ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1615/2022

Ședința publică din data de 27 septembrie 2022

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 11 noiembrie 2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând instanței rezilierea contractului de vânzare, încheiat între părți, autentificat sub nr. x/08 iulie 2019, de către notarul public D., precum și restabilirea situației anterioare de carte funciară, în sensul radierii mențiunilor înscrise, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 1516 și art. 1757 din noul C. civ.

Prin întâmpinare, pârâții B. și C. au invocat excepția prematurității cererii de chemare în judecată, iar pe fondul cauzei, au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința tribunalului

Prin sentința civilă nr. 1234 din 23 iunie 2021, Tribunalul Timiș a respins excepția prematurității acțiunii invocată de pârâți și a respins pe fond cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B. și C., obligând pe reclamant la plata către pârâți a sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia curții de apel

Prin decizia nr. 335 din 14 decembrie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul declarat de apelantul reclamant A..

A schimbat, în parte, sentința civilă nr. 1234/23.06.2021, pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosarul nr. x/2020, și în consecință:

A admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A. împotriva pârâților B. și C..

A dispus rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare încheiat între părți, autentificat sub nr. x/08 iulie 2019, de către notarul public D..

A dispus radierea mențiunilor înscrise sub B.4. în cartea funciară Nr. x Timișoara, Nr. cadastral/Nr. topografic Top: x.

A obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 9.448 RON, reprezentând taxă de timbru și a sumei de 3000 RON, reprezentând onorariu de avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță.

A obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 4724 RON, reprezentând taxă de timbru și a sumei de 2500 RON, reprezentând onorariu de avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În motivare, a reținut, ca situație de fapt, că prin contractul de vânzare cumpărare, cu rezerva proprietății, încheiat la data de 08.07.2019, reclamantul A. a vândut pârâților B. și C., dreptul de proprietate asupra cotei-părți de 1/2 din imobilul situat în Timișoara, Piața Alexandru Mocioni, nr. 4, jud. Timiș, înscris în CF nr. x Timișoara.

Părțile au stabilit ca prețul vânzării, reprezentând echivalentul în RON a sumei de 120.000 euro să fie achitat de către pârâți în termen de 5 ani, în 5 tranșe anuale, fiecare tranșă reprezentând echivalentul în RON a sumei de 24.000 euro, urmând a fi achitată în perioada 1-15 iulie a fiecărui an, iar prima tranșă în perioada cuprinsă între 8-15 iulie 2019.

Prima tranșă din preț a fost achitată de către pârâți la data de 11.09.2019 cu o întârziere de aproximativ două luni de zile, față de data menționată în contract, aspect necontestat în cauză.

Următoarea tranșă trebuia achitată de către pârâți cel târziu la data de 15 iulie 2020. Pârâții au încercat să achite această tranșă la data de 19.08.2020, cu o întârziere de o lună de zile.

La data de 17.08.2020, reclamantul a restituit dintr-un cont E., prima tranșă din preț; ca urmare, în ziua următoare, în data de 18.08.2020, pârâții au încercat să trimită înapoi suma restituită de reclamant însă nu în contul din care a fost realizată plata ci în contul menționat în contract, iar în data de 19.08.2020 au încercat să trimită în același cont, cea de-a doua tranșă, însă ambele sume au fost returnate pe motiv că acest cont a fost închis de către reclamant - titularul contului.

Instanța de apel a reținut că pârâții și-au manifestat intenția de plată a acelei de-a doua tranșe cu depășirea atât a termenului prevăzut în contract (15 iulie 2020) cât și a amânării de 30 de zile acordată de către reclamant la solicitarea acestora și au încercat să facă plata numai după ce au luat la cunoștință despre intenția fermă a reclamantului de a invoca rezoluțiunea contractului, dedusă din faptul restituirii primei tranșe din preț.

A constatat că pârâții nu au avut nici un moment intenția să respecte termenul de 15 iulie 2020 prevăzut în contract pentru îndeplinirea obligației de plată a celei de-a doua tranșe din preț și nici măcar amânarea de 30 de zile acceptată de către reclamant.

Curtea a mai reținut și că cea de-a treia plată de preț, ce trebuia efectuată până la data de 15 iulie 2021, a fost achitată de către pârâți, prin oferta reală, însă tot cu întârziere, suma fiind consemnată pe numele reclamantului abia în luna noiembrie 2021.

Din probatoriul administrat, s-a reținut că pârâții au considerat că pot efectua plata până la data de 31.12 a fiecărui an, fără nici o sancțiune, întemeindu-se pe prevederile contractuale.

Curtea a reținut că, prin contract, părțile au stabilit scadența obligației de plată a tranșelor din preț ca fiind data de 15 iulie a fiecăruia an, timp de cinci ani de la momentul încheierii contractului.

Clauza referitoare la întârzierea la plată până la data de 31 decembrie reprezintă un pact comisoriu, care dă dreptul reclamantului să rezilieze unilateral contractul. Acesta nu trebuie însă confundat cu un termen de grație acordat de către reclamant "a priori", fiind doar o condiție pentru rezoluțiunea de drept a contractului, cu sancțiunea reținerii părții de preț achitată de către cumpărători până la momentul rezoluțiunii.

Nici din cuprinsul contractului și nici din probele administrate nu a rezultat că termenul de plată ar fi un termen de recomandare sau că vânzătorul reclamant ar fi fost de acord să primească tranșele din preț până în data de 31 decembrie a fiecărui an. De altfel, după cum cu temei a arătat și reclamantul, dacă lucrurile ar fi stat așa, nimic nu împiedica părțile să treacă acest termen ca fiind scadența obligației și nu pe cel din 15 iulie.

Așadar, curtea de apel a constatat că respectiva clauză este un pact comisoriu care dă dreptul creditorului ca, în cazul unei singure neexecutări a obligației până la data de 31 decembrie, să rezoluționeze unilateral contractul, fiind prevăzute și daunele interese sub forma ratelor din preț achitate de către debitori până la acel moment.

Acest pact comisoriu nu exclude însă celelalte cazuri de rezoluțiune judiciară pentru neîndeplinirea obligațiilor.

Ca urmare, interpretarea pârâților potrivit căreia pot realiza plata unei tranșe până la sfârșitul anului, fără nici o sancțiune nu are nici o bază contractuală sau legală și nu poate fi reținută nici pe cale de interpretare a clauzelor contractuale, prin raportare la circumstanțele încheierii acestuia.

În aplicarea art. 1516 și art. 1523 lit. c) C. civ., curtea a constatat că dispoziția prevăzută de art. 1728 C. civ., care menționează că, atunci când vânzarea are ca obiect un bun imobil și s-a stipulat că în cazul în care nu se plătește prețul la termenul convenit cumpărătorul este de drept în întârziere, acesta din urmă poate să plătească și după expirarea termenului cât timp nu a primit declarația de rezoluțiune din partea vânzătorului nu este însă incidentă, întrucât are în vedere plata prețului dintr-o dată și nu în rate, cum este cazul în speță.

A reținut că nu este incident nici art. 1524 C. civ., care prevede că debitorul nu este în întârziere dacă a oferit, când se cuvenea, prestația datorată, chiar fără a respecta nici o formalitate, însă creditorul a refuzat, fără temei să o primească, întrucât pârâții erau datori să dovedească intenția de achitare la scadență a ratelor din preț, dar aceștia nu au negat însă achitarea cu întârziere a obligațiilor de plată.

În ceea ce privește cea de-a doua rată, pârâții au susținut că nu au fost în măsură să-și îndeplinească obligația, întrucât reclamantul și-a schimbat contul menționat în contract.

Cu privire la acest aspect, instanța a reținut că rămâne neprobată intenția pârâților de a îndeplini obligația de plată a tranșelor la termenele asumate prin contract, inclusiv în ceea ce privește tranșa a doua din preț.

Asupra chestiunii dacă plata cu întârziere a două din cele cinci tranșe de preț reprezintă o întârziere repetată și suficient de importantă pentru reclamant, care să justifice rezoluțiunea judiciară a contractului, curtea a reținut că intenția pârâților de achitare a tranșelor cu nerespectarea dispozițiilor contractuale, în condițiile în care inclusiv cea de-a trei tranșă a fost achitată cu o întârziere de 4 luni. Această atitudine nu a fost justificată de către pârâți, decât prin aceea că reclamantul nu poate obține rezoluțiunea decât dacă o tranșă este achitată cu o întârziere mai mare de 6 luni, apărare ce a fost înlăturată de către Curte ca neavând suport legal sau contractual.

Curtea a considerat că pentru reclamant achitarea la termen a tranșelor din contract este importantă, nu doar din perspectiva sumei importante de bani pe care trebuie să o primească cel târziu în data de 15 iulie, timp de cinci ani de la momentul încheierii contractului, ci și pentru că nu i se poate pretinde acestuia ca în fiecare an să inițieze demersuri pentru a-și determina debitorii să-și îndeplinească obligația la scadență.

Deși la momentul depunerii cererii de chemare în judecată, pârâții au achitat cu întârziere prima tranșă și tot cu întârziere și-au manifestat și intenția de a o achita pe cea de-a doua, achitarea cu întârziere și a celei de-a treia tranșe, chiar dacă nu a fost avută în vedere la momentul depunerii acțiunii, trebuie reținută, deoarece dovedește persistența pârâților în atitudinea de nesocotire a obligațiilor pe care, în mod liber, și le-au asumat față de reclamant.

De asemenea, s-a arătat și că pârâți nu au oferit nici o explicație în privința motivului pentru care nu au achitat nici o tranșă la scadență, în trei ani de contract (cum ar fi lipsa justificată a disponibilităților bănești sau prelungirea termenului de plată prin acordul părților), nu se poate reține buna credință care să justifice menținerea contractului.

Recursul

Împotriva acestei decizii, pârâții au formulat recurs, prin care au susținut aplicarea greșită a normelor privind condițiile rezoluțiunii judiciare a contractului de vânzare cumpărare.

Astfel, în raport de natura juridică a contractului de vânzare cumpărare cu plata în rate și rezerva proprietății, sancțiunea este rezoluționea și nu rezilierea.

Pentru a dispune rezoluțiunea, instanța nu a verificat îndeplinirea condițiilor ce reies din art. 1516 alin. (2) și art. 1551 alin. (1) teza a II-a C. civ.

Prima condiție, a punerii în întârziere a părții culpabile, prevăzută de art. 1523 alin. (2) lit. c) C. civ., nu este îndeplinită. Momentul la care instanța trebuia să analizeze caracterul repetat al întârzierii este data cererii de chemare în judecată, 11 noiembrie 2020, și nu cele trei tranșe plătite.

Au susținut că părțile s-au înțeles că tranșele se pot plăti și până la sfârșitul anului, cum a arătat și instanța de fond, raportându-se la 31 decembrie. Deci, la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, pârâții întârziaseră doar o dată cu plata.

Pârâții susțin că nu fuseseră puși în întârziere, nu întârziaseră cu plata nefiind îndeplinite condițiile art. 1523 alin. (2) C. civ.

Instanța de apel a înlăturat cu ușurință apărarea pârâților privind lichidarea conturilor bancare de către reclamant, care a provocat întârzierea plății, cum prevede art. 1517 C. civ.

A doua critică se referă la greșita aplicare a art. 1551 alin. (1) C. civ., întrucât rezoluțiunea judiciară se dispune doar când neexecutarea obligațiilor este însemnată.

Art. 1549 alin. (3) C. civ. se referă la aplicarea și în cazul rezilierii a prevederilor legate de rezoluțiune, ceea ce însemană că norma generală este rezoluțiunea, iar rezilierea este norma specială, de excepție și de strictă interpretare.

In speță, nu este incidentă neexecutarea obligațiilor contractuale, ci executarea lor cu întârziere, care a fost de mică însemnătate, cu atât mai mult cu cât creditorul a închis contul și a refuzat plata.

Decizia curții de apel este nelegală, câtă vreme la acest moment, plățile aferente anilor 2019, 2020 și 2021 sunt la zi.

Au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, respingerea apelului reclamantului, menținerea sentinței de fond ca legală și temeinică.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Asupra cererii de renunțare la judecata recursului, formulată de recurenții pârâți B. și C., Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 406 din C. proc. civ.:

"(1) Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă.

(2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială.

(3) Dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut.

(4) Dacă reclamantul renunță la judecată la primul termen la care părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunțarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părți. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunță la judecată, instanța va acorda pârâtului un termen până la care să își exprime poziția față de cererea de renunțare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunțare.

(5) Când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanța va lua act de renunțare și va dispune și anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunțate în cauză.

(6) Renunțarea la judecată se constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de instanța ierarhic superioară celei care a luat act de renunțare. Când renunțarea are loc în fața unei secții a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea este definitivă."

Procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, în conținutul căruia intră și dreptul părților de a face acte procedurale de dispoziție cu privire la drepturile subiective deduse judecății sau la mijloacele procedurale prin care se pot recunoaște ori stabili aceste drepturi.

Prin urmare, renunțarea la judecată reprezintă un act procedural de dispoziție permis părților în procesul civil.

În cauză, recurenții pârâți au depus declarație autentificată sub nr. x/2022, prin care declară că înțeleg să renunțe la judecata recursului ce face obiectul prezentului dosar.

În raport de dispozițiile art. 406 C. proc. civ., având în vedere cererea de renunțare la judecata recursului pendinte, precum și poziția procesuală exprimată de intimatul reclamantul, Înalta Curte urmează să ia act de renunțarea la judecarea recursului declarat de recurenții pârâți B. și C. împotriva deciziei nr. 335 din 14 decembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Văzând că cererea de renunțare la judecată a fost depusă după comunicarea cererii de recurs, cum prevede art. 406 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenții pârâți la plata sumei de 2500 RON, cheltuieli de judecată către intimatul reclamant A., cu respectarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea pârâților B. și C. la judecata recursului declarat împotriva deciziei nr. 335 din 14 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Obligă pe recurenții pârâți la plata sumei de 2500 RON, cheltuieli de judecată către intimatul reclamant A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 septembrie 2022.