ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1807/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 24 iunie 2020 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, instanța să dispună: - rezoluțiunea contractului de întreținere autentificat sub nr. x/13.07.2018 și a actului adițional autentificat sub nr. x/19.07.2018 la Biroul notarial C. din Ciacova, jud. Timiș; - restabilirea situației anterioare încheierii contractului prin radierea dreptului de proprietate al paratei asupra imobilelor înscrise în (1) Cartea funciara nr. x Timișoara, nr. cad: x, (2) Cartea funciara nr. x Timișoara, nr. cad: x, (3) Cartea funciara nr. x Timișoara, nr. cad: x, (4) Cartea funciara nr. x Timișoara, nr. cad: x, (5) Cartea funciara nr. x Timișoara, nr. cad: x, (6) Cartea funciara nr. x Timișoara, nr. top: x; - reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea sa asupra acestor imobile. La data de 24 august 2021 pârâta B. a depus la dosar întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată, admiterea cererii reconvenționale și, în temeiul art. 2.261 C. civ., să se dispună înlocuirea întreținerii în natură datorată conform contractului de întreținere autentificat sub nr. x/13.07.2018 cu suma de 2.800 RON/lunar.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 1230/PI din 18 iunie 2021, Tribunalul Timiș a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B.. A dispus rezoluțiunea contractului de întreținere autentificat sub nr. x/13.07.2018 de BNP C. și a actului adițional autentificat sub nr. x/19.07.2018 de BNP C.. A dispus restabilirea situației anterioare încheierii contractului de întreținere și actului adițional prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei asupra imobilelor înscrise în: (1) CF nr. x Timișoara, nr. cad. x; (2) CF nr. x Timișoara, nr. cad. x; (3) CF x Timișoara, nr. cad x, (4) CF nr. x Timișoara, nr. cad x; (5) CF x, nr. cad. x și (6) CF x Timișoara, nr. top. x și reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor. A respins cererea reconvențională formulată de pârâta B., în contradictoriu cu reclamanta A.. A obligat pe pârâta B. la plata cheltuielilor de judecată către reclamanta A., în cuantum de 4900 RON, reprezentând onorariul de avocat.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia civilă nr. 2502 din 20 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinței civile nr. 1230/PI din 18 iunie 2021 pronunțată de Tribunalul Timiș. A fost obligată apelanta să plătească intimatei A. suma de 6.612,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 1230/PI din 18 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, pârâta B. a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., pe care le-a dezvoltat prin cele două cereri de recurs înregistrate la dosar la 24 februarie 2023, respectiv 27 februarie 2023. Prin cererea de recurs din 24 februarie 2023, într-o primă critică subsumată dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. A precizat că, prin întâmpinarea formulată în fața instanței, a invocat neîndeplinirea condițiilor legale pentru rezoluțiunea contractului de întreținere, motivat de faptul că neprestarea întreținerii s-a datorat culpei reclamantei, mai exact refuzului său constant în acest sens. Instanța de apel s-a mărginit la a reține că probatoriul administrat în cauză confirmă o situație conflictuală între părți și că, din cuprinsul hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2020 în apel, se poate concluziona că pârâta a avut un comportament necorespunzător. Însă, nu a răspuns în nici un fel de ce nu este întemeiată susținerea apelantei-pârâte legată de o culpă a intimatei-reclamante în degradarea raporturilor dintre părți și în refuzul primirii întreținerii, mărginindu-se a reține doar culpa recurentei-pârâte. Această reținere nu scutește însă instanța de apel de analiza comportamentului reclamantei, mai ales că, apelanta a susținut în mod constant existența unei culpe comune și împiedicarea prestării întreținerii de către intimata-reclamantă. Fără a avea pretenția de a analiza fiecare susținere făcută de parte, instanța de apel era obligată să arate în hotărârea pronunțată de ce a considerat că nu se poate reține că întreținerea nu se putea presta din cauza comportamentului reclamantei, mai ales că era o condiție de admisibilitate a cererii. În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că fiica sa a avut un comportament duplicitar, că a încercat să-și preconstituie probe în vederea obținerii rezoluțiunii contractului de întreținere, aspect pe care instanța de apel nu l-a analizat, nerăspunzând în nici un fel acestei apărări formulate. Atât în fața instanței de fond, cât și prin motivele de apel, pârâtă a susținut că admiterea cererii de chemare în judecată presupune încălcarea dispozițiilor art. 1516 alin. (2), art. 1517 și art. 1551 alin. (1) C. civ., critică asupra căreia instanța de apel s-a limitat la a arăta că "nu se poate reține încălcarea prevederilor", fără a motiva și a arăta care ar fi considerentele care au format convingerea instanței în acest sens. Motivarea hotărârii înlătură arbitrariul și face posibil controlul judiciar, care în cauză nu este posibil întrucât instanța de apel s-a limitat la a găsi întemeiate argumentele legate de comportamentul necorespunzător al apelantei, fără a analiza și a arăta în concret de ce argumentele legate de comportamentul reclamantei și refuzul său constant de a primi întreținerea și de a-i permite pârâtei să-și îndeplinească obligațiile contractuale nu sunt întemeiate. Cea de-a doua critică formulată prin cererea de recurs, circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., face referire la faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța reținând în mod greșit că ar fi îndeplinite cerințele impuse de dispozițiile art. 2263 alin. (2) și alin. (3) C. civ. Admiterea acțiunii în rezoluțiunea contractului de întreținere este condiționată de îndeplinirea cumulativă a două condiții, respectiv una dintre părți să nu-și fi executat obligațiile ce-i revin și neexecutarea să nu fi fost imputabilă părții care nu și-a îndeplinit obligația. Nu în ultimul rând, deși textul de lege nu prevede expres, doctrina și practica sunt constate în a aprecia că, pentru a fi în prezența rezoluțiunii trebuie să existe o neexecutare culpabilă a obligațiilor asumate, neexecutare care nu poate fi ulterioară introducerii acțiunii, ci trebuie să existe la data formulării cererii de chemare în judecată. Recurenta-pârâtă a arătat că, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, reiese că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, instanța reținând că dovada comportamentului neadecvat al pârâtei rezultă din decizia civilă nr. 44A/CC/2020 a Tribunalului Timiș, decizie în care a fost analizat comportamentul acesteia prin raportare la fapte petrecute ulterior introducerii prezentei cereri de chemare în judecată. Pretențiile intimatei-reclamante legate de achitarea unor sume pentru tratamente efectuate în străinătate erau nerezonabile, fiind chiar contrare voinței părților ce rezultă din contractul de întreținere, fiind înfrânte astfel prevederile art. 1270 alin. (1) C. civ. Potrivit contractului, recurenta-pârâtă s-a obligat să suporte cheltuielile de spitalizare "chiar și la clinici din străinătate, dacă va fi cazul", ceea ce presupune că, doar dacă problema medicală nu poate fi rezolvată în țară, să fie achitate costurile pentru tratarea afecțiunii în străinătate. Nu poate fi primită reținerea instanței de apel că este rezonabilă pretenția, doar prin raportare la numărul de imobile ce a făcut obiectul contractului și la posibilitățile materiale ale părților și că, singura care poate decide în acest sens este intimata-reclamantă, după bunul său plac. În raport de acesta susținere, recurenta apreciază că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că nu au fost încălcate dispozițiile art. 1551 alin. (2) C. civ., cererea de rezoluțiune fiind nefondată. Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a susținut în mod constant că a fost în imposibilitate de a presta toate obligațiile ce îi reveneau în baza contractului de întreținere din cauza refuzului pârâtei și opoziției sale, fiind incidente dispozițiile art. 1517 C. civ.. Este evident că refuzul de a primi întreținerea cuvenită, fără un motiv temeinic, constituie un abuz al întreținutului, acesta neputând obține rezoluțiunea contractului, prevalându-se de propria-i culpă. Curtea a reținut doar că s-a făcut dovada unui comportament neadecvat al recurentei-pârâte, însă cu privire la comportamentul intimatei-reclamante, inclusiv din perspectiva invocării propriei sale culpe, se mărginește la a aprecia că nu este învestită la a face aprecieri asupra stării emoționale a intimatei-reclamante, deși ar fi trebuit să arate dacă acest comportament se circumscrie noțiunii de abuz al întreținutului, din perspectiva refuzului întreținerii. Un alt motiv de nelegalitate a deciziei instanței de apel îl reprezintă valorificarea, în cuprinsul deciziei pronunțate, doar a acestei hotărâri judecătorești, toate celelalte probe formulate în apărare, respectiv declarațiile martorilor D. și E., fiind înlăturate cu o motivare aproape inexistentă, în care se reține doar că aprecierea acestora legată de persoana culpabilă în cauză este subiectivă, în condițiile în care ambii martori au relatat că au participat în mod direct la câteva episoade conflictuale ce au avut loc între părți și că, o perioadă de timp, recurenta-pârâtă a transmis, în îndeplinirea obligațiilor contractuale, mâncarea prin intermediul acestei martore, deoarece intimata-reclamantă refuza să primească hrană. Tot astfel, instanța a înlăturat susținerea reclamantei privind credibilitatea martorului din dosarul ce a avut ca obiect ordin de protecție, deși recurenta a depus dovezi legate de formularea plângerii penale pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă. În baza dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., instanța de fond, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, trebuia să analizeze, pe baza probelor administrate și aceste aspecte, cu atât mai mult cu cât prezentau relevanță în cauză. Nu în ultimul rând, recurenta-pârâtă a menționat că a susținut în mod constant faptul că fiica sa a încercat să-și preconstituie probe în vederea obținerii rezoluțiunii contractului de întreținere, aspect pe care instanța de apel nu 1-a analizat în nici un fel. Că este așa, rezultă nu numai din formularea acțiunii ce face obiectul dosarului nr. x/2020 al Judecătoriei Timișoara, ci și din solicitarea formulată ulterior, de emitere a unui nou ordin de protecție, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2021, cerere respinsă prin sentința civilă nr. 1226/04.02.2021, definitivă prin decizia nr. 10A/CC/17.03.2021. Recurenta înțelege să susțină puterea de lucru judecat a acestor hotărâri judecătorești, prin care instanțele au reținut că "prezenta cerere de chemare în judecată a fost făcută cu rea credință. În primul rând, reclamanta se afla în prezent cu minora în Elveția, neexistând nici o dovadă că se vor întoarce în țară în data de 08.02.2021. în al doilea rând, chiar dacă s-ar întoarce în România, prima instanță a constatat că reclamanta nu a putut să precizeze nici un eveniment care să îi fi generat o stare de panică pentru a solicita emiterea acestui ordin de protecție Mai mult, prima instanță a constatat, atât din susținerile reclamantei, cât și din susținerea pârâtei, că părțile nu au mai avut nici un contact din data de 05.11.2020 (în afară de întâlnirea de la secția de poliție). Deși este evident că, între părți există o stare conflictuală, existând atât procese civile cât și penale între acestea, prima instanță a atras atenția că astfel de probleme nu se soluționează printr-un ordin de protecție". Un alt motiv de nelegalitate, îl reprezintă în accepțiunea recurentei-pârâte, modalitatea de soluționare a cererii reconvenționale, prin raportare la interpretarea clauzei contractuale legate de imposibilitatea înlocuirii întreținerii prin rentă, fiind încălcate dispozițiile art. 1266-1269 C. civ. Astfel cum a susținut în mod constant, voința reală a părților a fost aceea de a înlătura transformarea întreținerii în rentă doar în situația unei imposibilității obiective de prestare a întreținerii și nu, cum a reținut instanța de apel, a neexecutării culpabile a acestei obligații. Un argument suplimentar care rezultă din prevederile art. 1269 alin. (1) C. civ., este și cel interpretării clauzelor neclare în favoarea celui care se obligă, în cazul de față, al recurentei-pârâte. Prin cererea de recurs din 27 februarie 2023, după prezentarea situației de fapt, recurenta-pârâtă a arătat că decizia recurată este nelegală întrucât cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Acțiunea a fost inițiată de reclamantă la 24 iunie 2020 fundamentându-se pe o stare de fapt anterioară datei promovării acțiunii, însă instanța de fond și instanța de apel a analizat acțiunea reclamantei incluzând probe ulterioare promovării acțiunii - probe care erau evident pro causa. Faptul că ulterior datei promovării acțiunii, reclamanta, conștientă de derularea acestui proces, a formulat o a doua acțiune de chemare în judecată, prin care a solicitat emiterea unui ordin de protecție împotriva mamei sale, demonstrează ca această noua acțiune ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, înregistrat la 8 octombrie 2020, a fost o acțiune pro causa, indiferent de faptul că a fost emis sau nu un ordin de protecție la cererea reclamantei. Simpla promovare a unei acțiuni de reziliere/rezoluțiune a contractului de întreținere demonstrează că reclamanta dorea încetarea raporturilor contractuale cu pârâta, ceea ce în mod evident a creat o stare de animozitate între mamă și fiică. Situația conflictuală creată a putut genera nemulțumiri mamei pârâte, care probabil a depășit limitele unei manifestări educative, nemulțumită fiind de comportamentul fiicei sale - în felul acesta s-a ajuns la emiterea ordinului de protecție. Mai mult, ulterior emiterii acestui ordin de protecție, reclamanta insistă pentru obținerea unui al doilea ordin de protecție, însă prin sentința civila nr. 1226 din 4 februarie 2021, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 10 din 17 martie 2021 pronunțată în dosar nr. x/2021 al Tribunalului Timiș, cererea reclamantei a fost respinsă. Instanța a reținut că "prezenta cerere de chemare în judecata a fost făcuta cu rea credință", ceea ce demonstrează că motivele invocate de reclamantă pentru a obține îndepărtarea mamei sale nu sunt de natură a demonstra periculozitatea mamei, ci mai degrabă reprezintă o formă de prezentare exacerbată a stării de fapt dintre mamă și fiică. Menționează că, deși a solicitat în probațiune o expertiză psihiatrică a reclamantei, care să stabilească problemele sale de sănătate psihică, instanțele de judecată nu au administrat probatoriul necesar care ar fi elucidat adevăratele motive ale litigiului dintre părți, a faptului că îi aparținea reclamantei culpa pentru imposibilitatea derulării contractului de întreținere. În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel și-a fundamentat decizia de respingere a apelului apreciind că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile de întreținere, în sensul achitării contravalorii tratamentului în Elveția și în Austria, fără a avea o dovadă în acest sens, atât pentru a se demonstra necesitatea intervenției medicale, cât și achitarea efectivă a costului prestației medicale. Astfel, pretențiile reclamantei legate de costurile tratamentului în străinătate ar fi fost rezonabile doar dacă în țară nu ar fi fost posibil a fi efectuate. O altă probă contradictorie pe care se fundamentează soluția nelegală este aceea că instanța de apel a validat soluția primei instanțe, reținând în probațiune o serie de înscrisuri emanând de la un spital din Austria, din care ar reieși că ar fi fost programată pentru o intervenție, însă fără a se dovedi că intervenția ar fi avut loc, ca s-ar fi putut efectua doar în afara țării și cu ce prețuri. O altă critică formulată de recurenta-pârâtă vizează încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1517 C. civ., ceea ce s-ar circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. În motivarea cererii reconvenționale pârâta a arătat că pe parcursul derulării contractului de întreținere reclamanta a avut o conduită reprobabilă, dar îngăduită de mama sa pe decursul mai multor ani, în sensul ca fiind suferindă de depresie, pe fondul consumului de alcool combinat cu consumul unor medicamente cu potențial adictiv ridicat, a manifestat o atitudine recalcitrantă, ajungând în 25 septembrie 2019 până la agresarea propriei mame, și chiar la tentativă de suicid, fapte dovedite cu fișa medicală nr. x eliberată de Spitalul Clinic Municipal de Urgență Timișoara. Acest comportament al reclamantei a făcut dificilă comunicarea între mamă și fiică și a împiedicat prestarea întreținerii. Consumul de alcool combinat cu consumul de medicamente psihotrope de către creditorul întreținerii este un act voluntar al acestuia care provoacă un comportament ce impietează derularea normală a contractului de întreținere și nu se poate imputa debitorului întreținerii. Instanța de apel, deși a luat act de dovezile care atestau că reclamanta a săvârșit acte ce au împiedicat executarea obligațiilor întreținerii, nu a făcut aplicarea prevederilor art. 1517 C. civ., pronunțând o hotărâre nelegală. În ceea ce privește cererea reconvențională de transformare a obligației de întreținere în natură, în obligația de renta viageră, instanța de apel a apreciat că nu se impune, având în vedere clauza din contractul încheiat între părți, deși scopul încheierii unui contract de întreținere este de protejare a intereselor întreținutului. Protejarea intereselor reclamantei se poate face doar printr-o supraveghere constantă a acesteia, având în vedere starea precară a sănătății sale psihice.

Apărările formulate în cauză: Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, comunicată, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Procedura în fața instanței de recurs: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (24 iunie 2020), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 17 septembrie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Cu titlu preliminar, sub aspectele care interesează examinarea motivelor de recurs, se reține că demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererii de chemare în judecată, a supus judecății instanțelor de fond acțiunea în rezoluțiunea contractului de întreținere autentificat sub nr. x/13.07.2018 și a actului adițional autentificat sub nr. x/19.07.2018, cu repunerea părților în situația anterioară. Prima instanță a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. și a dispus rezoluțiunea contractului de întreținere și a actului adițional, restabilind situația anterioară încheierii contractului de întreținere, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei asupra imobilelor. Soluția a fost menținută de instanța de apel, prin respingerea apelului declarat de pârâtă. Printr-un prim motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea recurată nu este motivată, instanța de apel limitându-se a reține că probatoriul administrat în cauză confirmă o situație conflictuală între părți și că, din cuprinsul hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2020 în apel, se poate concluziona că pârâta a avut un comportament necorespunzător, fără a analiza existența unei culpe comune și împiedicarea prestării întreținerii de către reclamantă, reținând doar culpa pârâtei. În analiza acestei critici, Înalta Curte are în vedere, ca prim aspect, faptul că în etapa procesuală a recursului nu poate fi reapreciată situația de fapt prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac. Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, aspectele vizând stabilirea situației de fapt pe baza probatoriilor administrate în cauză nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv critici de nelegalitate. Criticile expuse în cuprinsul ambelor cereri de recurs care privesc modul de evaluare a situației de fapt și de interpretare a probelor administrate în cauză (existența situației conflictuale dintre părți, faptul că instanța de apel nu a analizat comportamentului reclamantei și nu a reținut existența unei culpe comune, criticile ce fac referire la comportamentul duplicitar al reclamantei, care ar fi încercat să-și preconstituie probe în vederea obținerii rezoluțiunii contractului de întreținere, faptul că instanțele de judecată nu au administrat probatoriul necesar care ar fi elucidat adevăratele motive ale litigiului dintre părți), nu pot fi subsumate motivelor de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., întrucât ele pun în discuție temeinicia, iar nu legalitatea deciziei atacate. Modul de interpretare a probelor de către instanța de prim control judiciar, interpretare care ar fi condus, în opinia recurentei-pârâte, la o constatare greșită a situației de fapt și, implicit, la eronata rezoluțiune a contractului de întreținere, nu poate constitui obiect de cercetare în recurs, întrucât, astfel cum s-a arătat, recursul este o cale de atac exclusiv de legalitate, el nefiind mijlocul procedural prin intermediul căruia să se poată reinterpreta probele și să se ajungă la stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel. Stabilirea unei alte valori probatorii a dovezilor administrate cauzei și, pe cale de consecință, validarea opiniei recurentei-pârâte cu privire la neîndeplinirea condițiilor pentru rezoluțiunea contractului, ar însemna o reanalizare a situației de fapt și a modului cum aceasta a fost stabilită/reținută de instanța de apel, împrejurare ce este incompatibilă cu controlul judiciar subsumat verificării legalității deciziei apelate, în condițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Dispozițiile art. 425 C. proc. civ., la care face referire recurenta-reclamantă în cuprinsul cererii de recurs înregistrate la 24 februarie 2023, reglementează obligativitatea motivării hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și constituind, printre altele, o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost analizate. Motivarea hotărârii judecătorești, în sensul prevăzut de lege, nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată de părți în cadrul criticilor formulate, ci implică examinarea reală a problemelor esențiale ce au fost supuse analizei judiciare și redarea, în considerente, a argumentelor ce au condus la pronunțarea soluției respective. În speță, se constată că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de textul legal anterior menționat, întrucât instanța de apel a expus argumentele ce au determinat formarea convingerii sale și a arătat care sunt, în concret, considerentele pentru care a înțeles să respingă apelul, validând soluția pronunțată de prima instanță. Analizând motivele de apel invocate de pârâtă, prin prisma dispozițiilor legale care reglementează rezoluțiunea, instanța a concluzionat că, din probatoriul administrat în dosar, "a reieșit că nu se poate reține că întreținerea nu se putea presta din cauza comportamentului reclamantei", constatând a fi cumulativ îndeplinite condițiile legale pentru a dispune rezoluțiunea judiciară - una dintre părți să nu-și fi executat obligațiile ce îi reveneau și neexecutarea să fi fost imputabilă părții care nu și-a îndeplinit obligația. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel a răspuns criticilor formulate în apel și a argumentat soluția pronunțată, prezentând considerentele pentru care a apreciat că nu este întemeiată susținerea pârâtei legată de existența unei culpe (comune) a reclamantei în degradarea raporturilor dintre părți și în refuzul primirii întreținerii, făcând trimitere la probele relevante existente la dosar ce i-au format convingerea. În acest sens, sunt pe deplin lămuritoare considerentele instanței, în care se arată că: "Instanța nu este învestită nici a face aprecieri asupra stării emoționale a reclamantei care s-ar putea desprinde din conversațiile F. și din înscrisurile medicale invocate de apelantă. În acest context și în condițiile în care nu s-a probat faptul că prestarea întreținerii se datorează comportamentului reclamantei, Curtea nu poate primi susținerile apelantei în sensul că de degradarea raporurilor dintre părți se face vinovată reclamanta. (...) În privința cererii reconvenționale, reținând că potrivit celor expuse mai sus neîndeplinirea obligației de întreținere de către pârâtă are la bază culpa ei exclusivă, Curtea apreciază că este inutil a se mai analiza critica adusă primei instanțe pentru faptul că nu a explicat de ce nu a considerat că părțile au înlăturat prin clauza contractuală în discuție ipoteza art. 2261 alin. (1) C. civ. care se referă la motive obiective. (...)Această clauză contractuală reprezintă voința părților care trebuie luată în considerare ca atare de către instanță, fiind manifestare a principiului prevăzut de art. 1270 alin. (1) C. civ. conform căruia contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. Cum părțile nu au făcut nici o referire cu privire la culpă în cuprinsul acestei clauze, aceasta trebuie interpretată în sensul că imposibilitatea de a presta întreținerea din culpa debitoarei, dovedită în speță, nu poate conduce la transformarea întreținerii în rentă." Curtea de Apel Alba Iulia a explicat raționamentul pentru care sunt neîntemeiate criticile formulate de pârâtă, fiind analizate motivele de apel, în mod detaliat și pertinent, instanța răspunzând în mod concret criticilor pârâtei, evidențiind considerentele pentru care nu se putea reține că întreținerea nu se putea presta din cauza comportamentului reclamantei, arătând care sunt argumentele pentru care a concluzionat că nu au fost încălcate dispozițiile art. 1516 alin. (2), art. 1517 și art. 1551 alin. (1) C. civ. (pagina 13 din decizia recurată). Prin urmare, nu se poate susține că instanța nu a respectat exigențele de motivare impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Împrejurarea că recurenta-pârâtă are o manieră proprie de interpretare a probatoriului administrat în cauză sau nu este de acord cu motivarea instanței de apel, sub aspectul soluției, nu echivalează cu o nemotivare și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Cum în decizia recurată nu se identifică vicii de nelegalitate privind nemotivarea sau motivarea contradictorie (aspectul vizând contradictorialitatea a fost susținut prin cererea de recurs înregistrată 27 februarie 2023, fără a fi însă dezvoltat), critica întemeiată pe aceste dispoziții legale urmează a fi respinsă ca nefondată. În ceea ce privește criticile vizând aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la condițiile necesare pentru rezoluțiunea contractului, indicând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța a reținut în mod greșit că ar fi îndeplinite cerințele impuse de dispozițiile art. 2263 alin. (2) și alin. (3) C. civ.. Recurenta-pârâtă a arătat că, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, reiese că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, instanța reținând că dovada comportamentului neadecvat al pârâtei rezultă din decizia civilă nr. 44A/CC/2020 a Tribunalului Timiș, decizie în care a fost analizat comportamentul acesteia prin raportare la fapte petrecute ulterior introducerii prezentei cereri de chemare în judecată. Criticile astfel formulate nu reclamă vreo încălcare a art. 2263 C. civ., text de lege ce prevede că: "(2) Atunci când comportamentul celeilalte părți face imposibilă executarea contractului în condiții conforme bunelor moravuri, cel interesat poate cere rezoluțiunea. (3) În cazul prevăzut la alin. (2), precum și atunci când se întemeiază pe neexecutarea fără justificare a obligației de întreținere, rezoluțiunea nu poate fi pronunțată decât de instanță, dispozițiile art. 1.552 nefiind aplicabile. Orice clauză contrară este considerată nescrisă." În verificarea condițiilor legale prevăzute de textul anterior redat, instanța avea, așadar, de analizat dacă una dintre părți nu și-a executat obligațiile și măsura în care comportamentul celeilalte părți (pârâtei) face imposibilă executarea contractului. Or, făcând o amplă examinare a acestor aspecte, în baza probelor administrate în cauză, instanța a concluzionat că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, reținând, în mod legal, că nu este învestită a face aprecieri asupra stării emoționale a reclamantei. Faptul că instanța a dat valoare probatorie unei anumite probe, reținând că dovada comportamentului neadecvat al pârâtei rezultă din decizia civilă nr. 44A/CC/2020 a Tribunalului Timiș, hotărâre în cuprinsul căreia a fost analizat comportamentul acesteia prin raportare la fapte petrecute ulterior introducerii acțiunii în rezoluțiune, nu poate face obiect al analizei în calea extraordinară de atac, în care sunt supuse analizei exclusiv aspecte de nelegalitate, astfel cum anterior s-a evidențiat. De altfel, răspunzând acestei critici a apelantei-pârâte, instanța de apel a reținut, în mod judicios, că "textele de lege incidente nu condiționează admiterea cererii de rezoluțiune a contractului de întreținere de îndeplinirea cerințelor rezoluțiunii la data formulării cererii de chemare în judecată. Separat de această constatare, se impune a se reține faptul că întreținerea este un contract cu executare succesivă, cu caracter de continuitate astfel că invocarea de către reclamantă a unor fapte ulterioare cererii de chemare în judecată nu este de natură a atrage inadmisibilitatea analizării acestora." O altă critică face referire la faptul că pretențiile intimatei-reclamante legate de achitarea unor sume pentru tratamente efectuate în străinătate erau nerezonabile, fiind chiar contrare voinței părților ce rezultă din contractul de întreținere, recurenta-pârâtă apreciind că au fost astfel înfrânte astfel prevederile art. 1270 alin. (1) C. civ. Cu privire la această susținere, instanța de apel a reținut că în cuprinsul contractului nu este stipulat faptul că pârâta s-ar fi obligat la suportarea costurilor medicale în străinătate doar în situația în care serviciile medicale nu pot fi asigurate în țară, această interpretare a pârâtei nefiind, așadar, susținută de clauzele contractului de întreținere. Totodată, examinând pretențiile reclamantei prin prisma probelor administrate în dosar, prin raportare la obiectul contractului și la posibilitățile părților, instanța a concluzionat că nu se poate reține caracterul nerezonabil al pretențiilor reclamantei. Invocând pretinsa încălcare a art. 1270 alin. (1) C. civ., conform căruia contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, recurenta-pârâtă tinde, în realitate, la o reevaluare a probatoriului administrat și la stabilirea unei alte situații de fapt. Nu se verifică susținerile recurentei-pârâte, în sensul că instanța de apel, deși a luat act de dovezile care atestau că reclamanta a săvârșit acte ce au împiedicat executarea obligațiilor întreținerii, nu a făcut aplicarea prevederilor art. 1517 C. civ., text de lege care dispune că "o parte nu poate invoca neexecutarea obligațiilor celeilalte părți în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acțiune sau omisiune". Cel care ridică excepția de neexecutare în instanță, pe cale principală sau pe cale defensivă, va fi ținut să dovedească neexecutarea obligației asumate de celălalt cocontractant și gravitatea acesteia. Ridicarea excepției de neexecutare nu este condiționată de cauza concretă a neexecutării, în sensul dacă neexecutarea obligației este culpabilă, intenționată ori doar fortuită, deoarece acest remediu nu vizează angajarea răspunderii debitorului și nici obținerea efectelor specifice imposibilității fortuite de executare. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, este deplin legală deducția instanței de apel care, evaluând materialul probator administrat în cauză, a arătat că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, iar motivele invocate de aceasta pentru a justifica neexecutarea nu pot fi reținute, concluzionând că nu se poate constata că întreținerea nu se putea presta din cauza comportamentului reclamantei. Nu se verifică, așadar, faptul că instanța de apel nu a făcut aplicarea prevederilor art. 1517 C. civ., pronunțând o hotărâre nelegală, astfel cum a susținut recurenta-pârâtă. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.