ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2120/2025

Ședința publică din data de 26 noiembrie 2025

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 București în 08.04.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., rezoluțiunea contractului de întreținere autentificat sub nr. x/25.06.2009 de către BNP C., rectificat prin încheierea de rectificare nr. 23/27.09.2017 de către SPN "C." și a contractului de novație subiectivă autentificat sub nr. x/30.10.2017 de către SPN "D.", care a modificat contractul de întreținere nr. x/25.06.2009, obligarea pârâtei la restituirea dreptului transmis de către creditori la data contractării (repunerea părților în situația anterioară contractului, respectiv revenirea imobilului în patrimoniul reclamantei), precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1.020-1.021 și art. 1.079 alin. (3) C. civ. de la 1864.

Prin sentința nr. 14488/10.11.2022, Judecătoria Sector 2 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la 16.12.2022.

Prin sentința nr. 1189/20.10.2023, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 1254A/29.11.2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul reclamantei împotriva sentinței, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta.

- Printr-o primă susținere, recurenta a invocat aplicarea greșită, de către instanțele de fond, a dispozițiilor art. 1.020 și art. 1.021 C. civ. de la 1864, indicând, în acest sens, neîndeplinirea, de către intimată, a obligației de întreținere asumate contractual.

Invocând lipsa unei analize reale de către instanțele anterioare îndeplinirii obligațiilor specifice rezultate din contractul de întreținere nr. x/25.06.2009, pe care le enumeră, recurenta susține că în mod greșit a fost reținută executarea respectivelor obligații pe baza unor bonuri fiscale și declarații generale ale intimatei, fără a se verifica dacă prestațiile au fost constante, suficiente și adaptate nevoilor sale.

Astfel, în mod eronat și fără suport probator, în motivarea primei instanțe, motivare reluată ca atare de instanța de apel, se reține că "cel puțin până la 30.10.2017, când a intervenit novația contractului de întreținere, nu se poate reține că pârâta nu și-ar fi realizat obligațiile în mod corespunzător".

De asemenea, susține că este eronată motivarea hotărârii tribunalului, validată în aceiași termeni de instanța de apel, conform căreia "din actele depuse la dosar rezultă că intimata și mama acesteia au achitat utilitățile, au efectuat cumpărături de hrană, îmbrăcăminte, medicamente, au asigurat condiții corespunzătoare din punct de vedere igienico-sanitar ale locuinței întreținuților, simpla afirmație a apelantei că facturile și chitanțele fiind pe numele acesteia nu ar fi de natură a demonstra absolut că au fost achitate cu sume proprii, iar nu cu sume provenite de la intimate".

Arată că respectivele considerente nu au suport probator, deoarece dovezile depuse de intimată în susținerea afirmației că și-a îndeplinit obligațiile de întreținere nu atestă acest fapt, așa cum, eronat, au reținut instanțele de fond.

Precizează că în situația în care instanțele anterioare ar fi analizat înscrisurile prezentate de intimată, ar fi observat că singurele dovezi de îndeplinire a obligațiilor, depuse de partea adversă la dosar, începând din anul 2009 (când a fost perfectat contractul inițial de întreținere) și până în anul 2022 (când a fost promovată acțiunea) constau în chitanțele de plată a impozitelor pentru apartamentul ce face obiectul contractului, fapt ce nu este de natură a demonstra îndeplinirea, de către debitoare, a obligației de întreținere.

Susține și că, la dosar, nu există o chitanță sau un extras de cont care să ateste achiziționarea de către intimată, în decursul celor 13 ani, a unor articole de îmbrăcăminte și/sau de încălțăminte care ar fi fost destinate creditorilor obligației de întreținere.

Mai mult, înscrisurile depuse de intimată atestă că, în intervalul 2009-2020, nici aceasta și nici mama sa nu au făcut vreo cheltuială în ceea ce îi privește pe creditori, deoarece respectivele înscrisuri dovedesc achiziția de produse efectuate de mama intimatei sau de soțul său, având în vedere, dată fiind structura produselor cumpărate (35-40 de poziții), că ele atestă satisfacerea necesarului unei familii cu produse specifice nevoilor ei, iar nu a unor produse destinate recurentei.

De asemenea, dovezile care atestă achițizionarea de produse pentru intervalul 2021-2022 demonstrează procurarea acestora de către familia mamei intimatei, pe care, dată fiind animozitatea dintre părți, le-a păstrat și le-a depus la dosar, susținând neadevărat că toate aceste produse i-ar fi fost destinate recurentei, care, însă, le-ar fi refuzat.

Mai arată că a susținut și că a dovedit, cu înscrisuri, că toate cheltuielile sale de întreținere, ale soțului său și ale casei au fost suportate de creditorii obligației, din pensie, menționând că a depus chitanțe și contracte în acest sens, motiv pentru care apreciază ca fiind eronate reținerile instanțelor de fond potrivit cărora intimata și mama acesteia le-ar fi asigurat toate cele necesare traiului.

Totodată, arată ca fiind greșite și reținerile instanțelor anterioare în sensul că intimata și mama acesteia ar fi suportat cheltuielile de înmormântare ale soțului recurentei și ale pomenirilor ulterioare, având în vedere că la dosar nu există niciun înscris care să dovedească acest lucru.

Susține că, în realitate, aceste cheltuieli au fost suportate din indemnizația de la stat, diferența fiind suportată de recurentă.

Afirmă și că intimata ar fi fost în posesia unor documente justificative în cazul în care ar fi efectuat aceste cheltuieli.

Arată că instanțele fondului au ignorat această lipsă de probatoriu, considerând, în mod eronat, că acordul recurentei pentru novație echivalează cu o recunoaștere a îndeplinirii corespunzătoare a obligațiilor până la acel moment.

Susține că acordul său pentru novație nu exonerează instanța de obligația de a verifica efectiv neexecutarea ulterioară, fiind aplicate greșit prevederile art. 1.020 C. civ. de la 1864.

Mai afirmă și că pentru perioada ulterioară decesului soțului său, respectiv după data de 24.06.2018, a demonstrat, prin înscrisurile depuse la dosar, că a suportat majoritatea cheltuielilor (utilități, hrană, medicamente) din propriile sale venituri.

Arată că instanțele au respins această probă, considerând că bonurile fiscale ale intimatei (care includeau și bunuri pentru uz personal) sunt suficiente, motiv pentru care apreciază că au fost încălcate prevederile art. 1.020 C. civ. de la 1864, neexecutarea obligației de a se asigura întreținerea recurentei fiind evidentă.

Menționează și că tribunalul a reținut că nu este rezonabil să se pretindă pârâtei păstrarea tuturor bonurilor fiscale pe 4 ani, ignorând, însă, faptul că sarcina probei îndeplinirii obligației revine debitorului, conform art. 1.169 C. civ. 1864, curtea de apel neverificând, la rândul său, dacă prestațiile au fost echitabile și suficiente.

Ca atare, precizează că soluția curții de apel este greșită, dovezile la care fac referire instanțele anterioare, în motivarea hotărârilor, nereliefând îndeplinirea, de către intimată, a obligației principale, de a asigura cele necesare traiului creditorilor acesteia, considerând că în speță au fost aplicate greșit dispozițiile art. 1.020 și art. 1.021 C. civ. de la 1864.

- Printr-o altă critică, recurenta invocă aplicarea eronată, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 1.020 și art. 1.021 C. civ. de la 1864 și referitor la condiția culpei intimatei în executarea obligației contractuale.

Susține ca fiind greșite, în raport cu probele administrate, reținerile instanțelor fondului în sensul că neexecutarea obligațiilor, dacă a existat, nu este imputabilă intimatei.

Astfel, instanțele au ignorat evidența culpei intimatei în îndeplinirea obligațiilor contractuale anterior anului 2021, în sensul că, prin probele administrate, recurenta a atestat că înainte de pandemie și de schimbarea yalei (sfârșitul anului 2021), intimata nu și-a îndeplinit obligațiile în mod corespunzător (lipsa menajului, a hranei preparate, a asistenței medicale constante).

Instanțele au respins aceste susțineri, bazându-se pe bonuri fiscale nespecifice și pe declarația contradictorie a martorului propus de intimată, care a relatat cele auzite de la parte.

Arată că, în schimb, declarația martorei E., vecină cu recurenta, care a confirmat lipsa vizitelor intimatei și a mamei sale a fost ignorată fără o motivare substanțială.

Apreciază că în mod eronat au fost respinse acțiunea introductivă de instanță și apelul pe care l-a formulat, reținându-se faptul că recurenta este vinovată de refuzul întreținerii, iar nu intimata, care și-ar fi îndeplinit obligațiile contractuale.

Expunând situația de fapt, arată că instanțele de fond au considerat că schimbarea yalei și refuzul accesului intimatei din anul 2021 o exonerează pe aceasta de culpă, ignorând probele administrate, care atestă că acest refuz a intervenit ca o consecință a neexecutării anterioare a obligațiilor de către intimată, ceea ce face ca culpa să rămână în sarcina acesteia.

Or, prevederile art. 1.020 C. civ. de la 1864 nu permit exonerarea debitorului atunci când neexecutarea inițială este imputabilă acestuia, iar reacția creditorului (refuzul accesului) este o consecință firească a încălcării contractului.

Susține că instanțele anterioare au inversat raportul cauză-efect, considerând refuzul recurentei ca impediment primar, fără a verifica dacă acesta a fost justificat de neîndeplinirea obligațiilor de către intimată.

În concluzie, arată că instanțele de fond au aplicat greșit dispozițiile art. 1.020 și art. 1.021 C. civ. de la 1864 atunci când au stabilit, contrar probelor administrate, că atitudinea intimatei în executarea obligațiilor contractului de întreținere exclud culpa acesteia.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

În dezvoltarea excepției invocate, intimata a arătat că, prin susținerile formulate, recurenta nu făcut altceva decât să reanalizeze probele administrate de către primele două instanțe și să susțină că ar fi trebuit să fie reținută o altă situație de fapt.

În aceste condiții, este evident că recurenta critică temeinicia hotărârii atacate, iar nu legalitatea acesteia, solicitând reevaluarea probatoriului administrat deja și cenzurarea situației de fapt reținute.

Prin urmare, afirmând că aspectele invocate de recurentă nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind criticată doar starea de fapt reținută, deci temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea acesteia, a solicitat aplicarea sancțiunii nulității recursului, prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

- Astfel, afirmând, prin trimitere la dispozițiile art. 1.020 și art. 1.021 C. civ. de la 1864, că "dovezile depuse de intimată în susținerea afirmației că și-a îndeplinit obligațiile de întreținere nu atestă acest fapt", recurenta se rezumă la a expune doar elemente factuale, iar nu argumente de ordin juridic în legătură cu o eventuală încălcare a normelor de drept indicate.

Ca atare, evocarea doar a unor mijloace de probă, pentru a contura concluzia contrară celei la care s-au oprit instanțele fondului, se repercutează strict pe planul temeiniciei hotărârii, exclus controlului în casație, care limitează verificarea jurisdicțională din prezenta cale extraordinară de atac la cercetarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în acord cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, recurenta tinde, în realitate, contrar limitelor analizei instanței de recurs, la devoluțiunea deplină a cauzei în raport cu toate aceste aspecte de fapt, indicate prin cererea de recurs, în scopul reevaluării elementelor probatorii din litigiul pendinte, în urma interpretării cărora, instanța de apel a reținut (în deplină concordanță cu judecata înfăptuită de tribunal) îndeplinirea corespunzătoare, de către intimată, a obligației asumate, atât în intervalul cuprins între momentul încheierii contractului de întreținere și cel la care a intervenit novația acestuia (30.10.2017), cât și în perioada ulterioară modificării convenției (în sensul preluării, de către intimată, a întregii obligații de întreținere, precum și a dreptului de proprietate asupra imobilului).

Astfel fiind, instanța de prim control judiciar, coroborând elementele probatorii administrate, a stabilit că "intimata și mama acesteia au achitat utilitățile, au efectuat cumpărături de hrană, îmbrăcămite, medicamente și au asigurat condiții corespunzătoare din punct de vedere igienico-sanitar ale locuinței întreținuților".

Concluzia instanței anterioare s-a fundamentat, în concret, în privința celui dintâi interval temporal supus analizei, pe de o parte, pe propria evaluare a înscrisurilor depuse de către intimată în dosarul tribunalului și a probei testimoniale administrate de tribunal, iar, pe de altă parte, pe valorificarea recunoașterilor reclamantei din cererea introductivă de instanță și din cea de apel (în sensul că "intimata s-a ocupat de renovarea apartamentului și a achiziționat materialele necesare, achitând și manopera"), precum și pe interpretarea înscrisurilor (facturi) depuse în apel de către pârâtă (care au demonstrat că "intimata a achitat impozitul imobilului ce face obiectul contractului de întreținere, precum și utilitățile generate de acesta").

În consecință, rezumându-se la a afirma doar "lipsa unui suport probator", în condițiile în care instanța de apel ar fi reținut îndeplinirea acestor obligații "pe baza unor bonuri fiscale și declarații generale ale intimatei", recurenta tinde, în realitate, doar la o nouă evaluare a elementelor de probatoriu, pentru ca, în acest mod, să obțină o soluție favorabilă pretențiilor formulate.

Or, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua, în acest scop, probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii, prin raportare la cadrul factual care a fost constatat deja, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

Aceeași este și situația criticilor îndreptate împotriva considerentelor instanței anterioare care au stabilit, în mod similar celui dintâi interval supus analizei, că nici ulterior novării contractului de întreținere și până la decesul soțului reclamantei "nu există nicio dovadă în sensul că pârâta nu ar fi prestat întreținerea în mod corespunzător".

Conferind valență probatorie, în acest sens, înscrisurilor depuse de către intimată atât cu prilejul judecății în primă instanță, cât și în calea devolutivă de atac, instanța de prim control judiciar a constatat, în opoziție cu susținerile reclamantei-apelante, că pârâta "a achitat utilitățile, a efectuat cumpărături de hrană, îmbrăcăminte, medicamente și s-a ocupat de starea de sănătate a bunicului său".

Examinând, astfel, situația de fapt din prezenta pricină, instanța de apel a constatat că susținerile intimatei, dovedite prin respectivele înscrisuri, "se coroborează cu declarația martorei audiate în apel, care a învederat instanței, sub jurământ, că intimata a luat bunicului său un pat, un cărucior și medicamente".

Contestând și de această dată cadrul factual reținut, recurenta susține, în afara limitelor judecății din recurs, că "singurele dovezi de îndeplinire a obligațiilor depuse de partea adversă la dosar, începând cu anul 2009 (când a fost perfectat contractul inițial de întreținere) până în anul 2022 (când a promovat acțiunea) constau în chitanțe de plată a impozitelor pentru apartamentul ce face obiectul contractului".

Or, procedând, astfel, recurenta alege să ignore, practic, dezlegările date de instanța de apel în legătură cu aspectele formal criticate.

Tot astfel, impropriu cadrului specific prezentei faze procesuale, recurenta mai arată și că facturile depuse de intimată "atestă, prin structura produselor cumpărate (35-40 de poziții) satisfacerea necesarului unei familii cu produse specifice nevoilor ei, iar nu produse destinate reclamantei".

Criticile sunt unele care exprimă, la rândul lor, dezacordul în raport cu soluția pronunțată, iar nu nelegalitatea acesteia, recurenta înțelegând, similar celorlalte susțineri, a solicita, în realitate, o nouă evaluare a probelor administrate în fața instanței de apel, în condițiile în care, constatând în mod expres că, "în această perioadă, intimata a achiziționat în continuare alimente, pe care le-a pus la dispoziția apelantei-reclamante", curtea a validat raționamentul judiciar al primei instanțe, care a stabilit, în mod expres, că, "deși, pe unele bonuri fiscale depuse la dosar, apar și bunuri care nu au fost achiziționate pentru reclamantă, acest aspect este normal, având în vedere că pârâta nu făcea cumpărăturile în mod separat, întocmind bonuri distincte".

Drept urmare, limitându-se doar la a contesta aceste elemente de fapt, ce intră în puterea de apreciere a instanțelor de fond și care scapă controlului judiciar al instanței de recurs, recurenta urmărește doar repunerea în discuție a situației de fapt.

La fel procedează aceasta și atunci când afirmă că "a dovedit cu înscrisuri" că ea este cea care a suportat "toate cheltuielile de întreținere și cele ale casei".

Afirmațiile sunt, la rândul lor, unele care aduc în dezbatere, în mod inadecvat procedural, raportat la faza judecății aflate în calea extraordinară de atac a recursului, elemente de fapt și de apreciere pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel ca efect al cercetării ansamblului probator.

Astfel, fără a indica punctual în ce constă pretinsa nelegalitate săvârșită de instanța de apel cu ocazia pronunțării deciziei atacate, ci înțelegând să afirme, formal, contrariul statuărilor de fond ale curții, recurenta tinde doar la reevaluarea propriilor mijloace de probă de care se prevalează în susținerea pretențiilor formulate (și care au făcut obiectul verificării instanțelor anterioare), pentru a le conferi astfel, impropriu judecății din recurs, o altă valoare probatorie.

Or, faptul că, în urma examinării lor (coroborat cu restul probelor, conform celor menționate în precedent), curtea a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de recurentă nu reprezintă un aspect apt să infirme raționamentul său logico-juridic, acestea vizând, cum s-a arătat, doar maniera de stabilire a cadrului factual.

Inclusiv atunci când menționează, generic, că "nu există niciun înscris care să dovedească faptul că intimata și mama sa au suportat cheltuielile cu înmormântarea soțului recurentei și cu pomenile ulterioare ale acestuia", recurenta se rezumă doar la a evoca aspecte de temeinicie, ignorând, totodată, dezlegările curții, care au stabilit contrariul, respectiv că "facturile și bonurile fiscale, în care sunt indicate alimente", depuse de intimată în contraprobă, "sunt de natură a demonstra contrariul".

Mai mult, instanța de apel a reținut că aceste împrejurări de fapt au fost dovedite inclusiv prin declarațiile martorilor F. și G., "ambii martori susținând că intimata s-a ocupat de pomenile bunicului său, fiind realizate în curtea mamei sale".

Or, nici aceste aspecte nu pot face obiect al cenzurii instanței de recurs, nefiind compatibile cu prezenta cale extraordinară de atac, astfel cum s-a arătat.

- În mod similar, nici cea din urmă critică a recurentei, prin care se invocă, doar sub aparența unei critici de nelegalitate, nerespectarea acelorași prevederi legale (art. 1.020 și art. 1.021 C. civ.), însă prin aceea că instanța de apel ar fi apreciat, "în ciuda evidenței probelor administrate, că atitudinea intimatei în executarea obligațiilor contractului de întreținere exclude culpa acesteia", nu este în măsură să învestească legal instanța de recurs și să permită cenzura specifică acestei căi extraordinare de atac.

Astfel, afirmând că reținerea, de către instanța de apel (concordant tribunalului), a unui refuz nejustificat al reclamantei de a primi ajutorul intimatei ulterior decesului soțului acesteia "este eronată în raport cu probele administrate", recurenta expune și de această dată doar stări de fapt, ce nu pot face obiectul analizei în recurs.

Fără a exhiba, deci, un element de nelegalitate a deciziei atacate, susținerile sunt unele ce contestă, la rândul lor, doar modalitatea de interpretare a probei testimoniale administrate în fața primei instanțe, recurenta invocând, pe de o parte, "contradictorialitatea declarației martorului intimatei, F.", despre care susține că "a relatat cele auzite de la intimată", iar pe de altă parte, greșita nevalorificare, în calea devolutivă de atac, a declarației martorei propuse de aceasta, E., despre care afirmă că "a confirmat lipsa vizitelor intimatei sau a mamei sale".

Dincolo de faptul că, inclusiv prin aceste critici, recurenta se rezumă a solicita doar reexaminarea probatoriului (aspect ce nu permite în sine legala învestire a instanței de recurs), se constată și că susținerile sunt unele ce nu se grefează, în concret, pe judecata instanței de apel, care a procedat, cu prilejul devoluțiunii totale a cauzei, la audierea unor noi martori, împrejurarea că reclamanta "refuză în continuare sprijinul pârâtei", rezultând inclusiv din declarația martorei G..

Or, instanța de apel, învestită fiind cu soluționarea unei căi devolutive de atac, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește concludența și pertinența probelor administrate în cauză, în timp ce, potrivit legii, instanța de recurs nu are competența de a proceda la reinterpretarea probelor administrate în fața instanțelor fondului.

De altfel, limitându-se la a se referi la depozițiile martorilor audiați în fața tribunalului, recurenta omite că, în conturarea acelorași împrejurări faptice, instanța anterioară a valorificat inclusiv propriile susțineri ale recurentei, reținând că aceasta "a recunoscut, inclusiv în apel, că nu le-a mai permis accesul în apartament intimatei și mamei acesteia, de la sfârșitul anului 2021 și chiar a schimbat yala de la ușă", aspect care, coroborat cu restul elementelor probatorii, a determinat concluzia acesteia în sensul că "întreținerea nu a mai putut fi prestată din culpa apelantei", iar nu ca urmare a unei "neexecutări anterioare a intimatei", cum afirmă reclamanta.

Astfel fiind, cum recurenta nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau greșelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., și nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, nu este posibilă verificarea legalității deciziei recurate, motiv pentru care se impune a fi aplicată sancțiunea nulității recursului, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din același act normativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 1254 A din data de 29 noiembrie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 26 noiembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.