Decizia nr. 2613/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 1411/2020 a Judecătoriei Timișoara

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, secția a II-a civilă la 7 octombrie 2020, reclamantele A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtul D., au solicitat instanței să dispună rezoluțiunea contractului de întreținere autentificat sub nr. x din 27 iulie 2018 de E., încheiat între defunctul F. și pârât, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, și rectificarea cărților funciare în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtului și repunerea în situația anterioară de carte funciară, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 1411 din 9 februarie 2020, Judecătoria Timișoara, secția a II-a civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Sentința pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 278/PI din 9 martie 2020, Tribunalul Timiș a respins acțiunea formulată de reclamantele A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtul D..

Decizia pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 312 din 23 noiembrie 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul formulat de reclamantele A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 278/PI din 9 martie 2020 a Tribunalului Timiș. A schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A., B. și C. în contradictoriu cu pârâtul D.. A dispus rezoluțiunea contractului de întreținere încheiat între defunctul F. și pârâtul D., autentificat sub nr. x din 27 iulie 2018 la E. și a repus părțile în situația anterioară încheierii contractului. A dispus efectuarea mențiunilor în CF x, CF x, CF x, CF x, CF x, CF x, CF x și CF x Remetea Mare, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtului, concomitent cu înscrierea dreptului de proprietate în favoarea defunctului F.. A obligat pe intimatul-pârât la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2800 RON, efectuate în apel de către apelantele-reclamante.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 312 din 23 noiembrie 2022 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, pârâtul D. a declarat recurs, formulând următoarele critici: Instanța de apel a extins aplicarea prevederilor art. 2257 alin. (2) și (3) din C. civ., deoarece, analizând probele administrate, a statuat în sensul că pârâtul nu și-a îndeplinit în totalitate obligațiile esențiale asumate prin contract, așa cum, de altfel, prevede textul legal menționat. Chiar dacă contractul de întreținere este prin natura sa un contract intuitu personae, această premisă nu determină automat concluzia că prestația de întreținere revine în mod absolut debitorului obligației de întreținere și, per a contrario, dacă pe lângă debitorul obligației de întreținere mai există și alte persoane care ajută la îngrijirea creditorului întreținerii, nu se poate concluziona că există o neexecutare fără justificare a obligației de întreținere. În cauză, instanța trebuia să analizeze dacă a existat o executare fără justificare din partea debitorului obligației de întreținere, ipoteză care presupune că debitorul întreținerii refuză să își execute obligațiile asumate contractual, fără a fi incidente prevederile art. 1555-1557 din C. civ.. Or, instanța de apel nu a înțeles să analizeze speța din această perspectivă, ci din perspectiva executării în totalitate a obligațiilor contractuale. Pentru acuratețea raționamentului privind nelegalitatea hotărârii este necesară o scurtă introspecție a modului de apreciere a probelor de către prima instanță și de instanța de apel, în condițiile în care soluțiile pronunțate de cele două instanțe de fond sunt diferite. În mod corect, tribunalul a apreciat că reclamantele nu au făcut dovada neexecutării culpabile de către pârât a obligației de întreținere, motiv pentru care a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a dispune rezoluțiunea contractului de întreținere. Instanța de apel a suplimentat probatoriul, administrând declarația unui martor pentru fiecare parte, și, reinterpretând probele, a apreciat că pârâtul nu și-ar fi îndeplinit în totalitate obligațiile esențiale asumate prin contract, astfel cum sunt prevăzute de art. 2257 alin. (2) și (3) din C. civ.. Este atributul instanței de recurs să verifice dacă instanța de apel și-a edificat raționamentul juridic pornind de la o interpretare greșită a textului de lege incident situației de fapt. Din considerentele deciziei recurate lipsește cu desăvârșire analiza sintagmei "neexecutarea fără justificare a obligației de întreținere" cuprinsă în art. 2263 alin. (3) teza a II-a din C. civ., care reprezintă una dintre cele două situații care ar justifica rezoluțiunea contractului de întreținere. În drept, au fost indicate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatele-reclamante C., A. și B. au invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs. De asemenea, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de intimatele-reclamante, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Se reține că potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". În conformitate cu textele legale enunțate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să se circumscrie cazurilor de nelegalitate expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. Motivarea recursului conform exigențelor prevăzute de lege presupune ca în cuprinsul motivelor de recurs să fie expusă o argumentare juridică a nelegalității hotărârii atacate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță. Cum recursul este o cale de atac extraordinară și nedevolutivă (nu are loc o rejudecare a fondului pricinii), susținerile referitoare la modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt și a interpretat probatoriul administrat în cauză nu se pot constitui în critici de nelegalitate, care să poată fi deduse judecății în recurs. Dimpotrivă, acestea pot constitui, eventual, critici de netemeinicie, însă nu pot fi cenzurate în recurs, deoarece prin intermediul acestei căi de atac se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate. În cuprinsul cererii de recurs formulate împotriva deciziei nr. 312 din 23 noiembrie 2022 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, recurentul-pârât și-a expus nemulțumirea față de soluția de admitere a apelului declarat de intimatele-reclamante, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată și dispunerii rezoluțiunii contractului de întreținere, fără a prezenta aspecte de nelegalitate susceptibile de încadrare în motivul de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Invocarea corectă a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune enunțarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile cauzei, interpretarea pe care recurentul o consideră corectă și discordanța acestei interpretări cu cea dată de instanța a cărei hotărâre se atacă. Motivul de recurs nu poate fi primit atunci când, deși se invocă nelegalitatea hotărârii, în realitate se critică situația de fapt reținută, modul de interpretare a probelor ori alte elemente care, deși au și o conotație juridică, implică un grad mare de apreciere al instanțelor de fond. Așadar, descrierea încălcării unei norme de drept material trebuie să fie argumentată în concret, prin raportare la circumstanțele cauzei și nu se poate face prin trimitere la modul de interpretare a probelor administrate de instanțele de fond. Cu toate că a făcut trimitere la dispozițiile art. 2257 alin. (2) și (3) și art. 2263 alin. (3) din C. civ., față de modul în care recurentul-pârât a formulat aceste critici, Înalta Curte constată că, în realitate, se contestă situația de fapt reținută de instanța de apel și modul de interpretare a probelor de către această instanță, iar nu modul în care ar fi fost încălcate aceste norme de drept material. De altfel, în dezvoltarea motivului de casare acesta a precizat că este necesară observarea modului de apreciere a probelor de către prima instanță și de instanța de apel, în condițiile în care soluțiile pronunțate de cele două instanțe de fond sunt diferite. Se observă astfel, că în dezvoltarea acestui motiv de casare, recurentul-pârât a criticat concluzia instanței de apel în sensul că pârâtul nu și-a îndeplinit în totalitate obligațiile esențiale asumate prin contractul de întreținere, chestiune de fapt a cărei constatare a condus la rezoluțiunea acestui contract. Întrucât situația de fapt este stabilită în mod suveran de instanțele de fond, fiind sustrasă cenzurii instanței de recurs, care nu realizează un control al temeiniciei hotărârii, ci doar unul de conformitate a hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum prevede expres art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste susțineri nu pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În combaterea soluției pronunțate de instanța de apel, recurentul-pârât a mai argumentat și că, deși contractul de întreținere este prin natura sa un contract intuitu personae, această premisă nu determină implicit concluzia că prestația de întreținere revine în mod exclusiv debitorului obligației de întreținere, motiv pentru care, dacă pe lângă debitorul obligației de întreținere mai există și alte persoane care ajută la îngrijirea creditorului întreținerii, nu se poate concluziona că există o neexecutare fără justificare a obligației de întreținere. Nici această susținere nu se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât recurentul-pârât pune în discuție evaluarea probelor în ceea ce privește aspectul neexecutării fără justificare a obligației de întreținere. Or, după cum s-a arătat deja, instanța de recurs nu poate reevalua situația de fapt în raport cu probele administrate în fața de instanțelor de fond și nici nu poate statua cu privire la temeinicia/netemeinicia acțiunii. În același registru se înscrie și susținerea în sensul că instanța de apel nu a analizat dacă a existat o executare fără justificare din partea debitorului obligației de întreținere, ci a analizat raportul juridic dedus judecății din perspectiva executării în totalitate a obligației de întreținere de către debitorul întreținerii. Criticile deduse analizei de către recurentul-pârât relevă nemulțumirea acestuia față de soluția dispusă de instanța de apel, care a constatat, în urma evaluării probatoriului administrat în cauză, o altă stare de fapt decât cea reținută de prima instanță, respectiv că pârâtul, fără nicio justificare, nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract. Pentru considerentele expuse, reținând că în cauză nu este posibilă încadrarea criticilor în motivele de recurs, în condițiile dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv anularea recursului. Față de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, recurentul-pârât va fi obligat la plata sumei de 5.000 RON, către intimatele-reclamante A. și C., cu titlu de cheltuieli de judecată, dovedite conform chitanței de la dosarul de recurs. PENTRU ACESTE MOTIVE,