ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1333/2025

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 8 octombrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., a solicitat instanței să dispună rezoluțiunea contractului de întreținere autentificat cu nr. x din 16.12.2016 și a actului adițional al acestuia, autentificat cu nr. x din 22.12.2016. Prin sentința nr. 1253 din 1 februarie 2022, Judecătoria Sectorului 4 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată sub același număr de dosar pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 13 aprilie 2022.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă Prin sentința nr. 1601 din 21 octombrie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins cererea principală formulată de reclamantul-pârât A., în contradictoriu cu pârâții-reclamanți C. și B., ca neîntemeiată; a respins cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți C. și B., în contradictoriu cu reclamantul-pârât A., ca neîntemeiată; a obligat pe pârâții-reclamanți la plata către reclamantul-pârât a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând parte din onorariul de avocat; a luat act că pârâții-reclamanți nu solicită cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia nr. 445 din 17 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantul-pârât A. și de pârâții-reclamanți C. și B., împotriva sentinței nr. 1601 din 21 octombrie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 445 din 17 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamantul-pârât A. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Recurentul susține că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei sub aspectul celor reținute de instanța de apel cu privire la nedovedirea neexecutării obligațiilor asumate din partea debitorilor și a faptului că nu le este imputabilă acestora neexecutarea contractului. În acest sens, recurentul afirmă că aceste considerente nu sunt fundamentate pe particularitățile cauzei, instanța de apel neavând motive pentru a le justifica. Arată că a planat confuzia asupra raportului juridic obligațional, confuzie generată de ideea că debitorii au fost obligați să își îndeplinească obligațiile de întreținere, în mod nemijlocit, personal, direct, zilnic, concomitent cu prezența reclamantului în casă, înțelegând că aceștia trebuiau să facă eforturi supraomenești pentru prestarea întreținerii. Arată că debitorii au dovedit că, în mod sporadic, făceau câte ceva, ceea ce nu poate fi echivalat cu o executare a obligațiilor asumate prin contract. Instanța de apel se limitează la a considera că reclamantul a făcut o simplă afirmație în cererea de chemare în judecată, potrivit căreia debitorii nu și-au îndeplinit obligațiile ce le reveneau, pentru ca, ulterior, să consemneze chestiunea privind cardul bancar, fără vreo legătură între prima afirmație și problema cardului. Recurentul învederează că instanța de apel a considerat lipsită de valoare depoziția fiicei sale, care a declarat că reclamantul nu știe să utilizeze cardul bancar, însă a dat crezare aspectelor relatate de martora D., sens în care învederează o disproporție în evaluarea probelor. Afirmă că instanța a reținut, în mod nelegal, lipsa sa de sinceritate în privința nehotărârii de a cere rezoluțiunea contractului și cu privire la faptul că ar fi declarat că i-a fost furat cardul. Susține că, în realitate, a reclamat la poliție sustragerea frauduloasă a banilor de pe card, efectuată de către un terț căruia îi dăduse cardul tocmai pentru că nu știa să îl folosească, fiind persoana care și-a însușit banii scoși de la bancomat. Consideră că instanța nu a apreciat cu justă măsură faptele, situația de fapt și probele. Recurentul susține că instanța a reținut greșit că ar fi acceptat primirea sumei de 750 RON lunar pe card, ca fiind echivalentul întreținerii în natură. Afirmă că virarea sumei de bani pe card nu au reprezentat niciodată un substitut acceptat pentru îngrijirea sa efectivă în natură, instanța de apel aplicând greșit legea când a apreciat că a fost modificat prin acord contractul de întreținere într-unul de rentă viageră. Invocă cele relatate de martora E. și susține că instanța nu a remarcat ceea ce nu au făcut debitorii, și, în consecință, nu a aplicat regulile de drept material în materia întreținerii în natură. Susține că instanța a înfrânt principiul egalității valorii probelor testimoniale, acordând o valoare excesivă depoziției martorei D. și apreciază că detaliile relatate de martorii propuși de reclamant nu au fost reținute de instanță sau au fost reținute în defavoarea sa. Mai susține că instanța de apel nu a apreciat cu justă măsură faptele, culpa și probele, reținând că dorința de independență a reclamantului a redus prezența debitorilor în apartament și, astfel, că neexecutarea obligației de întreținere din partea acestora nu este culpabilă. Afirmă că starea sa de nevoie, de a fi îngrijit în natură, nu trebuia dovedită zilnic și nici adusă zilnic la cunoștința debitorilor. În marea lor parte, după cum se observă din descrierea modalităților de îngrijire din contractul de întreținere, activitățile respective nu presupuneau prezența debitorilor în casa reclamantului, învederând că se confundă locuirea pârâților debitori cu reclamantul cu motivul pentru care nu și-au îndeplinit obligațiile. Față de considerentul reținut prin decizia atacată relativ la înțelegerea dovedită a părților de înlocuire a unor prestații în natură cu unele în bani, arată că nu poate fi echivalată propunerea debitorilor de a pune bani pe card cu acceptul de a nova contractul de întreținere, fără formalitatea simetrică a actului modificat. Recurentul susține că se află în relații de dușmănie cu sora sa, martoră în dosar, însă instanța de apel nu a ținut cont de subiectivismul acesteia. Afirmă că instanța nu trebuia să accepte mărturia martorei D., fiind eronat ceea ce s-a reținut cu privire la faptul că reclamantul nu a valorificat aspectul privind relațiile de dușmănie la momentul formulării cererii de probatorii. Arată că prin decizia recurată s-a reținut că apelul incident și cererea reconvențională nu fac dovada concretă a divergențelor dintre părți, astfel încât să facă imposibilă pentru viitor prestarea obligației de întreținere în natură, iar simpla existență a procesului nu poate fi apreciată ca îndeplinire a condiției imposibilității prestării pentru viitor a întreținerii în natură. Recurentul afirmă că sunt deteriorate relațiile dintre părți, debitorii nu au mai intrat în casa reclamantului de patru ani, iar teama sa de prezența fizică a pârâtului este încă intensă, sens în care susține că nu poate fi îngrijit de o persoană care l-a învinovățit, l-a înjurat și l-a lăsat de izbeliște. Învederează că obligațiile debitorilor nu trebuiau îndeplinite în funcție de fluctuația sa emoțională, de vizitatorii din casa sa ori de părerea unei martore care a fost străină de reclamant ani de zile. Afirmă că debitorii nu au făcut dovada îngrijirii sale efective, iar o farfurie de mâncare sau legume din grădina lor, aduse de debitori, nu valorează îngrijire în natură, așa cum a apreciat martora D.. Susține inegalitatea și injustețea de tratament juridic față de exigențele cerute reclamantului, căruia i s-a imputat că nu a dovedit injuriile adresate de debitor, în timp ce debitorilor li s-a permis doar să invoce prin întâmpinare că l-au ajutat pe reclamant ulterior intervenției chirurgicale, cu ocazia recuperării. Arată că este nelegală motivarea instanței de apel care a considerat că atitudinea debitorului F. față de recurent a fost secvențială și ulterior a consemnat că nu a dovedit-o. Astfel, a pus în dubiu cuvântul reclamantului, fără ca pârâtul debitor să fi contestat atitudinea sa agresivă față de reclamant ori injuriile adresate lui. Recurentul susține că pentru debitori, de mai bine de patru ani, suma de 750 de RON a însemnat toată întreținerea în natură pe care i-o datorau conform contractului de întreținere. Totodată, apreciază că suma oferită de debitori este o ofensă, întrucât nicio persoană nu poate trăi cu 750 de RON lunar, cu atât mai mult reclamantul, dat fiind vârsta și degradarea sa fizică, intervențiile chirurgicale suferite și deficiențele locomotorii.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimații au invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că hotărârea este motivată, în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. S-a arătat că nu se poate reține aplicabilitatea dispozițiilor art. 2263 alin. (2) C. civ., deoarece tocmai comportamentul creditorului obligației a făcut imposibilă executarea contractului în condiții conforme bunelor moravuri, comportament ce se înscrie în teza de reglementare a art. 1510 alin. (1) C. civ.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluție a fost fixat termen de judecată la data de 12 iunie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului. La termenul stabilit, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare, cu prioritate asupra excepției nulității recursului, invocată prin întâmpinare, și asupra fondului recursului, în ipoteza respingerii excepției nulității. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul în raport cu excepția nulității, invocată prin întâmpinare,excepție procesuală care se impune a fi soluționată cu prioritate, Înalta Curte constată următoarele: Dispozițiile imperative înscrise în art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. prevăd că cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum și dezvoltarea lor, iar dispozițiile art. 488 alin. (1) punctele 1-8 din același act normativ prevăd, limitativ, motivele pentru care se poate cere casarea unei hotărâri. Dat fiind că recursul este o cale extraordinară de atac ce nu are caracter devolutiv, verificarea legalității hotărârii atacate se face numai în raport de motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Conform prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal", cu excepția motivelor de ordine publică ce pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.." Referitor la invocarea prin prezentul recurs a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că prin criticile referitoare la nemotivarea hotărârii sau existența unor motive contradictorii ori străine de natura cauzei, recurentul nu învederează, în realitate, veritabile aspecte de nelegalitate, care să evidențieze eventuale carențe de motivare sau raționamente ori concluzii incompatibile între ele, apte a genera confuzie în ceea ce privește soluția pronunțată în cauză. Astfel, recurentul susține că argumentele instanței de apel cu privire la nedovedirea neexecutării obligațiilor asumate din partea debitorilor și a faptului că nu le este imputabilă acestora neexecutarea contractului nu sunt fundamentate pe particularitățile cauzei, iar instanța de apel nu avea motive pentru a le justifica. Instanța de recurs constată că această susținere expune doar nemulțumirea recurentului în raport cu soluția pronunțată, nefiind de natură să învestească legal instanța de recurs conform motivului de casare menționat. În egală măsură, în privința invocării unor considerente contradictorii, susținerile sunt fără suport, din moment ce recurentul omite a demonstra, printr-o argumentație coerentă, în ce constă contradicția invocată. În acest sens, recurentul susține existența unor considerente pretins opuse, însă omite a arăta cum acestea ar conduce la imposibilitatea exercitării unui eventual control de legalitate, în condițiile în care ele reflectă analiza unor aspecte diferite invocate de reclamant. Astfel, instanța de apel a analizat critica privind neîndeplinirea obligațiilor pârâților și a reținut că reclamantul a făcut o simplă afirmație în cererea de chemare în judecată, potrivit căreia debitorii nu și-au îndeplinit obligațiile asumate, pentru ca, în continuarea analizei susținerilor apelantului, să trateze aspectele relatate privind cardul bancar. Or, tocmai lipsa indicării punctuale a modalității în care considerentele afirmate ca fiind opuse ar evidenția eventuale raționamente sau concluzii incompatibile între ele și care, astfel, s-ar exclude reciproc imprimă criticii formulate un caracter pur formal, recurentul înțelegând, practic, doar să redea conținutul acestor argumente. Totodată, instanța de recurs constată că, deși se invocă și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin cererea de recurs nu au fost formulate critici concrete asupra raționamentului curții de apel care a determinat soluția de respingere a apelului reclamantului împotriva sentinței atacate și care să tindă a demonstra nelegalitatea judecății finalizate prin decizia recurată. Pentru a putea conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la susținerea formală a încălcării normelor de drept material în materia întreținerii în natură, întrucât condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor imputate instanței. Astfel, în condițiile în care susținerile recurentului nu se grefează pe dezlegările instanței de prim control judiciar, care a reținut, în raport cu probatoriul administrat, că pârâții au executat obligațiile ce le reveneau conform contractului și înțelegerii dintre păți, intervenită ulterior, nefiind incidentă sancțiunea rezoluțiunii contractului de întreținere, și în lipsa unor argumente clare care să arate maniera eronată de interpretare a normelor de drept material incidente în cauză, Înalta Curte nu poate identifica în memoriul de recurs aspecte de nelegalitate ale hotărârii pronunțate de curtea de apel în sensul invocat de recurent. Pentru aceleași argumente, nici aspectul referitor la aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, care a apreciat că a fost modificat, prin acord, contractul de întreținere în natură cu prestații în bani, nu poate fi analizat în cadrul prezentului recurs. Suplimentar celor arătate, trebuie remarcat că, sub aparența unei eronate aplicări a prevederilor legale indicate, recurentul-pârât urmărește, în realitate, doar repunerea în discuție a elementelor probatorii administrate în cauză, ceea ce face, la rândul său, ca respectivele critici să nu poată fi primite în prezenta cale extraordinară de atac. Instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua, în acest scop, probatoriul, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii, prin raportare la cadrul factual care a fost constatat deja, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit, pe baza acestora, o anumită situație de fapt nu poate fi analizat prin prisma motivelor de recurs reglementate prin art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Este de evidențiat că alegațiile recurentului exprimă nemulțumiri vizând modul în care instanța de apel a interpretat și a apreciat mijloacele de probă (declarațiile martorilor audiați în cauză, susținând o disproporție în evaluarea probelor), care nu pot fi valorificate, însă, în această etapă procesuală, întrucât prin criticile expuse se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanța de apel asupra situației de fapt stabilite efectiv pe baza administrării probatoriilor și care constituie premisa pentru judecata recursului. Tot astfel, nu corespund exigențelor căii de atac extraordinare a recursului afirmațiile recurentului potrivit cărora, în mod nelegal, a fost reținută lipsa de sinceritate în privința nehotărârii sale de a cere rezoluțiunea contractului și cu privire la faptul că ar fi declarat că i-a fost furat cardul, întrucât vizează modul de interpretare a probatoriului administrat și stabilirea circumstanțelor factuale conform acestui probatoriu. Analizând în continuare celelalte susțineri din recurs, se reține că recurentul se limitează doar la invocarea unor aspecte de netemeinicie, ce nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, arătând, spre pildă, că: "instanța de apel nu a apreciat cu justă măsură faptele, culpa, situația și probele", "debitorii nu au făcut dovada îngrijirii mele efective", "instanța de apel a considerat că atitudinea debitorului F. față de mine a fost secvențială și apoi a consemnat că nu am dovedit-o", "starea mea de nevoie, de a fi îngrijit, nu trebuie dovedită zilnic", "simpla existență a procesului nu poate fi apreciată ca îndeplinire a condiției imposibilității prestării pentru viitor a întreținerii în natură", "banii pe cardul debitorului nu au fost un substitut acceptat pentru îngrijirea mea efectivă în natură". Faptele, astfel cum au fost determinate de către instanța de apel, nu pot fi reevaluate, iar instanței de recurs îi revine rolul de a verifica doar dacă normele de drept au fost corect aplicate la aceste fapte, ținând cont că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare ce poate fi exercitată numai pentru temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de legiuitor. Nici susținerea potrivit căreia s-a reținut, în mod eronat, că reclamantul nu a valorificat aspectul privind relațiile de dușmănie cu martora D., la momentul formulării cererii de probatorii, nu poate face obiectul analizei specifice controlului judiciar în prezenta fază procesuală, întrucât recurentul nu deduce, spre examinare, o minimă argumentație în drept care să situeze critica în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În consecință, se reține, pe de o parte, că memoriul de recurs nu cuprinde critici care să poată fi subsumate vreunuia dintre cazurile prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că nu există motive care să poată fi examinate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) din același act normativ, excepția nulității invocată în cauză fiind deci întemeiată. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 445 A din 17 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.