ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1403/2025

Ședința publică din data de 14 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.166, art. 1170, art. 1.270 alin. (1), art. 1.350, art. 1481, art. 1.516, art. 1530-1531, art. 1.549, art. 1554 alin. (1), art. 1851 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1137 din 7 decembrie 2020, Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la data de 19 ianuarie 2021, sub nr. x/2020.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținându-se că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1.549 alin. (2) C. civ. referitoare la rezoluțiunea parțială a contractului, încălcând totodată și prevederile art. 1.424 C. civ. referitoare la caracterul indivizibil al obligaților.

În dezvoltarea criticilor, recurenta arată că prin hotărârea atacată, instanța de apel a constatat că a existat o neexecutare esențială a obligațiilor asumate de pârâtă prin contractul nr. x/29.12.2017, constând în livrarea unui număr mai mic de licențe aferente utilizării programului informatic C. față de cel convenit contractual, ceea ce justifică aplicarea sancțiunii desființării contractului, dispunând rezoluțiunea parțială, raportat la obiectul divizibil al prestației intimatei-pârâte.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă susține că obligația constând în furnizarea licenței pentru programul informatic C., care includea drepturi pentru 32 de utilizatori cu drepturi depline și 54 cu drepturi limitate nu este o obligație divizibilă, întrucât debitorul s-a angajat să livreze un produs IT privit ca un întreg, un tot unitar, alcătuit dintr-un anumit număr de drepturi de licență, aceasta reprezentând voința părților.

Astfel, mai arată recurenta că, în cauză, instanța de apel nu a examinat rezoluțiunea parțială din perspectiva existenței unei divizibilități a executării contractului, respectiv vânzarea licențelor și mentenanța acestora. Recurenta precizează că rezoluțiunea parțială poate fi dispusă atunci când se constată executarea totală a celei dintâi obligații, vânzarea licențelor, dar nu se execută partea de mentenanță a acestora.

Raportat la aceste argumente, recurenta susține că, în cauză, se impunea rezoluțiunea totală a contractului nr. x, cu toate consecințele care decurg din această sancțiune, iar nu o rezoluțiune parțială astfel cum în mod greșit a dispus instanța de apel, hotărârea recurată fiind dată cu încălcarea dispozițiile art. 1.424 C. civ. și cu aplicarea greșită a art. 1.549 alin. (2) C. civ.

Cu privire la cel de-al doilea contract, nr. x/29.12.2017, pentru care s-a solicitat rezoluțiunea și repunerea părților în situația anterioară, instanța de apel a reținut că nu există o culpă a intimatei-pârâte și nici o neexecutare însemnată care să determine rezoluțiunea contractului, reținându-se că întârzierile din timpul executării contractului nu au fost generate de intimată.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a învederat că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 1.481 alin. (1), art. 1.851, art. 1872 și art. 1.551 alin. (1) C. civ.

Recurenta susține că, raportat la obiectul contractului de implementare a soluției informatice, la voința și intenția părților de la data încheierii contractului, precum și la obligațiile pe care intimata și le-a asumat prin convenție, rezultă că natura juridică a contractului încheiat de părți este aceea a unui contract de antrepriză.

Astfel, la momentul perfectării contractului de antrepriză, intimata-pârâta și-a asumat obligația de a finaliza implementarea aplicației informatice cumpărate de beneficiar, urmând ca în caz contrar să suporte consecințele neexecutării acestei obligații contractuale, care are caracterul uno ictu al antreprizei, lucrarea având valoare pentru beneficiar numai dacă este livrată în ansamblul său. Prin urmare, obligația intimatei asumată prin contract, aceea de a implementa soluția informatică achiziționată de creditoare, era o obligație de rezultat, iar neatingerea acestuia duce la rezoluțiunea contractului și restituirea prestațiilor efectuate.

În esență, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel nu a realizat o analiză de ansamblu a raportului contractual, ignorând dacă rezultatul preconizat, respectiv implementarea soluției informatice, a fost sau nu atins, aceasta examinând în mod greșit derularea convențiilor, analizând doar câteva neregularități invocate, cum ar fi întârzierea în realizarea etapelor sau livrarea unor documente.

Recurenta concluzionează că aplicația informatică nu a fost implementată, fiind incidente dispozițiile art. 1.782 lit. a) și b) C. civ.

Totodată, în ceea ce privește a treia condiție a rezoluțiunii - a neexecutării fără justificare, se arată că instanța de apel în mod greșit a interpretat dispozițiile art. 1.551 alin. (1) C. civ. și a încălcat dispozițiile art. 1.782 C. civ. referitoare la rezoluțiunea contractului de antrepriză, întrucât în cauză nu există nicio cauză care să justifice neexecutarea obligației.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca fiind legală, susținând, în esență, că reclamanta în calitate de beneficiar a achiziționat licențe și o aplicație pe care nu a putut-o gestiona corespunzător, nu pentru că aceasta nu era funcțională, ci pentru că echipamentele și angajații beneficiarului nu au respectat condițiile necesare operarii acesteia.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate și în limitele controlului de legalitate, va admite recursul reclamantei A. S.R.L., reținând următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, deși susținerile recurentei-reclamante au fost subsumate cazului de casare fundamentat pe încălcarea normelor de drept material, dezvoltarea criticilor se încadrează și în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece se invocă motivarea insuficientă a hotărârii atacate asupra unor aspecte esențiale ale cauzei.

Astfel prin cererea formulată, reclamanta a solicitat rezoluțiunea contractelor și repunerea părților în situația anterioară, invocând îndeplinirea necorespunzătoare de către pârâtă a obligațiilor prevăzute în convențiile ce fac obiectul litigiului, referitoare la furnizarea serviciilor de implementare a programului informatic C. și oferirea de suport și mentenanță în utilizarea acestuia.

În recurs, recurenta-reclamantă invocă omisiunea analizării de către instanța de apel a unor norme de drept material referitoare la caracterul indivizibil al obligațiilor pe care părțile și le-au asumat convențional, cu consecința că nu a fost stabilită corect situația de fapt și nu au fost examinate contractele încheiate de părți prin prisma obligațiilor asumate de acestea.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. În conformitate cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele hotărârii judecătorești trebuie să cuprindă arătarea obiectului cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. În esență, motivarea hotărârii trebuie să fie efectivă și convingătoare, să conțină elementele necesare care să permită părților și instanței de control judiciar să înțeleagă raționamentul juridic ce a stat la baza soluției pronunțate.

În mod concret, sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a invocat lipsa motivării deciziei atacate raportat la faptul că instanța de apel nu a analizat argumentele și apărările referitoare la calificarea naturii juridice a contractelor încheiate de părți prin raportare la dispozițiile care reglementează contractul de antrepriză. În cauză, reclamanta susține că pârâta nu a implementat complet și corespunzător licențele C. și că nu a oferit suport și mentenanță în utilizarea acestora, solicitând angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, fiind indicate în drept dispozițiile art. 1.166, art. 1170, art. 1.270 alin. (1), art. 1.350, art. 1481, art. 1.516, art. 1530-1531, art. 1.549, art. 1554 alin. (1), art. 1851 C. civ.

Reclamanta a invocat natura juridică a contractului de antrepriză cu privire la cele trei convenții încheiate de părți, raportat la obiect, voința și intenția părților de la momentul încheierii lor, precum și obligațiile pe care pârâta și le-a asumat. Astfel, s-a susținut în esență faptul că toate cele trei contracte, în realitate, formează conținutul unui contract de antrepriză, astfel încât se aplică regulile specifice acestuia.

Înalta Curte constată că este fondată această critică, în condițiile în care deși a fost formulată și în apel, nu a fost analizată de către instanță, prin raportare la normele de drept invocate. Din examinarea considerentelor deciziei recurate rezultă lipsa unei analize asupra temeiurilor de drept invocate de reclamantă, pentru calificarea tipurilor de obligații asumate de părți, și stabilirea operațiunilor juridice intervenite între acestea, pentru a stabili dacă sunt incidente sau nu dispozițiile referitoare la contractul de antrepriză, astfel încât să se poată identifica în mod corect temeiul rezoluțiunii.

În egală măsură, recurenta-reclamantă a invocat neanalizarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1549 alin. (2) C. civ. referitoare la rezoluțiunea parțială a contractului și art. 1.424 C. civ. privitoare la caracterul indivizibil al obligațiilor, din perspectiva criticilor formulate în apel.

În considerentele deciziei recurate, instanța de apel a reținut că primul contract a avut ca obiect achiziționarea de către reclamantă a unui număr de licențe și întreținerea acestora de către furnizor timp de un an, iar pârâta nu și-a executat integral obligațiile, astfel încât s-a constatat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, motiv pentru care s-a dispus rezoluțiunea parțială în limita obligațiilor contractuale neexecutate, constând în nelivrarea tuturor licențelor.

În recurs, recurenta-reclamantă a criticat considerentele hotărârii atacate, în sensul că, deși instanța de apel a constatat că pârâta nu a făcut dovada îndeplinirii obligației de a furniza un număr de 11 licențe și de a presta servicii de mentenanță cu privire la acestea, nu a dispus rezoluțiunea parțială și cu privire la cea de-a doua parte a contractului, deși a reținut ca fiind justificată solicitarea reclamantei de restituire a prețului achitat în baza contractului pentru cele 11 licențe care nu au fost furnizate, respectiv 186.137,215 RON, nu a fost menționată vreo sumă aferentă contravalorii serviciului de mentenanță pentru aceste licențe.

Înalta Curte constată că este fondată și această critică a recurentei-reclamante, în condițiile în care prin decizia atacată, intanța de apel a schimbat în parte sentința apelată, în sensul dispunerii rezoluțiunii în parte a contractului nr. x/29.12.2017 și obligării pârâtei la plata în favoarea reclamantei a sumei de 186.137,215 RON, fără a preciza în mod concret ce reprezintă această sumă, respectiv căror obligații neexecutate este aferentă. Această împrejurare face imposibilă examinarea în recurs a legalității soluției, și din această perspectivă.

De asemenea, în recurs, recurenta-reclamantă a invocat și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.481 alin. (1), art. 1.551 alin. (1), art. 1.851 și art. 1872 și C. civ., cu privire la care Înalta Curte constată că nu există o analiză a instanței de apel în hotărârea recurată. Ca atare, instanța de recurs nu poate proceda la examinarea criticii din perspectiva motivului de casare invocat de recurentă, în lipsa unei verificări prioritare a instanței de apel, aspecte ridicate încă de la prima instanță cu a cărora analiza a fost învestită și instanța de apel.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul aplicării greșite a mai multor dispoziții de drept material, însă, așa cum s-a reținut anterior, decizia atacată conține considerente sumare și confuze asupra elementelor esențiale ale cauzei, astfel că lipsește o premisă esențială și indispensabilă pentru exercitarea atribuțiilor instanței de recurs, constând în examinarea conformității hotărârii cu regulile de drept aplicabile. Întrucât sunt fondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., devine de prisos a analiza criticile de nelegalitate relative la încălcarea normelor de drept material care vor fi avute în vedere, în condițiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., de instanța de apel.

În consecință, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 251 A din 14 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, cu consecința casării acesteia și trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În rejudecare se vor analiza toate susținerile și apărările părților și se vor administra probele care se impun, se va proceda la interpretarea clauzelor contractuale în vederea stabilirii corecte a raporturilor juridice dintre părți, a drepturilor și obligațiilor acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 251 A din 14 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2025.