ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1846/2022

Ședința publică din data de 4 octombrie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 18.534,9 Euro reprezentând cheltuielile societății cu personalul de conducere în perioada 18 februarie 2019 - 29 martie 2019, precum și a beneficiului de care a fost lipsit.

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1350 art. 1516 alin. (1) pct. 2 și art. 1531 alin. (2) C. civ. și art. 3 alin. (2) și (2

1

) din O.G. nr. 13/2011.

Prin întâmpinarea și cererea reconvențională înregistrate la 15 iulie 2020, pârâta B. S.A. a solicitat, pe calea întâmpinării, respingerea acțiunii ca neîntemeiată, iar pe calea cererii reconvenționale, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată, obligarea reclamantei la plata sumei de 5.393,02 Euro reprezentând sume datorate în desfășurarea contractului și neachitate. Totodată, a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din 7 decembrie 2020, reclamanta a depus la dosar cerere de renunțare la judecata capătului trei din cererea introductivă, prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata beneficiului de care a fost lipsită, manifestare de voință de care instanța a luat act prin încheierea de la acea dată.

Prin sentința civilă nr. 1251 din 21.12.2020, pronunțată de Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a luat act de renunțarea reclamantei la judecata capătului 3 de cerere și a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca nefondată.

Prin sentința civilă nr. 1179 din 10 august 2021, pronunțată de Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea de completare a sentinței ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 542 din 15 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins apelul declarat de reclamantă ca nefondat și a fost obligată apelanta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată către intimată în cuantum de 5.000 RON.

Potrivit recurentei, instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1276 alin. (2) C. civ., reținând că denunțarea unilaterală este permisă pentru contractele sinalagmatice și după începerea executării prestațiilor, chiar și în lipsa unui acord expres de voință al părților în acest sens.

Recurenta susține că instanța de apel face confuzie între condițiile de exercitare a denunțării unilaterale în contractele încheiate pe o perioadă nedeterminată cu cele aplicabile contractelor încheiate pe o perioadă determinată. Prin urmare, contractul nr. x din 21.04.2018 fiind încheiat pe o perioadă determinată, nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 1277 C. civ.

În continuare, recurenta susține că instanța de apel a interpretat greșit clauza prevăzută de art. 8.1 din contract ca fiind o clauză care instituie dreptul pentru părți de a denunța unilateral contractul, întrucât această clauză este cuprinsă în capitolul 8 intitulat "Încetarea contractului" iar părțile, potrivit acordului de voință, au înțeles să se refere la reziliere, nu la denunțarea contractului.

Recurenta susține că, în condițiile în care părțile au ales să se refere în mod expres la reziliere în cadrul acestei clauze, instanța de apel nu poate să-i atribuie un alt sens, pe care nici dispozițiile legale nu îl au în vedere.

Prin urmare, instanța a încălcat dispozițiile art. 1268 C. civ. privind interpretarea contractului.

Potrivit recurentei, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 150 alin. (4) C. proc. civ., întrucât a analizat varianta în limba engleză a contractului, fără a solicita o traducere autorizată a acestuia.

De asemenea, recurenta mai arată că instanța de apel a interpretat greșit dipozițiile privind efectuarea comunicărilor prevăzute la art. 9 din contract, întrucât notificarea din 18.02.2019 a fost trimisă prin poștă electronică și nu la sediul social. Așadar, instanța de apel a interpretat eronat și curgerea termenului de preaviz de 10 zile, reținând că acesta începe să curgă de la 18.02.2019 și nu de la 18.03.2019.

Prin întâmpinarea depusă la data de 21 aprilie 2022, intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat, iar prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la 13.05.2022, recurenta a solicitat respingerea tuturor apărărilor intimatei și admiterea recursului.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la 13.05.2022, recurenta a solicitat înlăturarea tuturor apărărilor formulate de intimată, cu consecința admiterii recursului.

Cauza a fost înregistrată la 24.02.2022 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, iar prin rezoluția din 11 mai 2022, s-a fixat termen de judecată la 4 octombrie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și invocat de recurenta-reclamantă are în vedere situația în care hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține încălcarea dispozițiilor art. 150 alin. (4) C. proc. civ., privind obligația procesuală de depunere în copie certificată, însoțită de traducerea legalizată efectuată de un traducător autorizat a înscrisurilor redactate într-o limbă străină, în legătură cu analiza de către instanța de apel a variantei în limba engleză a contractului dedus judecății prin acțiunea în răspundere contractuală.

În raport de această argumentare, Înalta Curte constată incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă nesocotirea unei norme de drept procesual și nu de drept substanțial, impunându-se calificarea corespunzătoare.

Criticile nu sunt întemeiate, nefiind cazul unei încălcări a normei de procedură instituite prin dispozițiile art. 150 alin. (4) C. proc. civ.

Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat conținutul clauzei de la art. 8.1, avându-se în vedere și versiunea în limba engleză a contractului, concluzionând că părțile au stipulat modalitățile de încetare a contractului, inclusiv denunțarea unilaterală, cu acordarea unui termen de preaviz.

Prin urmare, nu se poate reține că instanța de apel a încălcat normele de procedură privind obligația de a depune traducerea autorizată a contractului, ci a procedat la decelarea înțelesului exact al conținutului clauzei disputate, în baza înscrisurilor depuse de părți la dosar și necontestate, care conțineau și varianta în limba română, în virtutea rolului activ statuat prin dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., în vederea identificării voinței comune a părților contractante.

De asemenea, nici criticile recurentei circumscrise motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Recurenta susține că instanța de apel ar fi interpretat greșit dispozițiile art. 1276 alin. (2) C. civ., reținând că denunțarea unilaterală ar fi permisă pentru contractele sinalagmatice chiar și după începerea executării prestațiilor și în lipsa unui acord expres de voință al părților, fără a se raporta la condiția a priori instituită prin art. 1276 alin. (1) C. civ.

Potrivit recurentei, instanța de apel face confuzie între condițiile denunțării unilaterale în contractele încheiate pe perioadă nedeterminată cu condițiile denunțării în contractele pe perioadă determinată, cum este și contractul încheiat de părți, căruia nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 1277 C. civ.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 1277 C. civ. sunt imperative, statuând că părțile nu ar putea renunța printr-o clauză expresă la denunțarea unilaterală și nici nu pot conveni un alt regim convențional derogatoriu de la cel prevăzut de lege, domeniul de aplicație al art. 1277 C. civ. rezumându-se la contractele încheiate pe durată nedeterminată, între care nu se încadrează și contractul părților, astfel cum corect a reținut instanța de apel.

Prin hotărârea criticată, instanța de apel a confirmat statuările primei instanțe, în sensul incidenței dispozițiilor art. 1276 alin. (2) C. civ. și a constatării că, în cuprinsul convenției, părțile au avut în vedere încetarea contractului prin denunțare unilaterală în mod expres.

Prin urmare, soluția instanței de apel a avut ca fundament izvorul dreptului de denunțare, care este, în speță, convenția părților.

Înalta Curte reține că din aplicarea coroborată a art. 1270 și art. 1276 C. civ., rezultă că este posibilă încetarea convenției în situația unei clauze ce atribuie părților dreptul de a denunța contractul, prin manifestarea voinței unilaterale, în exercitarea unui drept potestativ de natură contractuală.

Totodată, condițiile de invocare a clauzei se aplică diferit, după cum contractul este cu executare uno ictu și anume, când executarea contractului trebuie să nu fi început, regulă care nu este aplicabilă și în privința contractelor cu executare succesivă ori continuă, unde prevalează regula acordării unui termen de preaviz, ca în cauză.

Instanța de apel a reținut că părțile au încheiat un contract de antrepriză privind executarea unor construcții metalice sudate, în baza comenzilor de execuție ale societății pârâte beneficiare, însoțite de documentația specifică, contract cu executare succesivă (calificare ce nu este contestată de recurentă), în cadrul căruia părțile au instituit în sensul art. 1276 alin. (2) C. civ. termenul de preaviz de 10 zile.

Prin urmare, în ceea ce privește contractele cu executare succesivă ori continuă, acestea pot fi denunțate unilateral și după începerea executării acestora, cu respectarea unei condiții esențiale și anume, a respectării în favoarea celeilalte părți a termenului rezonabil de preaviz, acesta fiind stabilit în cauză de către părți, cu ocazia încheierii convenției, fără a fi afectate prestațiile executate sau în curs de executare, astfel cum prevede art. 1276 alin. (2) C. civ.

Dispozițiile art. 1276 C. civ. fiind supletive și constatându-se că părțile nu au înlăturat denunțarea, ci au instituit o clauză de încetare a convenției precum și termenul de preaviz, rezultă că în mod corect instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 1276 alin. (2) C. civ.

O altă critică de nelegalitate a recurentei se referă la interpretarea greșită a clauzei de la art. 8.1 din contract ca instituind încetarea contractului prin denunțare și nu prin reziliere, cu încălcarea dispozițiilor art. 1268 C. civ.

Nici această critică nu poate fi reținută, din motivarea instanței de apel rezultând că au fost avute în vedere, în interpretarea clauzei îndoielnice, natura și obiectul contractului cu executare succesivă, precum și analiza sistematică a convenției.

În fine, recurenta invocă și interpretarea greșită a clauzei de la art. 9.1 prin care părțile au stabilit modul de îndeplinire a obligației contractuale de notificare, contestându-se valabilitatea notificării efectuate prin transmiterea electronică a acesteia, cu concluzia că preavizul ar fi trebuit calculat începând de la data unei alte notificări, din 18 martie 2019.

Înalta Curte reține că analiza acestei critici este lipsită de interes, întrucât instanța de apel a confirmat susținerile recurentei-reclamante, în sensul că pârâta nu a respectat termenul de preaviz, încetarea contractului fiind intempestivă.

Instanța de apel a reținut, totodată, că prejudiciul solicitat prin acțiunea precizată a recurentei-reclamante nu poate fi recunoscut în temeiul art. 1530 – 1534 C. civ., considerente care nu sunt contestate prin memoriul de recurs, în sensul referirii la una din situațiile cuprinse în art. 488 C. proc. civ.

Or, instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judiciar eficient numai în măsura în care astfel de motive de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă explicită.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 542 din 15 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 542 din 15 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 octombrie 2022.