptul pretins, respectiv să fie acordate despăgubiri - compensații bănești, pentru toate bunurile mobile și imobile ce au aparținut antecesorului B., reținute sau rămase în Basarabia, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947. Solicită ca decizia de validare să fie emisa de pârâta de ordin 1 în termen maxim de 30 zile calendaristice de la pronunțarea hotărârii definitive a instanței de judecată;

D.) La plata unor daune cominatorii, în cuantum de 100 RON, pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la expirarea termenului de 30 zile de la pronunțarea hotărârii definitive și până la data efectivă a emiterii hotărârii pentru plata despăgubirilor, respectiv compensațiilor bănești ce i se cuvin și comunicarea acestei hotărâri;

E.) În caz de opunere, la plata cheltuielilor de judecata generate de prezentul proces.

Prin sentința civilă nr. 278/PI/23.02.2021, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea Hotărârii nr. 2272/30.07.2018, emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

S-a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București și Instituția Prefectului Municipiului București - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003.

Împotriva hotărârii primei instanțe a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 232 din 9 noiembrie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței menționate.

Împotriva deciziei Curții de Apel Timișoara a declarat recurs reclamantul A..

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a susținut, în esență, în primul rând, că în ceea ce privește excepției inadmisibilității capătului de cerere vizând anularea Hotărârii nr. 2272/30.07.2018, emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, aceasta a fost soluționată greșit, întrucât aceasta excepție nu este întemeiată, iar Tribunalul Arad a admis-o în mod nefondat.

Instanța de apel reține că acest act emis de comisie nu poate fi contestat direct în instanță, ci urmează a fi supus procedurii de validare sau de invalidare de către ANRP, instituție care emite o decizie ce poate fi contestată în fața instanței de judecată. Ori exact aceasta procedura a urmat-o reclamantul, contestând decizia ce i-a fost comunicată de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Astfel, având în vedere situația din cazul în speță, excepția inadmisibilității cu privire la cererea de anulare a Hotărârii nr. 2272/30.07.2018 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 nu este întemeiată, și prima instanță a greșit când a admis-o.

Nu se precizează care sunt considerentele susținute din punct de vedere legal care interzic atacarea acestei hotărâri direct la instanța de judecată, aceasta cu atât mai mult cu cât, nu există o altă modalitate de atacare, în raport cu prevederile Legii nr. 164/2014, în vigoare la data când i-a fost comunicată hotărârea în cauză.

Ori, ca efect a admiterii cererii sale și conform dispoziției instanței de judecată în sensul anulării acestei Decizii cu nr. 1464/2018, nu s-ar mai putea menține Hotărârea nr. 2272/30.07.2018 emisă de Comisia Municipiului București, ca fiind temeinică și legală.

Motivarea instanțelor de fond în sensul că această excepție ar fi justificată în raport cu prevederile Legii nr. 164/2014, art. 7 alin. (3) din Legea nr. 290/2003, este nefondată în raport cu situația din cazul de față, având în vedere întreaga procedura pe care a urmat-o și faptul că a respectat toate prevederile legale la care fac trimitere instanțele.

Această solicitare a sa privind anularea Hotărârii nr. 2272/2018 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 este o consecința a admiterii primului capăt de cerere în ceea ce privește anularea Deciziei de validare nr. 6011/07.08.2020 emisă de A.N.R.P. București în dosarul nr. x/09.08.2018, prin care a fost validată Hotărârea nr. 2272/30.07.2018 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București.

Cu privire la fondul cauzei, recurentul-reclamant a arătat că la data când a depus cererea de despăgubiri, 10.05.2004, adresată Instituției Prefectului jud. Arad - Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 prin care a solicitat acordarea unor despăgubiri și compensații bănești în temeiul Legii nr. 290/2003, de pe urma refugiului antecesorilor - respectiv părinților reclamantului B. și C., pentru bunurile rămase acolo în Basarabia, erau în vigoare prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, aplicabile speței prezente.

Din conținutul prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 precum și a Legii nr. 290/2003, rezultă incontestabil că actele care atestă existentă dreptului la despăgubiri, pot fi completate cu declarații ale martorilor, declarații autentificate.

Recurentul mai arată că un alt argument ce atestă faptul că instanța de apel și implicit prima instanță nu au pronunțat hotărâri legale, este cel potrivit căreia nu i-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri pentru nici unul din bunurile ce a aparținut antecesorului său - tatăl său B., deși există în acest sens acte oficiale emise în acea vreme de autorități.

În mod cu totul nefondat și nelegal, Curtea de Apel Timișoara reține faptul că nu ar fi depus la dosarul cauzei acte oficiale care să justifice pretențiile reclamantului.

La momentul când reclamantul a depus cererea, precum și ulterior, când a comunicat toate înscrisurile justificative, s-a constituit acest dosar care s-a înregistrat la ANRP București si a respectat cerințele pârâtelor și solicitările care i-au fost adresate - pentru completarea dosarului în cauză - iar aceste completări au fost făcute în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la acea dată și aplicabile speței.

S-a mai arătat că nu s-a luat în considerare nici unul din actele oficiale pe care le-a comunicat, respectiv au fost nesocotite mai multe înscrisuri oficiale pe care le-a depus la dosar, înscrisuri care confirmă dreptul de proprietate al antecesorului său, al tatălui său B..

I se impută faptul că nu ar fi făcut dovada refugiului pentru anul 1944 al tatălui său B., aspect care este în discordanță cu înscrisurile existente la dosarul cauzei și cu prevederile legale aplicabile speței.

Așa cum reiese incontestabil din însuși actul său de identitate depus la dosar și implicit, din certificatul său de naștere, rezultă fără nici o posibilitate de tăgadă că s-a născut în localitatea Holohoreni - Raionul Hotin din Basarabia - Republica Moldova la data de 26.10.1936 și ulterior, împreună cu părinții săi, au fost forțați să plece de acolo ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de pace între România si puterile aliate și a venit cu părinții în localitatea Rîmnicelu (Știubei), județul Buzău.

La dosarul cauzei există dovezi în acest sens: declarația autentică nr. 1441/11.08.2004 din partea lui D. și E., declarația autentică cu nr. x/12.05.2005 pe care reclamantul a dat-o în fața notarului public F. din Arad.

Ori, apreciază că aceste acte fac dovada explicită asupra faptului că părinții săi, B. și C., au fost obligați sa părăsească loc. Holohorei, Județul Hotin, atunci în primăvara anului 1944, mai precis în martie 1944.

Cele de mai sus sunt susținute inclusiv prin prevederile legale aplicabile cazului în speță, care au fost ignorate de instanțele de fond.

Motivarea instanței de apel este nelegală, întrucât sunt ignorate prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 aplicabile speței, conform cărora:

"Cererile trebuie însoțite de acte doveditoare, certificate de autorități, sau de declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate."

Pentru situația prezentă, au fost încălcate atât aceste prevederi legale cât și cele din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003 ce au făcut obiectul H.G. nr. 1120/2006 și care în art. 2 alin. (1), (2), (4) fac trimitere expres la faptul că aceste cereri aflate în curs de soluționare la comisiile județene sau a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate.

Ori aceste prevederi legale au fost completate, modificate, în mod special cu cele ale Legii nr. 164/2014 din 11.12.2014 cu intrare în vigoare din 14.12.2014, cert este că până în prezent nu există nici o interdicție a legii cu privire la completarea actelor cu declarații ale martorilor, care să fie autentificate - așa cum se menționează în mod repetat în legile în materie.

Cu privire la solicitarea din cuprinsul acțiunii, de obligare a părții adverse la plata unor daune cominatorii în cuantum de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la expirarea termenului de 30 zile de la pronunțarea hotărârii definitive și până la data efectivă a emiterii hotărârii pentru stabilirea despăgubirilor, respectiv compensațiilor bănești și comunicarea acestei hotărâri, recurentul a apreciat că și aceasta este întemeiată.

Prin hotărârea cu valoare de principiu pronunțată în afacerea Honsby c. Grecia, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat în sensul că faza de executare face parte integrantă din noțiunea de «proces» în sensul art. 6 din Convenție. Potrivit formulei utilizate de judecătorii de la Strasbourg « punctul final al termenului dintr-o procedură examinată în lumina art. 6 par. l este momentul în care dreptul revendicat este realizat efectiv.

A mai arătat că pe de altă parte, raportat la jurisprudența curții, este evident că o perioadă îndelungată de timp și de asemenea în prezent, i s-a încălcat și în continuare i se încalcă dreptul la respectul proprietății (art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției), aspect care îl îndreptățește să solicite plata despăgubirilor bănești ce i se cuvin în termenul cel mai scurt posibil. Astfel, întârzierea în punerea în aplicare a hotărârii instanței de judecată, este de natură a-l prejudicia, fapt care justifică obligarea părții adverse la plata unor penalități de întârziere - daune cominatorii de 100 RON pentru fiecare zi, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data efectivă a emiterii hotărârii pentru stabilirea despăgubirilor și comunicarea acestei hotărâri.

Atât timp cât Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 îl prejudiciază și în prezent după o perioadă atât de îndelungată - peste 17 ani, a apreciat recurentul că cererea sa este întemeiată și pentru acest capăt.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.

Intimatele - pârâte Instituția Prefectului Municipiului București - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/20003 și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților au depus, fiecare, întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului solicitat respingerea recursului.

Nu a fost formulat răspuns la întâmpinare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 29 martie 2022 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris.

Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate față de data inițială a dosarului, 21 septembrie 2020, ulterioară datei de 21 decembrie 2018, când au fost abrogate dispozițiile art. 493 C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant critică hotărârea instanței de apel sub două aspecte.

Un prim motiv de recurs vizează soluționarea pretins greșită a excepției inadmisibilității capătului de cerere prin care se solicita anularea Hotărârii nr. 2272/30.07.2018, emisă de Comisia Municipiului București de aplicare a Legii nr. 290/2003.

Critica este nefondată.

Cu privire la excepția inadmisibilității capătului de cerere vizând anularea Hotărârii nr. 2272/30.07.2018, emisă de Comisia Municipiului București de aplicare a Legii nr. 290/2003, Înalta Curte reține că potrivit procedurii prevăzute de art. 6, 7 și 8 din Legea nr. 164/2014, acest act emis de comisie nu poate fi contestat direct în fața instanței, ci urmează a fi supus procedurii de validare sau invalidare de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, aceasta din urmă emițând o decizie care poate fi contestată în fața instanței în termen de 30 de zile de la comunicare.

Astfel, potrivit art. 6-8 din Legea nr. 164/2014:

Art. 6. - (1) Comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, soluționează cererile de acordare a despăgubirilor, în ordinea înregistrării acestora și, prin hotărâre, propun acordarea de despăgubiri sau respingerea cererilor.

(2) Hotărârea comisiei județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, însoțită de înscrisurile și documentele care au fost avute în vedere la emiterea acesteia, se comunică, în termen de 30 de zile de la emitere, Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. În același termen, hotărârea se comunică și solicitantului.

Art. 7. - (1) Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în baza documentelor transmise, procedează la analizarea dosarelor aferente hotărârilor comisiilor județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, din punctul de vedere al existenței și întinderii dreptului la acordarea despăgubirilor, în ordinea înregistrării acestora.

(2) În situația în care se constată lipsa sau neconcordanța unor înscrisuri doveditoare, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților poate solicita înscrisurile necesare atât instituțiilor publice, cât și persoanelor care solicită acordarea de despăgubiri.

(3) În baza documentelor depuse la dosar, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților validează sau invalidează hotărârea comisiei județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, și, după caz, emite decizie de validare/invalidare, în tot sau în parte, sub semnătura vicepreședintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților cu atribuții de coordonare a aplicării Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare.

(4) În cazul în care se constată că persoana îndreptățită are dreptul la despăgubiri și pentru alte bunuri decât cele pentru care s-a stabilit valoarea prin hotărârea comisiei județene, respectiv a municipiului București, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin decizia prevăzută la alin. (3), stabilește și valoarea bunurilor neevaluate inițial.

(5) Stabilirea valorii bunurilor neevaluate inițial în dosarele constituite în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se face potrivit prevederilor acesteia.

(6) Stabilirea valorii bunurilor neevaluate inițial în dosarele constituite în temeiul Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, se face potrivit art. 5.

Art. 8. - Deciziile de validare/invalidare ale Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare. Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competența secțiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acțiunii.

Prin urmare, în mod legal, instanța de apel a reținut că reclamantul nu poate solicita anularea hotărârii emise de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, ci doar a Deciziei nr. 6011 din 07.08.2020, emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin care a fost validată Hotărârea nr. 2272/30.07.2018 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București.

În acord cu raționamentul instanței de apel, Înalta Curte reține că în situația în care instanța ar anula o decizie emisă de ANRP prin care a fost validată hotărârea de respingere a comisiei, cum este cazul în speță, acest din urmă act nu mai produce efecte, însă acest aspect nu conduce la concluzia că recurentul poate ataca direct la instanța de judecată hotărârea comisiei de aplicare a Legii nr. 290/2003, în raport cu procedura prevăzută de prevederile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 164/2014.

Hotărârea Comisiei nr. 2272/2018 a cărei legalitate a fost contestată și a cărei anulare se solicită prin prezentul demers juridic reprezintă un act de procedură emis de Comisie în prima fază procedurală a procedurii administrative reglementată de Legea nr. 290/2003, cu completările și modificările ulterioare, cu caracter nedefinitiv, de propunere, supus potrivit legii controlului de legalitate exercitat pe cale administrativă de către ANRP și, implicit, validării/invalidării prin decizia adoptată de aceasta, respectiv Decizia ANRP nr. 6011/07.08.2020. Numai această din urmă decizie este supusă, conform art. 7 alin. (3) din Legea nr. 164/2014, controlului judiciar.

Prin urmare, sub acest aspect, critica este nefondată.

Nici criticile din recurs ce vizează fondul cauzei nu sunt fondate.

Astfel, în esență, recurentul critică hotărârea atacată susținând că art. 4 din Legea 164/2014 nu îi este aplicabil prin raportare la data formulării cererii de despăgubiri, respectiv în anul 2004, când erau aplicabile dispozițiile art. 5 din Legea nr. 290/2003, menționând că dispozițiile legale pe care instanțele de fond și-au întemeiat soluția au încălcat principiul neretroactivității legii civile.

Pe de altă parte, recurentul mai susține că și în situația în care ar fi incidente în cauză dispozițiile art. 4 din Legea 164/2014, deține înscrisuri și declarații de martori care le completează pe primele în vederea îndeplinirii condițiilor pentru a beneficia de despăgubiri.

În ceea ce privește inaplicabilitatea în speță a art. 4 din Legea 164/2014, instanța de apel a reținut că "dispozițiile art. 4 din Legea 164/2014 reglementează modalitatea de administrare a probelor în procedura de stabilire și de plată a despăgubirilor. Ca atare, cererile nesoluționate, inclusiv cererea petentului, se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate. Or, în condițiile în care, potrivit art. 26 alin. (2) C. proc. civ., administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare la data administrării lor, nu se poate susține că dispozițiile art. 4 din Legea 164/2014 contravin principiului neretroactivității legii civile, așa cum în mod eronat afirmă apelantul.".

Recurentul susține că aplicarea în cauză a prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014 încalcă principiul neretroactivității legii civile, fără a dezvolta argumente în acest sens și fără a aduce în concret critici relativ la cele reținute de instanța de apel sub acest aspect. Prin urmare, aceasta critică nu poate fi primită, recurentul-reclamant neaducând niciun argument juridic sub acest aspect, doar afirmând că se încalcă principiul neretroactivității legii civile.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947:

"Cetățenii români, deposedați ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța, precum și ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensații pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii, precum și pentru recolta neculeasă din anul părăsirii forțate a bunurilor, în condițiile prezentei legi.".

Având în vedere că Hotărârea nr. 2272/30.07.2018 a Comisiei municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 a fost emisă la data de 30 iulie 2018, fiind validată prin Decizia nr. 6011/07.08.2020 a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților (atacate în cauza de față), se reține că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 164/2014 (publicată în M. Of. nr. 910 din 15 decembrie 2014), date fiind prevederile art. 3 alin. (1) din acest act normativ, în raport de care dispozițiile legii referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi.

În contextul intervenirii modificărilor legislative în ceea ce privește modalitatea de soluționare a pretențiilor ce au obiect acordarea de despăgubiri pentru bunurile care intră în sfera de reglementare a legii speciale, se reține că o astfel de solicitare a reclamantului a intervenit ulterior adoptării Legii nr. 164/2014.

În forma sa anterioară, Legea nr. 290/2003 prevedea, sub aspect probatoriu, la art. 5 (1) paragraful ultim, că "cererile trebuie însoțite de acte doveditoare, certificate de autorități, sau de declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate", textul de lege reglementând, astfel, modalitatea de a face dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care beneficiarii legii pot solicita despăgubiri.

Este de precizat însă că la data emiterii hotărârii de respingere a cererii reclamantului (hotărârea nr. 2272/2018 a Comisiei municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 a fost emisă la data de 30 iulie 2018) era deja în vigoare Legea nr. 164/2014 de modificare a actului normativ de referință, care, prin norma de la art. 4 - a cărei aplicare prioritară se impune prin efectul principiului general de drept specialia generalibus derogant, dar și în baza regulii tempus regit actum - stabilește că cererile de despăgubire întemeiate pe prevederile Legii nr. 9/1998, cu modificările și completările ulterioare "se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate".

Așadar, dispozițiile Legii nr. 164/2014, spre deosebire de cele anterioare (art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003), modifică regimul mijloacelor de probă admisibile pentru dovedirea îndreptățirii la măsuri reparatorii, în sensul în care reclamantul este ținut să dovedească dreptul la despăgubiri, cu acte care atestă acest drept, certificate de autorități, ce pot fi doar completate cu declarații de martori autentificate.

În cauză, pentru a beneficia de despăgubiri, solicitantul trebuia să facă dovada refugiului său sau al autorului său și dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile și asupra recoltelor neculese, aspecte care rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 1 din Legea 290/2003.

În acest context, instanța de apel a reținut că deși reclamantul a prezentat un document intitulat "Certificat", emis de autoritatea locală a comunei Holhoreni de Sus, jud. Hotin, care atestă imobilele pe care autorul său le-a deținut în satul Chirileanca, nu același demers l-a utilizat și în ceea ce privește calitatea de refugiat a autorului său, mărginindu-se la a se folosi doar de declarații de martori, declarația sa și acte de stare civilă.

Întrucât cererile nr. x/10.05.2004 și nr. y/05.05.2005 formulate de către reclamant erau nesoluționate la data intrării în vigoare a noii legi, iar aceasta este de imediată aplicare, conform art. 6 alin. (2) C. civ. și art. 3 din Legea nr. 164 din 11 decembrie 2014, și prin raportare la art. 26 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că dovada dreptului la despăgubiri nu mai putea fi realizată prin declarația solicitantului însoțită de declarații de martori, fiind obligatorie prezentarea unor acte care să atestă existența dreptului la despăgubiri, în speță, acte certificate de autorități care să ateste calitatea de refugiat a autorului în perioada de referință a legii, precum: dovada luării în evidența populației de organele de specialitate a localității unde s-au stabilit refugiații (adeverințe de arhivă sau certificate eliberate de primăriile localităților unde s-au stabilit inițial refugiații), carnet de refugiat sau buletin nominal de evacuare, emis de Comisariatul Național pentru Evidența Populației venite din Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța.

Cum această dovadă nu a fost făcută, în mod legal instanțele de fond au considerat că reclamantul nu a dovedit calitatea de refugiat a autorilor săi, propriile declarații ale solicitanților și declarațiile de martori, autentificate, neavând aptitudinea de a dovedi, ci numai de a completa înscrisurile doveditoare privind refugiul autorului, astfel cum rezultă din prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Oricum, modalitatea de interpretare a probelor și aprecierea dată acestora de către instanța de apel nu poate fi analizată de către instanța de recurs, aceasta putând examina numai aspecte de nelegalitate, iar nu de netemeinicie, în lumina prevederilor art. 488 alin. pct. 1-8 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, având în vedere că cererea reclamantului a fost respinsă pentru nedovedirea cerințelor prevăzute de lege, criticile legate de obligarea părții adverse la plata unor penalități de întârziere - daune cominatorii nu mai pot fi analizate.

Reținând, așadar, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, cu aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 232 din 9 noiembrie 2021 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 decembrie 2022.