Decizia nr. 1587/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Circumstanțele cauzei 1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la 29 septembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., a solicitat rezoluțiunea contractului de întreținere autentificat sub nr. x/28.02.2017 de Biroul Notariat E.-Societate Profesională Notarială, pentru neexecutarea culpabilă a obligației de întreținere asumată, și repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de întreținere. Pârâții au formulat întâmpinare prin care au cerut respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiata, și cerere reconvențională prin care au solicitat înlocuirea temporară a obligației de întreținere în natură cu o sumă de bani corespunzătoare, în temeiul dispozițiilor. art. 2261 C. civ. 1.

Judecata în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1906/07.03.2022, Judecătoria Sector 3 București a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată, de instanță, din oficiu, și a declinat soluționarea cauzei către Tribunalul București. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a Civilă, la 05 mai 2022 sub nr. x/2021. Prin sentința civilă nr. 1686/06.12.2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins cererea de chemare în judecată și cererea reconvențională, ca neîntemeiate. 1.

Judecata în apel. Prin decizia civilă nr. 254 A/2024 din 29 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelanta reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 1686/06.12.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. 1.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Prevalându-se de motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) cpt. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., împotriva deciziei civile nr. 254 A/2024 din 29 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta, solicitând instanței admiterea recursului, casarea deciziei recurate în ceeea ce privește cererea principală, iar pe fond, admiterea cererii astfel cum a fost formulată, cu consecința constatării rezoluțiunii contractului de întreținere, autentificat sub nr. x/28.02.2017, la Biroul Notarial E. - Societate Profesională Notarială, pentru neexecutarea culpabilă a obligației de intreținere asumaă de intimați și repunerea părților în situația anterioară. Sun un prim aspect, recurenta a arătat că decizia atacată a fost pronunțată cu interpretarea eronată a probelor administrate și cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 264 C. proc. civ. privitoare la aprecierea probatoriului administrat în cauză. În dezvoltarea acestei critici, recurenta a susținut că ulterior perfectării contractului de întreținere, cu nesocotirea oricăror norme de etică ce ar fi decurs din relațiile apropriate și de încrederea reciprocă care existau între părți, intimații au procedat la edificarea unei construcții, fără acordul prealabil al acesteia, cheltuielile fiind suportate de reclamantă. Or, atitudinea profund imorală a intimaților care nu s-au mai preocupat de acordarea de întreținere reclamantei se impune a fi sancționată cu rezoluțiunea contractului de întreținere. Instanțele de judecată au interpretat greșit și trunchiat probatoriul administrat în cauză, în contextul în care intimații nu au fost prezenți si nici nu au propus, spre audiere, martori în faza de fond, manifestând lipsă de interes. Din răspunsurile la interogatoriul reclamantei, coroborate cu declarațiile celor doi martori, F. si G. audiați în primă instanță, a rezultat, în mod indubitabil, faptul că ulterior decesului domnului Stancu, debitorul inițial al obligației de întreținere, intimații nu au mai înțeles să se preocupe de acordarea de întreținere reclamantei, scopul vizitelor ocazionale ale intimatei B. nevizând executarea obligațiilor care îi incumbau conform contractului de întreținere. Probatoriu administrat în cauză a demonstrat că reclamanta nu a beneficiat în mod constant de acordarea întreținerii de către intimați, și doar în mod parțial și sporadic, contrar reținerilor instanțelor de fond. În mod greșit, instanțele de fond au reținut că ulterior intervenirii decesului creditorului inițial al obligației de întreținere, H., reclamanta a refuzat acordarea întreținerii și continuarea contractului, în contextul în care de la data intervenirii decesului domnului H. și până la sesizarea instanței de judecată cu constatarea rezoluțiunii contractului de întreținere, reclamanta, deși a solicitat părților intimate să execute obligațiile ce le reveneau, aceștia au refuzat. Ulterior sesizării instanței de judecată cu cererea de chemare în judecată pendinte, intimații au inițiat demersuri pentru plata facturilor de utilități ale reclamantei, au efectuat transferuri de bani în favoarea reclamantei pe care însă aceasta le-a refuzat. Or, situația de fapt relevată demonstrează atitudinea culpabilă a intimaților care nu au înțeles să își execute obligațiile contractuale, vizitele pe care intimații C. si D. le-au efectuat reclamantei în cursul a doi ani fiind extrem de rare. De altfel, toate probele propuse de pârâți în fața instanței de apel, privesc perioada ulterioară promovării acțiunii, acestea fiind constituite pro cauza, aspect confirmat de împrejurarea că martora I., audiată, nu a efectuat nicio vizită reclamantei anterior demarării procedurilor judiciare pentru rezoluțiunea contractului, prezența acesteia la domiciliul reclamantei, însoțită de intimata B., având ca scop încunoștințarea acesteia despre situația de fapt în legătură cu care avea să relateze în calitatea sa de martor. În urma perfectării, în temeiul dispozițiilor art. 2254 din C. civ., la 28.02.2017, a contractului de întreținere, autentificat sub nr. x/28.02.2017, între reclamantă, în calitate de creditor al obligației de întreținere, și părăta B. și H., soțul acesteia, a fost transmisă acestora din urmă dreptul de nuda proprietate asupra imobilului situat in București, Str. x, inscris in Cartea Funciara nr. x (nr. CF vechi x) a Mun. București, compus din teren intravilan curți-construcții în suprafață de 200 mp din acte și construcția CI - locuința, compusă din 4 camere, bucătărie, hol, vestibul, cu o suprafața construitâ la sol de 69,22 mp și a construcțiilor edificate pe acest teren fără autorizație de construire, respectiv, garaj+magazie în suprafață de 24,57 mp, magazie în suprafața de 6,99 mp, padoc în suprafață de 10,57 mp, în schimbul asumării de către aceștia a obligației de întreținere pe toata durata vieții reclamantei, obligație ce urma să se stingă la decesul reclamantei, cu păstrarea dreptului de uzufruct viager asupra întregului imobil de către reclamantă. Conform contractului de întreținere, pârâții aveau obligația de a asigura reclamantei hrană, îmbrăcăminte, încălțăminte, precum și menajul, fie personal, fie prin angajarea unei persoane specializate, incluzând și îngrijirile și cheltuielile ocazionate de boală, precum și cheltuielile de înmormântare. Părțile au agreat că în ipoteza în care pârâta împreună cu soțul acesteia, în calitate de debitori ai obligației de întreținere, nu vor respecta obligația de întreținere stipulată în contract, creditoarea obligației de întreținere poate cere rezoluțiunea contractului, fără ca aceștia să aibă dreptul la restituirea contraprestațiilor privind întreținerea deja executată. Totodată, prin contract, debitorii obligației de întreținere au declarat ca au luat cunoștința de dispozițiile art. 2252 C. civ. și că sunt tinuți de prestația obligației de întreținere oricât de împovărătoare ar deveni prestarea acesteia, iar în cazul decesului acestora înaintea creditoarei obligației de întreținere, obligația se transmite, în mod indivizibil, către moștenitorii acestora, urmând a fi executată de aceștia. Deși probatoriul administrat în cauză a demonstrat cele susținute prin cererea de chemare în judecată, cu nesocotirea prevederilor art. 264 din C. proc. civ., instanțele de fond au procedat la examinarea, în parte, a acestuia. Contrar reținerilor curții de apel, în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 2263 alin. (2) si (3) C. civ., în mod nelegal, curtea de apel nu a acordat în soluționarea cauzei relevanța cuvenită probelor administrate, inclusiv a înscrisurilor exhibate de reclamantă care demonstrau lipsa de implicare a intimaților în îndeplinirea obligațiilor contractuale asumate Ca urmare a administrării probei cu martori, instanța a constatat că în depoziția martorei F., sunt declarații contradictorii, deși aceasta a răspuns punctual că pârâții vizitau, în mod ocazional, pe reclamantă. De asemenea, este lipsită de relevanță atitudinea reclamantei în privința transferurilor de bani efectuate de pârâți, reținută de instanță, în contextul în care aceștia oricum nu si-au îndeplinit nicio obligație asumată. În mod nelegal instanța de apel nu reține depoziția martorului G., conform căreia acesta a întreprins numeroase activități în care a intervenit și a ajutat-o pe reclamantă în gospodărie, chiar și fără solicitarea acesteia, fără a ține seama de împrejurarea că între reclamantă și martorul G. a existat o relație apropiată, anterior încheierii contractului de întreținere. Pârâții nu au produs nicio probă în susținerea și dovedirea îndeplinirii obligațiilor contractuale, susținerile acestora fiind, așadar, netemeinice și nedovedite, iar instanța avea obligația de a da eficiență dispozițiilor procedurale. Instanțele de fond deși rețin că în speță, contractul încheiat are clauze generale, impersonale, fără să fi fost impuse repere calitative sau cantitative în conduita contractuală din perspectiva îndeplinirii obligațiilor pârâților debitori, au constatat că materialul probator nu demonstrează, cu evidență, că pârâții nu și-au îndeplinit, în mod nejustificat, obligația de întreținere, reproșurile reclamantei privitoare la natura lucrărilor de reparații ale imobilului calitatea hranei și a alimentelor, nefiind de natură să conducă la concluzia că a existat o neîndeplinire culpabilă a executării obligației de întreținere. Or, contrar constatărilor instanțelor, reparațiile imobilului au fost efectuate din sumele avansate de către reclamantă ceea ce demonstrează neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract. Instanța de apel nu a ținut cont la pronunțarea soluției de înscrisurile depuse de reclamantă care probează culpa pârâților în neexecutarea obligațiilor contractuale, inclusiv actele medicale anterioare sesizării instanței de judecată ce fac dovada afecțiunilor medicale permanente de care suferea reclamanta ce impuneau necesitarea prezentării periodice a acesteia la medicul specialist, situație cunoscută de pârâți, dar ignorată pe parcursul derulării contractului. Se impunea ca instanțele să constate că prestațiile ocazionale efectuate de intimați nu răspund necesităților de întreținere ce se cuveneau reclamantei în mod constant, neîndeplinirea obligațiilor de întreținere atragând sancțiunea rezoluțiunii, prevederile art. 1548 din C. civ. instituind, în materia răspunderii contractuale, o prezumție relativă de culpă în sarcina pârâților, care, de altfel, a fost dovedită de probatoriile administrate. Relevantă în cauză este decizia civilă nr. 815/2018 pronunțată de secția I-a civilă a Tribunalului Hunedoara în care s-a reținut că obligația de întreținere nu se limitează strict la îndeplinirea sarcinilor materiale asumate contractual, ci trebuie privită și prin prisma relațiilor umane, ce implică și susținerea morală a întreținutului, care, de cele mai multe ori, este o persoană singură, în vârstă, suferindă de anumite afecțiuni medicale specifice înaintării în vârstă. 1.

Apărări formulate în cauză Intimații-pârâți au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar, au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. În dezvoltarea excepției nulității recursului, au arătat că recurenta nu a adus, prin memoriul de recurs, aspecte noi, ci se rezumă la a relua criticile formulate în fața instanței de apel. Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Potrivit art. 486 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, lit. d), motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat. Dispozițiile art. 487 C. proc. civ. stipulează că recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, iar art. 486 alin. (3) din acest act normativ sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Motivarea recursului presupune arătarea cazului de nelegalitate, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., precum și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. Totodată, se impune, cu precădere, a se reține că recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac. Prin urmare, sunt date în competența instanței de control judiciar exclusiv chestiunile care țin de legalitatea deciziei instanței de apel, mai precis de corecta aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, cu referire directă în cauza de față la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., invocate de recurenta-reclamantă. În aceste condiții, instanța de recurs nu este îndreptățită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greșite de către instanța de apel a unor dispoziții legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forța probantă a unor asemenea mijloace administrate. În aplicarea aspectelor de ordin teoretic mai sus expuse, Înalta Curte reține că susținerile recurentei, neînsoțite de o argumentație juridică propriu-zisă, nu deduc judecății veritabile critici de nelegalitate cu privire la decizia atacată. Astfel, critica privitoare la înlăturarea de către instanța de apel a depozițiilor martorilor audiați F. și G. propuși de reclamantă, potrivit cărora "după survenirea decesului domnului Stancu, obligațiile contractuale nu au mai fost îndeplinite deloc, vizitele pârâtei B. devenind tot mai rare", în sensul că "în mod greșit, instanțele au reținut că obligația de întreținere a fost îndeplinită în timpul vieții domnului Stancu, în considerarea căruia a fost încheiat contractul de întreținere, în condițiile în care probatoriul administrat de reclamantă a arătat că obligațiile au fost îndeplinite în mod parțial și doar uneori chiar și în timpul vieții domnului Stancu", ca și susținerea conform căreia, în mod nelegal, instanțele au reținut că ulterior decesului domnului Stancu, reclamanta a refuzat întreținerea și nu a solicitat continuarea contractului, având în vedere că între momentul intervenirii decesului și data promovării acțiunii în rezoluțiunea contractului, reclamanta a comunicat intimaților faptul că aceștia nu îți îndeplinesc obligațiile contractuale, și cu toate acestea, aceștia nu au înțeles să întreprindă nimic", este improprie analizei instanței de recurs. Fără să indice vreo greșeală procedurală a instanței de apel, care a validat judecata primei instanțe tocmai prin reținerea probatoriului administrat în fața acestei instanțe care a apreciat că declarațiile martorilor reclamantei coroborate cu răspunsurile acesteia la interogatoriu nu demonstrează că pârâții nu și-au îndeplinit obligația de întreținere față de reclamantă, recurenta solicită, practic, o reevaluare a mijloacelor de probă interpretate de instanța de apel cu ocazia devoluțiunii cauzei, aspect ce are în vedere strict temeinicia judecății înfăptuite în precedenta fază procesuală. Or, în condițiile în care instanța de apel a reținut în mod expres că " ținând seama și de declarația martorei intimaților, audiată în apel, probatoriul administrat în cauză relevă faptul că pârâții și-au onorat obligațiile de întreținere asumate prin contract, însă după decesul soțului intimatei, reclamanta a refuzat întreținerea, dând astfel eficiență declarației martorei propuse de intimați, I., în condițiile în care aceasta se coroborează cu răspunsul la interogatoriu al reclamantei care la întrebările 15, 16 a răspuns că actul de întreținere a fost încheiat în considerarea soțului pârâtei, numitul H. și că nu mai dorește să continue executarea contractului cu moștenitorii, nefiind de acord cu transferul obligațiilor către copiii pârâților", simpla nemulțumire a părții în raport cu determinarea cadrului factual pe baza probatoriului, de către instanța de prim control judiciar, nu corespunde motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care presupuneau tocmai antamarea unor aspecte privitoare la conformarea cu regulile de drept incidente a dezlegărilor date prin actul jurisdicțional atacat. Astfel fiind, cum în calea de atac extraordinară a recursului nu se poate tinde la o verificare a elementelor de fapt ale cauzei și la o cenzurare a activității de interpretare a mijloacelor de probă, ce revine exclusiv instanțelor fondului, criticile astfel formulate care au fundamentat soluția instanței de apel nu pot face obiect de analiză în prezenta fază procesuală. În egală măsură, nici critica privitoare la faptul că probele administrate de pârâți privesc perioada ulterioară încheierii contractului de întreținere, fiind constituite pro cauza, iar declarația martorei I., în mod greșit, a fost reținută de instanța de apel, ca fiind relevantă în soluționarea cauzei, în condițiile în care reclamanta nu a cunoscut-o anterior încheierii contractului de întreținere, iar ulterior promovării acțiunii, aceasta a întâlnit-o cu ocazia vizitei pe care pârâta B. a efectuat-o în scopul prezentării acesteia a situației de fapt ce urma să facă obiect al declarațiilor de martor în fața instanței de judecată, nu constituie un aspect de nelegalitate, supus verificării jurisdicționale a instanței de recurs. Astfel, eficiența pe care instanța de apel a dat-o declarației martorei intimaților în considerarea împrejurării că aceasta se corobora cu răspunsul la interogatoriul reclamantei care la întrebările 15, 16 a răspuns că actul de întreținere a fost încheiat în considerarea soțului pârâtei, numitul H. și că nu mai dorește să continue executarea contractului cu moștenitorii, nefiind de acord cu transferul obligațiilor către copiii pârâților, nu poate fi cenzurată în recurs, instanța de apel având plenitudine în a da cuvenita forță probantă fiecăreia dintre probele administrate, o astfel de critică fiind inaptă a declanșa controlul de legalitate al instanței de recurs. Referitor la alegațiiile recurentei-reclamante privitoare la faptul că instanța de apel a ignorat înscrisurile doveditoare existente la dosar (cu referire la facturile de utilități pe care a fost nevoită să le achite singură și care, în opinia acesteia, au aptitudinea de a proba, pe deplin, neexecutarea culpabilă de către pârâți a obligațiilor de întreținere ce le revenea), precum și faptul că nu a ținut cont de depoziția martorului G. potrivit căreia, din lipsa oricărui sprijin din partea pârâților în activitățile casnice, reclamanta a fost nevoită să apeleze la ajutorul acestuia, Înalta Curte apreciază că nici această critică nu se poate circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., modalitatea de administrare a probatoriului reprezentând o chestiune de fapt, analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei. O astfel de critică nu poate fi dedusă judecății în calea de atac extraordinară a recursului, fiind o critică de netemeinicie a hotărârii recurate. În acest context, această afirmație a recurentei nu este în măsură să imprime valența unei critici de nelegalitate propriu-zise, cât timp aceasta nu se circumscrie niciunui motiv de nelegalitate. Cu ignorarea caracterului extraordinar al prezentei căi de atac, care supune analizei instanței de recurs, în acord cu prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., doar motive de casare a deciziei atacate, au fost formulate și susținerile privitoare la "necesitatea ca instanța de apel să dea eficiență dispozițiilor procedurale care pe lângă decădere ca sancțiune, datorate lipsei de interes manifestate aduc și alte sancțiuni- pentru lipsa de la interogatoriu, coroborate cu celelalte probe administrate", în contextul în care pârâții nu au produs nicio probă în dovedirea îndeplinirii obligațiilor contractuale. Alegațiile recurentei-reclamante, pe lângă faptul că vizează aspecte de nelegalitate, ignoră, în mod nepermis, prevederile art. 249 din C. proc. civ.. Potrivit normei legale, sarcina probei revine, în primul rând, reclamantului, care face propunerea în fața instanței și deci sarcina probei îi revine, mai întâi, acestuia, pârâtul, care nu face nicio propunere în fața instanței judecătorești și se mărginește să nege dreptul pretins de reclamant, nu trebuie să probeze nimic; numai în măsura în care reclamantul dovedește ceea ce pretinde, pârâtul trebuie să se apere și să dovedească apărările lui. Or, în condițiile în care reclamanta, căreia îi revenea sarcina de a își proba susținerile, nu a făcut dovada neexecutării de către intimați a obligațiilor contractuale pentru a justifica, în acest mod, îndeplinirea condițiilor pentru constatarea rezoluțiunii contractului de întreținere, instanța de apel apreciind că împrejurările de fapt și probatoriul administrat în condițiile art. 249 C. proc. civ.. (înscrisuri, depoziție de martor) au fost suficiente în a releva netemeinicia acțiunii deduse judecății, orice analiză ulterioară, cu privire la absența formulării unor apărări adecvate din partea intimaților, apare ca fiind de prisos, în raport de efectul peremptoriu care survine în ipoteza lipsei îndeplinirii acestei condiții de exercitare a acțiunii civile. În acest sens, este și simpla afirmație în sensul că instanța de prim control judiciar nu a conferit relevanța cuvenită împrejurării că prestarea de către pârâți, în mod ocazional, a unor acte de întreținere cu privire la reclamantă nu sunt în măsură să dovedească faptul neexecutării contractului de întreținere, având în vedere că natura actului dedus judecății impune prestarea obligațiilor de întreținere în mod constant și continuu, pe toată durata contractului. În realitate, această critică nu conturează un viciu propriu-zis de nelegalitate, ci doar dezacordul părții în raport cu soluția pronunțată. Aceasta întrucât recurenta se rezumă la a invoca doar greșita stabilire a elementelor de temeinicie atunci când afirmă neefectuarea unei analize în concordanță cu probatoriul din dosar", prin aceea că elementele factuale descrise în cuprinsul memoriului de recurs au primit o interpretare favorabilă pârâților, printr-o "apreciere a probelor tendențioasă și trunchiată" aspect care, în opinia sa, a condus la "pronunțarea unei sentințe netemeinice și nelegale". Or, concluzia instanței de apel, potrivit căreia nu se poate reține în cauză o neexecutare, fără justificare, a obligației de întreținere de către pârâți în sensul că de la momentul încheierii contractului de întreținere și până în prezent nu a existat o neexecutare culpabilă a obligațiilor din partea acestora, din coroborarea probelor administrate reieșind o situație de fapt contrară celei susținute de către reclamantă prin acțiunea dedusă judecății, a rezultat în urma analizării materialului probator (fiind indicate în mod expres, în cuprinsul deciziei, mijloacele de probă care au constituit fundamentul raționamentului logico-judiciar al acesteia), astfel că excedează cadrului legal al recursului susținerile ce tind la o invalidare a modalității de interpretare a acestuia, această chestiune fiind una ce se repercutează pe planul temeiniciei hotărârii, conform celor expuse în precedent. Astfel fiind, repunerea în discuție a situației de fapt și reinterpretarea probelor administrate în fața instanțelor devolutive nu sunt posibile în prezenta etapă procesuală, întrucât obiectul judecății în recurs este limitat la verificarea legalității hotărârii atacate, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Prin urmare, prin critica formulată, recurenta nu a învederat motive de nelegalitate, ci doar a expus aprecieri proprii cu privire la stări de fapt și probe, care nu pot fi subsumate vreunui motiv de casare din cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Așadar, se observă că modalitatea de formulare a criticilor nu permite extragerea unor aspecte de nelegalitate apte a permite cenzura instanței de recurs, în speță neputându-se reține nici motive de ordine publică, ce pot fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ. În privința motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurentă în cuprinsul memoriului de recurs, Înalta Curte reține că acesta se referă fie la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie la existența unor motive contradictorii sau străine de natura cauzei. Prin cererea de recurs, însă, recurenta nu învederează existența vreuneia dintre aceste ipoteze, care să evidențieze eventuale raționamente sau concluzii străine sau incompatibile între ele, apte a genera, astfel, confuzie și ambiguitate în ceea ce privește soluția pronunțată în cauză. Astfel, deși se prevalează de acest motiv de casare, recurenta nu invocă existența unor considerente opuse sau străine de natura cauzei, omițând a demonstra, printr-o argumentație coerentă, în ce constă nelegalitatea deciziei curții de apel, care să nu facă posibil controlul judiciar al instanței de recurs. Or, formularea unor susțineri cu titlu general și care nu respectă cerința esențială de a se raporta la dezlegările și raționamentele utilizate de curtea de apel, nu are aptitudinea de a învesti legal instanța de recurs cu analiza acestora. În aceste circumstanțe, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 254 A/2024 din 29 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Având în vedere soluția de anulare a recursului, se reține că recurenta-reclamantă se află în poziția procesuală de parte care a pierdut procesul, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., astfel că cererea intimatului-pârât C., de acordare a cheltuielilor de judecată aferente recursului, apare ca fiind întemeiată, urmând a dispune obligarea recurentei A. la plata către acesta a cheltuielilor de judecată în sumă de 4760 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform înscrisurilor aflate la dosarul de recurs (factura seria x nr. x din 14 martie 2025 și dovada de achitare a acesteia, conform extrasului de cont emis de J. pentru data de 21 martie 2025).